În loc de introducere
Am avut ocazia de mai multe ori să intru personal în contact cu geneticieni de marcă, ca profesorul Kleinfelter (descoperitorul sindromului cu acelaşi nume) şi profesorul Jérôme Lejeune (părintele citogeneticii moderne, cercetător, descoperitorul naturii cromozomiale a sindromului Down).
L-am cunoscut în 1992, la Moscova, după aceea, ne-am mai întâlnit la Houston, în aprilie 1993. Apoi, peste un an, m-a contactat Alexandr Havard, descendentul unei familii de emigranţi ruşi, care făcea naveta între Paris şi Helsinki, şi care mi-a comunicat că profesorul Lejeune a murit, în aprilie 1994. Alexandr a tradus în limba rusă discursul profesorului Lejeune pe problema relaţiei etice a omului cu embrionul uman şi l-a propus spre publicare unor publicaţii ruseşti. Am corectat anumiţi termeni ai acelui referat şi documentul a fost publicat, într-un tiraj nu prea mare de către Asociaţia „În sprijinul maternităţii”.
Jérôme Lejeune s-a născut la 13 iunie 1926 la Monrouge, într-o familie de intelectuali. De la începutul anilor ’50, a început să se ocupe de studierea influenţei radiaţiei ionizante asupra organismului uman. La sfârşitul anilor ’50, el a descoperit că sindromul Down este provocat de o aberaţie cromozomială – trisomia a 21 de cromozomi, fapt pentru care a fost decorat cu Premiul Kennedy, în 1962. A fost pionerul unor direcţii fundamentale în genetică, cum ar fi genetica matematică, influenţa radiaţiei ionizatoare asupra genelor, îmbătrânirea precoce, liniile cancerului, evoluţia clonală etc. Jérôme Lejeune a fost primul şef de catedră de genetică fundamentală în Franţa, membru al mai multor academii de ştiinţă, deţinătorul mai multor premii ştiinţifice. A murit la Paris, la 3 aprilie 1994, la 67 de ani.
* * *
Ce înseamnă viața umană?
Cu mulţi ani în urmă, în Anul Internaţional al Femeii, trebuia să prezint o comunicare la Bucureşti, la o conferinţă de presă, la care am participat în calitate de membru al delegaţiei Vaticanului. Era multă lume acolo – jurnalişti, fotografi etc. Unul dintre aceştia s-a ridicat şi m-a întrebat: „Când spuneţi că trebuie să respecţi orice fiinţă umană, chiar şi pe cea mai mică, spuneţi asta pentru că sunteţi catolic?” Am întrebat un episcop, de fapt conducătorul delegaţiei noastre: „Monsenior, pot să răspund deschis şi direct?” Şi el mi-a spus: „Da, puteţi”. Am răspuns, întrebându-mă pe mine, de fapt: „Dacă Biserica – şi ea, slavă Domnului, nu o face – dar dacă Biserica ar spune: da, embrionul uman poate fi nimicit în uterul mamei, deoarece acesta încă nu este o fiinţă umană, atunci nu aş mai fi fost catolic, şi, în acest caz, din motive pur ştiinţifice”. Interesant este că presa a ignorat această declaraţie a mea, dar cei interesaţi pot să verifice că am spus anume aşa şi voi explica de ce.
Am spus „din motive pur ştiinţifice” pentru că, în prezent, în lume, s-a răspândit un soi de obscurantism de tip nou: cu cât mai mult aflăm despre genetică, cu atât mai mult lumea pare că ignoră natura umană. Aflând mai multe despre gene, cromozomi, embriologie, înţelegem tot mai puţin ce înseamnă omul. Nu pot să fiu de acord cu această prostie. Nu pot să cred că, dezvoltând o anume ştiinţă, extinzându-ne cunoştinţele despre un anumit domeniu – fapt sugerat zilnic de mass-media -, în acelaşi timp, putem fi părtaşii acestui tip de obscurantism, de care vorbeam. Datoria oamenilor de ştiinţă este să spună lumii: nu credeţi în ceea ce vi se sugerează, studiaţi cărţile de specialitate, faceţi cunoştinţă direct cu ceea ce spune ştiinţa şi o să înţelegeţi mai profund ce a spus un scriitor american cunoscut cândva (Oliver Wendell Holmes – nota redactorului), după apariţia cazului lui Dredd Scott. El a declarat: „Omul este om şi din nou om”. Această frază punea capăt sclaviei în America. (În sentinţa dată în cazul lui Dredd Scott, în martie 1857, se spunea: „Curtea Supremă a SUA stabileşte că, în conformitate cu Constituţia americană, negrii se află în afara legii.” 11 ani mai târziu, după războiul civil, această greşeală a fost corectată prin Amendamentele 13 şi 14 aduse Constituţiei).
