Ce ar putea gândi cineva despre cei ce nu doar că refuză să înveţe lecțiile pe care fiii noştri cu dizabilități le transmit, ci caută să îi extermine pe acești „învăţători” astfel încât ei să nu mai aibă de la cine învăţa?
În urmă cu câteva luni, pe când vizitam Universitatea Mariei din Dakota de Nord, unde aveam de susținut câteva conferinţe, am avut prilejul de a participa la o prelegere asupra problemei durerii susținută de profesoara de filosofie Eleanore Stump. Întreaga expunere a fost captivantă şi stimulativă din punct de vedere intelectual, însă, în mod special, am fost uimit de unele cuvinte de-ale Clarei Claiborne Park care au fost citate de către profesoara Stump:
„Vieţile noastre se schimbă şi ne schimbă pe noi înșine mai mult decât anticipăm. Eu nu pot uita durerea – mă doare într-un mod particular atunci când mă uit la prietenii lui Jessy – unii dintre ei chiar de vârsta ei – şi-mi îngădui pentru un moment să mă gândesc la tot ceea ce ea nu poate fi. Dar noi nu putem selecta o anumită experienţa alegând partea care nu ne rănește… deci: această experiență – am fi dat orice spre o putea evita – ne-a făcut mai diferiţi, ne-a făcut mai buni. Prin ea am învăţat lecţia pe care nimeni nu o studiază de bună voie, lecţia grea şi domoală a lui Sophocles şi Shakespeare – anume aceea care ne învățată că cineva nu poate crește decât prin suferinţă.”
Dr. Park continuă prin a zice că suferinţa şi lecţiile învăţate din suferinţă au fost „darurile” lui Jessy. Era darul înţelepciunii dobândit prin experienţa amară pe care fiica ei, autistă, a prilejuit-o familiei sale. Aceste cuvinte mi-au amintit de alte afirmații pline de înţelepciune pe care, o dată, mi le-a împărtăşit un prieten. „Unii dintre noi sunt aici spre a fi învățați”, mi-a zis el, „în timp ce alţii sunt aici ca să ne înveţe”. Afirmațiile lui m-au atins profund. Erau atât de adevărate! Am realizat, prin aceste cuvinte ce atingeau adâncimi nebănuite, că fiul nostru – care are sindromul Down şi este autist – era aici ca profesor. Noi, părinţii săi, suntem aici să spre a-i purta de grijă, însă și el este aici spre a avea grijă de noi. El are nevoie ca noi să ne îngrijim de nevoile lui fizice, însă noi avem nevoie de el spre a se îngriji de nevoile noastre meta-fizice.
Fiul nostru, Leo, ne învaţă virtutea răbdării. Ne învaţă altruismul. Ne învaţă cumpătarea. Ne învaţă să ne temperăm poftele astfel încât să putem purta grijă nevoilor sale. Ştiind că are nevoie de noi învăţăm cât de mult avem nevoie unul de altul. Umilința lui dă de rușine mândria noastră.
Astfel arată câteva din lecţiile pe care el le predă, însă o asemenea listă eşuează în a face dreptate capacităților lui de profesor şi darurilor pe care ni le împărtășește zilnic. Îi suntem datori în mult prea numeroase și variate modalități spre a putea fi menționate, și, într-o manieră ce face imposibilă răsplata – de vreme ce este cu neputință ca măsura îndatorării noastre să fie descrisă adecvat.
Un mod de a ne arăta recunoştinţa constă în a-l privi pe Leo ca pe darul Sfintei Cruci. Reducând întruparea splendorii fiului nostru la abstracţia unei metafore nu îi face dreptate, însă marchează o idee. Avem nevoie de crucile pe care viața ni le trimite spre a învăţa lecţiile pe care trebuie să ni le însușim. Crucile ne crucifică. Ele ne fac cruciformi. Ele răstignesc poftele noastre. Şi fac asta deoarece avem nevoie să fim crucificați. Avem nevoie să primim neprețuita lecție care ne învață că iubirea este inseparabilă de sacrificiul de sine. Dacă nu ne vom sacrifica noi pentru alții, îi vom sacrifica pe alții pentru noi. Dacă noi nu acceptăm crucea îi vom crucifica pe alţii. Există vreo lecție mai bună sau mai importantă pe care ar putea-o învăţa oricare dintre noi?