Deci, trebuie să ne punem întrebarea: ce înseamnă viaţa umană? Nu intenţionez să merg prea departe, să citesc o lecţie din cursul de genetică a omului; cu toate acestea, va trebui să ating acest subiect. Să încerc să-l fac mai pe înţelegerea celor neavizaţi.
O să încep cu un experiment simplu, pe care-l fac de fiecare dată când plec peste hotare: ca profesor de genetică, mă grăbesc să vizitez două locuri: o universitate şi o grădină zoologică. Din astfel de experimente poţi să înveţi multe… La universităţi, întâlnesc adesea oameni de ştiinţă, care se mai întreabă: nu cumva animalele au fost propriii lor copii, în diverse stadii de dezvoltare? Însă, la grădina zoologică, n-am văzut niciodată un cimpanzeu care să se întrebe: nu cumva copiii mei vor deveni vreodată profesori universitari?! Pe baza acestor observaţii, mi s-a format impresia că între natura umană şi natura unui cimpanzeu, să spunem, există o anumită diferenţă.
Ştiinţa ne explică, cu ajutorul studierii şirurilor lungi de ADN, că există, într-adevăr, o diferenţă. Deşi nici un animal din lume, chiar cimpanzeul, nu este asemănător întrutotul cu omul, trebuie să recunosc că, în discuţiile cu unii colegi de-ai mei, observ o chestiune stranie: unii dintre ei consideră că, atunci când se aflau în uterul mamelor lor, erau cimpanzei [1]. Acum, când sunt deja adulţi, nu ştiu dacă le va mai plăcea să-i numească cineva „cimpanzei”. Ei se consideră oameni, dând impresia că şi-au modificat specia. Însă acest lucru nu este posibil: specificul creierului cerebral uman există chiar de la începutul dezvoltării organismului.
Încerc să vă fac o impresie generală asupra acestei chestiuni. Capul unui spermatozoid (celulă sexuală masculină) este purtător de informaţie genetică din partea tatălui, în interiorul ovulului, informaţie ce încape cu uşurinţă pe vârful unui ac. În interiorul capului spermatozoidului, există o moleculă de ADN sub formă de bandă. Lungimea medie a acestei molecule este de aproximativ un metru, însă ea este împărţită în 23 de segmente, fiecare dintre ele fiind atât de complicat răsucit într-o super-super-superspirală, încât, în final, arată ca o mică baghetă, care se numeşte cromozom. În ceea ce priveşte ovulul, în el există de asemenea un metru de ADN, care comportă informaţii genetice şi este de asemenea împărţit în 23 de segmente răsucite foarte complicat. Când aceste 23 de volume ce conţin codul vieţii de la mamă se întâlnesc cu cele 23 de volume de informaţie de la tată, este adunată toată informaţia necesară şi suficientă pentru crearea unei noi fiinţe de un anumit tip biologic. Ceea ce vă spun se referă atât la om, cât şi la cimpanzeu. Se referă, cu alte cuvinte, la orice sistem de înmulţire bisexuată. Anume în acest moment al creării întregului set de informaţii necesar îşi începe existenţa noua fiinţă.
În continuare, aţi putea auzi de la anumiţi oameni – printre care, foarte interesant, chiar deţinători ai Premiului Nobel -, că viaţa nu începe niciodată, ea continuă neîncetat. Şi acest lucru este adevărat. Viaţa, de-a lungul veacurilor, a fost transmisă de la părinţi la copii. Dar chiar şi unui profesor cu plete albe, de genetică, nu i-ar plăcea să i se spună că are un milion de ani. Când acest lucru i se sugerează unei tinere, pur şi simplu te apucă disperarea. Căci este clar că ea nu poate să aibă un milion de ani, ci doar 20. Cu aceeaşi fermitate, ca în exemplul cu grădina zoologică, putem afirma că viaţa fiecărei fiinţei vii începe din acea clipă, când toată informaţia, necesară şi suficientă pentru însufleţirea materiei se adună în acea sferă minusculă, cu diametrul de 150 microni, pe care o numim „ou fecundat” sau „zigot”.
Ceea ce trăiește nu este materie vie, ci materie însuflețită
Ţineţi minte: materie vie nu există. Materialismul grosolan nu poate da nici o explicaţie aici, căci materia nu poate trăi. Ceea ce trăieşte este materia însufleţită. „Informaţia” cuprinsă în prima celulă o însufleţeşte, îi spune că, din acest moment, ea este fiinţă vie. Dacă această informaţie n-ar exista, celula n-ar trăi. De fapt, ovulul reprezintă solul pentru această informaţie. Iar noi trebuie să înţelegem că informaţia nu este inclusă în materia care este vie deja, ci materia nu ar fi fost însufleţită fără această informaţie. Ştim acum – şi nu există nici un fel de dubii – că, în relaţia sufletului cu materia, anume sufletul este cel determinant.
Acum să luăm drept exemplu un lucru foarte cunoscut nouă: banda de magnetofon. Să presupunem că aţi cumpărat de la magazin o casetă pe care era înregistrată o simfonie. Să zicem că era „Mica serenadă nocturnă” de Mozart. Ce auziţi atunci când introduceţi caseta în aparat? În realitate, ascultarea unei simfonii este un proces complicat: ai nevoie de o orchestră, de muzicanţi, de un dirijor. La înregistrare, microfonul a „prins” oscilaţiile sunetului, le-a transformat într-un cod electric, care a fost înregistrat pe bandă ca un cod magnetic. Aparatul ia în considerare acest cod magnetic şi apoi îl transformă în impulsuri electrice şi face ca difuzorul să lucreze în aşa fel încât să dea naştere la muzică. Vedeţi, rezultatul nu este pur şi simplu oscilaţia aerului. Dacă este să judecăm în consecinţă, acesta e geniul lui Mozart. Exact în aşa fel se intonează simfonia vieţii. Deja v-am spus că în spermatozoid se găseşte un metru de ADN, iar în ovul, încă un metru. Aceşti doi metri de ADN includ în sine toată informaţia simfoniei vieţii. Însă numai atunci când aceştia sunt incluşi în „aparat”, adică într-o celulă sănătoasă – deoarece anume celula este capabilă să citească ceea ce este înregistrat pe banda ADN – numai atunci începe simfonia vieţii. Melomanul îl va recunoaşte pe Mozart din primele 2 tacturi – deoarece este cunoscut cu geniul lui Mozart. Însă un diletant, care nu ştie aproape nimic despre muzică, trebuie să asculte toată compoziţia ca să spună: «Ceea ce am auzit este „Mica serenadă nocturnă”».
Tot astfel stau lucrurile şi cu viaţa umană. Cei care nu ştiu nimic despre ştiinţă, despre materia însufleţită, despre informaţiile care conţin ADN, aceşti oameni vă vor spune: «Ca să mă conving că fiinţa aceasta este un om, trebuie să aştept ca el să-mi spună: „Eu sunt om”». Însă trebuie să aştepţi cam şapte ani, căci pe la această vârstă omul poate spune în mod conştient: „Eu sunt om”. Alţi oameni, mai deştepţi, studiază formele şi stabilesc că un nou-născut seamănă cu ei la exterior, numai că are dimensiuni mai mici. Dacă aceştia ar studia formele mai temeinic, ar putea recunoaşte omul într-un embrion la două luni în uterul mamei sale. Mamele pe parcursul tuturor civilizaţiilor au ajuns la o singură idee: cu ajutorul minunatei poveşti „Băieţel-Degeţel”, le oferă copiilor o lecţie de educaţie sexuală. Fiecare femeie ştie că copilul său, până la apariţia lui pe lume, există într-o lume ascunsă, minunată şi feerică, locuită de multe fiinţe minuscule, şi îşi trăieşte viaţa sa misterioasă. Şi dacă această poveste încă mai atrage copiii din întreaga lume – şi chiar adulţii sunt gata să o asculte cu plăcere – asta se întâmplă din cauză că este adevărată. Ea nu este inventată, căci fiecare dintre noi a fost cândva un Băieţel-Degeţel în uterul mamei sale.