Şi cum rămâne cu ceilalţi, cei ca Leo, care sunt sacrificaţi pe altarele egoiste ale propriilor părinţi?
Un documentar transmis de BBC în Anglia luna trecută, „O lume fără sindromul Down”, a fost prezentat de o actriţă al cărei propriu fiu are sindromul Down. Acest documentar arăta că 90% dintre cei care află că pruncul lor are sindromul Down îl avortează.
„Doctorul ne-a spus: ‚Îmi pare rău, îmi pare foarte rău’ iar asistenta medicală a început să plângă. Nu cred să fi fost o singură persoană care a zis ceva pozitiv”, spune Sally Philips, prezentatoarea documentarului. „Nu ar fi fost cu nimic diferit dacă mi-ar fi spus că copilul meu nu va supraviețui”. Cu alte cuvinte, spre a spune răspicat lucrurilor pe nume, ar fi fost mai bine dacă fiul de 10 zile al Doamnei Phillips, care tocmai a fost testat pozitiv cu sindromul Down, nu s-ar fi născut. Ar fi fost mai bine dacă ar fi fost mort. Este doar un mic pas de la o asemenea atitudine la uciderea copilului de 10 zile – „soluţia finală” la o situație dificilă care este deja susținută de anumiți ideologi pro-choice.
La fel ca și Clara Claiborne Park, doamna Philips spune că acceptarea propriului fiu cu sindromul Down, Olly, „ne-a schimbat atât pe mine cât și familia mea în mai bine”.
„Mi s-a spus că este o tragedie, însă, de fapt, este o comedie a erorilor” zice ea. „Este ca un serial de televiziune unde ceva apare ca fiind greșit dar care, în cele din urmă, nu este nimic rău. Olly este incredibil de grijuliu. Este singurul dintre cei trei copii ai mei care mă întreabă la sfârşitul zilei cum a fost ziua mea. Este cu adevărat drăguţ. Este cu adevărat atent la ceilalţi. Este foarte înzestrat din punct de vedere afectiv. El observă dacă cei din jur sunt supărați în timp ce eu nici nu bag de seamă”.
Unii critici au fost amuzaţi că BBC a produs un asemenea „ surprinzător documentar pro-life” iar un cronicar de la ziarul The Guardian se plânge că doamna Philips a fost „părtinitoare” deoarece ea însăși a avut un copil cu sindromul Down – drept urmare nu a putut judeca subiectul în mod obiectiv. Cineva s-ar putea întreba dacă acelaşi reporter ar spune despre victimele apartheid-ului din Africa de Sud – ca Nelson Mandela – că au fost prea „părtinitoare” spre a judeca nedreptăţile segregării rasiale. Sau, cu un scenariu încă mai adecvat – dat fiind faptul că vorbim despre cei care fac sacrificii cu scopul de a prezerva vieţile altora – , dacă nu cumva Oskar Schindler a fost prea „părtinitor” – împotriva soluţiei naziştilor care-i exterminau sistematic pe cei nedoriţi – pentru a judeca nedreptăţile Holocaustului.
Ce ar putea gândi cineva despre cei ce nu doar că refuză să înveţe lecțiile pe care fiii noştri cu dizabilități le transmit, ci caută să îi extermine pe acești „învăţători” astfel încât ei să nu mai aibă de la cine învăţa? Ce putem gândi despre un candidat prezidenţial [i] care încurajează uciderea profesorilor? Ce am putea gândi despre planurile sale care doreau nu doar să facă uciderea unor asemenea profesori mult mai uşoară, ci să ne forţeze pe noi, toți ceilalți, să plătim pentru exterminarea lor? Cu aceste lucruri în minte, indiferent ce gândim despre Donald Trump, putem fi bucuroși că o asemenea persoană nu este acum în Casa Albă.
–
[i] Este vorba despre Hillary Clinton, candidat prezidențial la alegerile din 2016.