Fiecare om, chiar fără o pregătire specială, dacă se uită cu atenţie la un embrion uman de două luni aşa cum este în uterul unei mame, nu l-ar confunda cu un embrion de cimpanzeu. Eroarea nu este posibilă dacă ne uităm în primul rând la degetele de la mâini şi picioare, nemaivorbind de faţă, care, la om, este tipică şi nu se aseamănă deloc cu faţa unei maimuţe. N-am putea oare să mergem înapoi în timp, chiar la începuturi? Se pare totuşi că noi, ca geneticieni, cunoaştem, totuşi, ceva mai puţin decât o poveste. Putem să stabilim constituţia fiinţei umane. Dar cu cât mai mult aflăm despre materia însufleţită de informaţie cu atât mai aproape suntem de decodarea acelor cantităţi enorme de informaţii care se conţin în celula feminină fecundată şi cu atât mai aproape suntem de recunoaşterea afirmaţiei că omul este om chiar de la concepţia sa. Omul niciodată nu ar fi fost om dacă nu ar fi fost conceput în chip de om şi nu ar fi fost niciodată unul dintre noi.
Se preferă adesea a nu se observa acest material experimental. Legea modernă engleză permite vivisecţia pe fiinţele umane foarte tinere, deoarece Camera Lorzilor a decis – iar regina a confirmat această decizie, – că supuşii săi britanici nu sunt fiinţe umane până la atingerea vârstei de 14 zile, adică timp de 14 zile după concepţie. Am un respect deosebit pentru Regatul Unit al Marii Britanii şi pentru regina Angliei. Probabil ea s-a gândit ca, în cinstea noului Dumnezeu, care se numeşte „pluralism”, este datoare să semneze această „decizie pluralistă”, care afirmă faptul că fiinţele umane nu sunt oameni, nu sunt nici un fel de fiinţe, până în momentul în care ating vârsta de 14 zile. Dar dacă acest pluralism încearcă să ne „ofere” astfel de decizii, care contravin ştiinţei, atunci nu mai are importanţă cum sunt ele primite – în conformitate cu regulile parlamentare sau împotriva lor. Dacă legea este atât de nedreaptă încât afirmă faptul că, la început, fiinţa umană nu este totuşi fiinţă umană, aceasta nu mai este lege. Acest lucru se poate numi o manipulare a opiniei publice, o capitulare a Parlamentului în faţa presiunii ideologiei dominatoare, nu numai o nesocotire a adevărului.
Putem să dovedim acest lucru foarte uşor. Dacă legea spune adevărul, atunci toţi supuşii majestăţii sale în primele 14 zile de la concepţie sunt animale. Ca şi însăşi regina, tatăl său şi toţi strămoşii acesteia. În această zonă de tranziţie neumană, dinastia regală se întrerupe în cazul oricărei generaţii. Acest lucru se referă şi la membrii Parlamentului şi ar fi fost incorect cel puţin să încredinţezi soarta unei naţiuni unor foste animale. Evident că şi regina şi toţi britanicii au fost concepuţi ca fiinţe umane. Altfel ar fi fost de neimaginat. Acest lucru este foarte simplu şi logic. Însă, desigur, aţi putea să nu recunoaşteţi ştiinţa şi atunci aţi putea spune că preferaţi să fiţi neglijenţi şi să refuzaţi să recunoaşteţi noile descoperiri. Poate acest lucru este şi o poziţie „corectă din punct de vedere politic” în unele ţări, însă acest punct de vedere este contradictoriu ştiinţei, iar ştiinţa nu laudă obscurantismul.
Aş putea spune că am învăţat multe în Japonia. Odată, în oraşul Sukuoke, (în apropierea oraşului Nagasaki) am vizitat o congregaţie de călugăriţe. Una dintre ele era franţuzoaică, iar restul japoneze. Ele aveau o şcoală de fete cu 2.000 de locuri. Călugăriţele m-au invitat la ele şi mi-au spus: „Deoarece vă aflaţi aici, veniţi şi povestiţi-ne despre toate aceste manipulări genetice, despre concepţia în eprubetă şi aşa mai departe. Vrem să ştim acest lucru ca să le spunem elevelor noastre care este adevărul.”
Concepția în eprubetă este o lipsă de respect față de viața umană
Într-una din seri, le-am explicat ce înseamnă concepţia artificială şi că, de fapt, concepţia artificială nu poate fi făcută de nici un om. Tot ceea ce poate face un om este să aducă ovulul şi spermatozoizii în asemenea condiţii în care unul dintre spermatozoizi va pătrunde în ovul. Drept urmare, fecundarea este realizată de spermatozoid şi nu de un laborant. Copiii care sunt concepuţi în eprubetă, sunt de fapt concepuţi prin metodă naturală. Nu este firească doar metoda prin care spermatozoizii şi ovulul sunt „uniţi”, însă noi nu trebuie să ne gândim că rezultat ar fi copii artificiali. Aceştia sunt copii normali. Concepţia în eprubetă nu este, să zic, catolică, şi constă de fapt în lipsa de respect faţă de fiinţa umană. De fapt, căsătoria se bazează pe faptul că numai soţul are privilegiul de a fi unicul om căruia îi este permis să introducă celulele reproducătoare în interiorul acelui templu tainic, care este organul genital al soţiei sale. Dacă ovulul a ajuns la maturitate în câteva zile, înaintea contactului sexual sau imediat după acesta, spermatozoidul care a pătruns în ovul dă viaţă unei noi fiinţe umane.
Atunci şefa mănăstirii m-a întrerupt şi i-a spus ceva traducătoarei. Aceasta i-a răspuns dar nu mi-a tradus mie şi atunci am continuat. La sfârşit, am întrebat-o pe călugăriţa traducătoare: „Despre ce vorbeaţi cu şefa dumneavoastră?” Aceasta mi-a răspuns că aceasta s-a interesat dacă vorbesc japoneza. I-am spus că nu ştiu japoneza, pot spune doar „Arigato”, care înseamnă „Vă mulţumesc” şi gata. Atunci călugăriţa mi-a spus: „În japoneză uterul se numeşte «shi chiu», care de fapt înseamnă «copil» sau «taină» iar «chiu» înseamnă «palat» sau «templu». În acest fel când eu vorbeam despre organul sexual feminin, care este un templu tainic, călugăriţa-şefă a crezut că eu vorbesc japoneza. Asta deoarece «uter» în japoneză înseamnă «palat al copilului» sau «templu, care nu se arată ochilor».
Pentru mine acest lucru a însemnat o descoperire. Nu sunt lingvist, dar mi se pare că oricum încercăm să exprimăm înţelegerea naturii, nu este important în ce limbă vorbim – în engleză, japoneză sau franceză. La urma urmei, ajungem la una şi aceeaşi înţelegere. Uterul mamei, într-adevăr, este mai dotat pentru apariţia pe lume a unui om decât cel mai bun laborator. Uterul funcţionează mai bine, este mai bine dezvoltat din punct de vedere al biochimiei şi mai mult, acesta este locul într-adevăr cel mai bine înzestrat pentru apariţia pe lume a unei fiinţe umane. Într-adevăr, limba obişnuită poate explica mai bine un punct de vedere al ştiinţei decât cea mai ştiinţifică terminologie posibilă. De exemplu, în limba engleză, exprimăm un nou gând şi apariţia pe lume a unei fiinţe umane, folosind unul şi acelaşi cuvânt: „a concepe un gând, o idee” şi „a concepe un copil”. În ambele cazuri, acţiunea este o concepţie şi concepţia determină atât acţiunea creaţiei noastre cât şi începutul unui om nou. Înţelepciunea umană coincide cu dezvoltarea naturii umane. Nu este asta o descoperire? Limba ne vorbeşte despre ceea ce la începutul vieţii este spirit şi materie (aş spune suflet şi trup) şi despre faptul că acestea două sunt atât de bine împletite încât putem să folosim unul şi acelaşi cuvânt ca să exprimăm atât naşterea unei idei cât şi naşterea unei noi fiinţe umane. Acest lucru nu se întâmplă din cauza sărăciei de cuvinte, ci dimpotrivă, unul şi acelaşi cuvânt ne dă posibilitatea unică de a determina ceea ce într-adevăr este începutul vieţii: spiritul care însufleţeşte materia. Acest adevăr este actual chiar şi atunci când viaţa exterioară moare.
Odată a trebuit să explic acest lucru în America. Acum câţiva ani, într-un mic orăşel din Statele Unite, care se numeşte Maryville, statul Tennessee, avea loc un proces de divorţ. Un bărbat şi o femeie care au trăit împreună 19 ani au rămas fără copii. În cele din urmă, s-au decis să recurgă la fecundare extracorporală, adică la concepţia în eprubetă. Din ovarele femeii au fost separate un număr de ovule, care au fost fecundate de sperma soţului său. Din acestea, şapte au fost introduse în camera frigorifică şi congelate, iar două au fost introduse în uterul femeii. Din păcate, aceşti embrioni nu au supravieţuit. (95% din embrionii care rezultă din fecundare extracorporală, după introducerea lor în uter, pot muri. Când citiţi despre minunile manipulării embrionilor umani, trebuie să ştiţi că, din embrionii creaţi în urma rezultatelor manipulării artificiale, doar 5% din aceştia ajung să se dezvolte până la naştere.)
În cazul nostru, după acest eveniment, soţii au decis să se despartă. Au ajuns la o idee comună în privinţa tuturor problemelor, au împărţit maşina, frigiderul, contul în bancă, totul. Însă mama a declarat că ea doreşte să primească dreptul asupra viitorilor săi copii. Adică a celor care au fost congelaţi. Soţul a declarat că el este împotrivă, deoarece dacă femeia va reuşi să aducă pe lume aceşti copii, tatăl lor va fi el. Iar el nu doreşte ca o femeie de care el este divorţat să devină mama viitorilor săi copii. În faţa judecătorilor a apărut următoarea problemă: pentru prima dată în America, un proces de divorţ le impunea judecătorilor să stabilească dacă embrionii congelaţi sunt oameni sau sunt nişte obiecte neînsufleţite. Juriul a decis să asculte dovezile oamenilor de ştiinţă, sperând că aceştia îi vor ajuta să stabilească adevărul. Unul dintre prietenii mei, Martin Palmer, m-a sunat la Paris şi mi-a povestit această istorie. Mi-a şi detaliat cerinţele femeii: chiar în cel mai rău caz aceasta susţinea că copiii ar putea fi daţi unei femei infertile ca ea să ducă sarcina până la capăt. Atunci i-am răspuns prietenului meu din cealaltă parte a oceanului: „În acest caz decizia este deja luată: o mamă adevărată ar face astfel – va prefera să dea copiii săi unei alte femei, mai degrabă decât să permită distrugerea lor. Prin urmare, ei trebuie să i se încredinţeze copiii. Astfel a judecat şi Solomon acum 3000 de ani.”
Viața începe imediat după concepție
Din cauza consultaţiilor la clinică am putut să zbor la New York cu o zi mai târziu. Judecătorul Dail Young a putut să amâne declararea sentinţei până la venirea mea. În Meryville erau multe camere de luat vederi, antene parabolice, gata să îndrepte semnalul spre staţiile, care transmiteau ştiri în toate Statele Unite, în Canada şi în Mexic. La conferinţa de presă, primul lucru care am fost întrebat a fost: „Cine v-a plătit călătoria?” Asta e America. Am răspuns: „Singur mi-am plătit biletul.” Şi după aceea au urmat şi alte întrebări: „Ce i-aţi spus juriului?” Deja dădusem o declaraţie în acest sens pentru judecător, declaraţie care s-a prelungit pe parcursul a patru ore. Am răspuns ziariştilor: „Am spus judecătorilor că, după datele ştiinţei, fiinţa umană îşi începe viaţa imediat după concepţie, iar noi ştim că informaţia însufleţeşte materia”. (Aici mă repet, însă ziariştii trebuiau să înţeleagă acest argument.) Când scădem temperatura – este exact ca atunci când punem produsele la congelat – nu facem decât să micşorăm viteza de mişcare a moleculelor. Iar această mişcare a moleculelor determină scurgerea timpului. Iată de ce, în mod real, dacă temperatura scade până la 0 – ceea ce nu este posibil, deoarece aceasta este o graniţă, însă putem să ne apropiem de ea – atunci are loc oprirea în loc a vieţii, adică oprirea timpului. Iar într-un vas cu azot lichid, unde temperatura nu este de -273C ci doar 180C, timpul este aproape oprit. Iar fiinţele umane minuscule, cu un diametru de 150 de microni, pot trăi într-un astfel de timp oprit pe loc. Ele nu sunt moarte, deoarece, dacă le aducem la temperatura normală, ele vor ajunge la volumul şi dezvoltarea normală.
Acum demonstrăm prin experiment ceea ce am vorbit mai devreme despre biochimie. Pe o moleculă lungă scrie ceva, ca o simfonie pe bandă magnetică. Ştim că informaţia este congelată şi apariţia vieţii este oprită în loc. Dacă informaţia nu este distrusă şi ei i se dă iarăşi posibilitatea să reînvie sau să însufleţească materia la temperatură normală, viaţa reînvie. Materia nu poate fi însufleţită la orice temperatură. În stare congelată materia nu poate să manipuleze aşa-zis informaţia genetică. Tot din această cauză şi temperatura corpului nostru se menţine în jurul a 37 de grade. Dacă ar fi mai mare sau mai mică, voinţa noastră nu ar putea „controla” materia.
Ca să explic acest lucru, am spus tribunalului: „Fiinţele minuscule din vasele cu azot lichid într-adevăr sunt închise într-o cutie de conservă, în care timpul este oprit în loc”. Pentru o afirmaţie mai credibilă, am schimbat în loc de o „cutie de conserve” am spus „cutie concentraţionară”. Într-un asemenea loc în care mii de fiinţe umane pot fi păstrate, dacă timpul este oprit în loc. Când am vorbit cu jurnaliştii, cineva m-a întrebat: „Aţi spus lagăr de concentrare?” Şi am răspuns: „Nu. Asta este evident o greşeală. Am spus «cutie de concentraţionară»”. Deoarece este vorba de o cutie, iar lagărele de concentrare se foloseau pentru grăbirea morţii. Iar aceste „cutii concentraţionare” au fost concepute pentru oprirea vieţii în loc. Însă ambele cazuri de fapt reprezintă un sistem concentraţionar, în care sunt ţinuţi oameni inocenţi. Iată de ce ideea de „concentrare” este un lucru inacceptabil.
Despre genetică poţi să vorbeşti la nesfârşit… Însă acum aş vrea să adaug doar câteva cuvinte.
Oamenilor trebuie să li se ofere doar adevărul şi nimic în afară doar de adevăr
Ca şi toţi profesorii de genetică generală din lume, timp de ani de zile, am predat având o atitudine eronată. Doar cu doi ani în urmă eroarea a fost corectată. Mai înainte consideram că informaţia genetică, care pleacă de la tată, este egală cu cea care vine de la mamă. Foarte simplu şi clar. Şi acest lucru se pare a fi corect, dacă este să vorbim despre moştenirea grupei de sânge, a culorii pielii sau a culorii ochilor. Însă dacă este vorba despre crearea organismului, despre constituţia fiinţei vii, acest lucru nu mai e adevărat. În ultimii ani, am aflat că banda lungă de ADN în unele locuri este marcată. (Cine dintre dvs. are informaţii din genetică, va înţelege că am în vedere marcarea citozinei în interiorul lanţului de ADN.) Exact la fel face înainte de examen un student bun: ia creionul şi îşi subliniază ceea ce trebuie să înveţe imediat. Iar ceea ce nu vrea să reţină în acel moment taie. Natura face absolut la fel: taţii „îşi subliniază” în lanţul de ADN unul şi acelaşi segment, iar mamele „îşi subliniază” în lanţul lor de ADN, unul şi acelaşi segment. Şi acest lucru nu se întâmplă în unele şi aceleaşi locuri. Este un anumit tip masculin de subliniere a informaţiei în lanţul de ADN masculin şi un tip feminin, care se deosebeşte de cel masculin. În partea marcată de tată, ADN-ului îi este subliniată informaţia care va fi folosită la formarea membranelor, în care va avea loc sau se va petrece viaţa embrionului, precum şi informaţia necesară construcţiei placentei, prin care copilul primeşte hrană din sângele mamei. Repet, acest lucru este subliniat de ADN-ul din partea tatălui. Nu demult, s-a descoperit că ceea ce este marcat de informaţia genetică ce vine dinspre mamă reprezintă un proces complicat din care embrionul îşi construieşte organismul.
Toate acestea le cunoaştem studiind cazurile de patologie. Uneori, după fecundare, are loc un proces patologic, când rămâne doar un pro-nucleus masculin, iar celula feminină moare. Adică ceea ce apare ca rezultat nu este o fiinţă umană. Este o formaţie compusă dintr-o multitudine de bule şi membrane. În asemenea caz, sarcina se termină cu un avort spontan iar în aceste ţesuturi nu se va găsi formaţia unui embrion. Din câte se vede, nu a avut loc fecundarea. A fost transmisă doar informaţia tatălui: cum să construieşti un adăpost. Şi dimpotrivă, foarte rar însă există şi cazuri în care în uterul unei femei unul din ovule începe să se dezvolte. Iar, ca rezultat, apare doar partea de informaţie genetică a femeii, adică se formează doar părţi din organism: păr, dinţi, unghii şi chiar elemente de ţesut nervos, dar toate acestea nu sunt organizate. Fiinţa umană nu este concepută, s-au format doar părţi care nu sunt adunate într-un tot întreg. Această descoperire este foarte importantă pentru ultimii doi ani, căci în sfera minusculă cu diametrul de 150 microni în zigot, imediat după pătrunderea spermatozoidului în interiorul ovulului, ca urmare a marcării citozinei în lanţul ADN, este înscrisă informaţia care determină „îndatoririle” clare ale informaţiei feminine şi masculine. Se presupune că deprinderile masculine constau în construirea unui adăpost şi obţinerea hranei, iar cele feminine în construcţia organismului. Toate acestea sunt deja înscrise în sfera minusculă, numită „zigot”.
Dacă toate aceste descoperiri recente din genetică şi biologie nu-i conving pe contemporanii noştri de faptul că omul este om chiar de la concepţie, acest lucru se întâmplă nu pentru că ei nu ar fi destul de raţionali. Acest lucru se întâmplă pentru că ei nu observă dovezile. Pur şi simplu ei preferă să rămână neinformaţi. Ca om de ştiinţă, sunt gata să mă adresez oricărui parlament din lume:
„Parlamentari, nu aveţi dreptul să ascundeţi adevărul de cei care v-au ales! Trebuie să le spuneţi oamenilor că fiinţa umană începe în momentul concepţiei, altfel tot ceea ce realizaţi nu se va numi «consens», ci «nonsens», adică o confuzie totală, un refuz al adevărului. Nici un guvern din lume nu are dreptul să renunţe la adevăr, indiferent de faptul că susţine sau nu democraţia şi pluralismul. Oamenilor trebuie să li se ofere doar adevărul şi nimic în afară doar de adevăr. Căci numai adevărul eliberează.”
Ultimul lucru. Dacă credeţi în Dumnezeu, nu e nevoie să studiaţi genetica – şi aşa ştiţi cum să vă comportaţi. Ştiţi şi răspunsul la întrebările de tipul: ce înseamnă fiinţa umană, cum putem apăra fiinţa umană, cum să respectăm fiinţa umană, putem sau nu să manipulăm embrionii umani. Pentru luarea de decizii, nu trebuie să ascultaţi comentarii la radio şi televiziune. Cel mai important este să reţineţi un mic precept. Dacă legiuitorii, oamenii de ştiinţă etc. vor învăţa să respecte acest precept, voi putea să cred că în continuare ştiinţa va sluji corect omenirii. Acest precept de fapt, este foarte simplu şi rezolvă totul: „Ceea ce i-aţi făcut unuia dintre fraţii mei mai mici, mi-aţi făcut mie”.
–
[1] Se referă la teoria lui E. Haeckel, „ontogeneza recapitulează filogeneza” – dovedită ca falsă (n. trad.)
