Citește toate episoadele serialului aici
Pe parcursul secolului XX, embriologia a evoluat de la o disciplină aproape numai descriptivă, un prim capitol destul de obscur al anatomiei, la una dinte acela mai spectaculoase domenii ale ştiinţe moderne. În afara specialiştilor, interesul pentru acest domeniu se limita până nu demult la problema anomaliilor şi handicapurilor congenitale. Începând cu anii ’70, punerea la punct a tehnicilor de „procreare asistată medical” (PAM), precum şi dezbaterile etice stârnite de legalizarea avortului în statele „lumii întâia”, au transformat embriologia într-una dintre disciplinele ştiinţifice cu consecinţe etice, sociale şi politice majore. Deşi impactul PAM, iar mai recent a transplantului de organe fetale şi a metodelor de diagnoza prenatală sau preimplantatorie, nu sunt apreciate identic de către cei direct implicaţi (cercetători, medici, jurişti, politicieni) sau de către publicul larg, însăşi amploarea dezbaterii în jurul lor este un argument suficient pentru seriozitatea problemei. Mai mult, ea apare ca fiind prin excelenţa una cu interferenţe interdisciplinare şi pretinde competente cât se poate de variate. Cercetătorilor şi medicilor li se cere să abordeze probleme etice, filosofice sau teologice, iar filosofilor, teologilor sau politicienilor să ia poziţii faţă de chestiuni de biologia reproducerii şi să stabilească limite morale ale investigaţiei ştiinţifice sau cadre legislative.
Statutul embrionului uman este una dintre cele mai dificile şi dezbătute probleme ale bioeticii, de a cărei soluţie depinde, printre altele, legitimitatea morală a experimentării asupra embrionilor in vitro. Un proiect al Comitetului Director Pentru Bioetică de pe lângă Consiliul Europei recunoştea deschis această dificultate şi lasă deciziile pe seama legilor naţionale, însă cu specificarea că „cercetarea nu este autorizată decât pe embrioni care nu s-au dezvoltat decât până la 14 zile.” [1] Adoptarea în aprilie 1997 de către Consiliul de Miniştri al CE a „Convenţiei pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane cu privire la aplicarea biologiei şi medicinei”, deşi reclamă asigurarea unei protecţii adecvate pentru embrioni, acolo unde legea permite cercetarea, şi interzice crearea lor în vederea cercetării, n-a schimbat în această privinţă situaţia. [2]
După ce timp de mai bine de 20 de ani cercetările au avansat fără o dezbatere etică serioasă, raportul Comitetului Warnock însărcinat de către guvernul britanic cu studiul aspectelor fecundării şi embriologiei umane în vederea unui proiect de lege a constituit un punct de cotitură. Elementul etic cel mai semnificativ al discuţiilor din cadrul Comitetului, şi apoi a tuturor dezbaterilor pe această temă, este dacă, şi respectiv din ce moment, embrionul poate fi considerat un individ sau o fiinţă umană, al cărei statut ontologic şi moral revendică recunoaşterea şi respectarea drepturilor sale [3].
În general, poziţiile se polarizează în jurul a două momente: fecundarea şi implantarea, mai exact apariţia zigotului şi apariţia liniei primitive [4] (LP), aceasta din urma constituind reperul limitării cercetărilor la ziua a 14-a după fecundare. Pentru majoritatea membrilor Comitetului Warnock, de exemplu, numai după apariţia LP embrionul ar putea fi considerat un individ, întrucât înainte de aceasta nu ar fi decât „o mulţime de celule”, desigur umane şi vii, dar care „încă nu este în mod determinat fie un singur [lucru], fie mai multe”, întrucât poate gemelariza. [5] Poziţia a fost repede îmbrăţişată de o parte a comunităţii ştiinţifice [6], deşi o alta ridică obiecţii consistente. În orice caz, ea a devenit dominantă în cadrul comisiilor de bioetică deşi, aşa cum vom vedea mai jos, justificarea ei constituie obiectul unor serioase semne de întrebare [7].
Cazul comisiei Human Embryo Research Panel create de National Institutes of Health din S.U.A. este reprezentativ în acest sens. [8] Întrucât un consens asupra criteriilor pozitive, necesare şi suficiente pentru a determina univoc ce este persoana şi dacă embrionul este o persoană nu este posibil în contextul unui pluralism moral, s-a urmat strategia consensului asupra unui criteriu negativ al persoanei, anume că pentru a fi persoană un minim necesar (nu neapărat suficient) este să existe „un individ distinct din punct de vedere al dezvoltării” [9]. În felul acesta, după cum observa un comentator, plecând de la această premisă filosofică privitoare la condiţia persoanei, dezbaterea a fost mutată din domeniul filosofiei şi eticii în cel al biologiei, discutându-se cu datele embriologiei când se poate vorbi de o astfel de individualitate. [10] Desigur, datorită prestigiului de care se bucură dovezile ştiinţifice în lumea contemporană, această strategie pare un câştig evident. Şi în cazul comitetului american, argumentul că înainte de formarea LP nu se poate vorbi de apariţia unui individ uman care se dezvoltă unitar a fost determinant. Datele embriologice invocate au fost iarăşi, capacitatea de gemelarizare şi recombinare şi totipotenţa celulelor embrionului în stadiul de pre-implantare [11]. Cât de solid este însă acest argument şi cât de corect integrează rezultatele oferite de cercetările în curs?
Biologia începuturilor [12]
Pluralul titlului acestui paragraf are semnificaţia lui: biologia nu are de a face cu origini absolute, căci ceea ce observă ea este mai degrabă un proces continuu. De la crearea lui Adam şi a Evei sau, mai precis (din punct de vedere a ceea ce poate fi obiect al investigaţiei ştiinţifice), de la îmbrăcarea lor cu „tunicile de piele” care definesc condiţia umană biologică, viaţa umană n-a încetat sa existe şi să se transmită într-un ciclu al generării, dezvoltării, decăderii biologice a fiinţelor umane care constituie arborele genealogic sădit în Eden. Cu excepţia protopărintelui, omul vine pe lume din părinţii săi, rădăcinile originii sale biologice aflându-se, la propriu, în ei, făcând parte dintr-un proces de transmitere a vieţii de la o generaţie la alta, proces care „începe” cu gametogeneza [13] şi se „încheie” cu formarea zigotului. Celulele germinative primordiale, precursoare ale celulelor sexuale (gameţii) îşi fac apariţia în ectodermul primar al embrionului deja în cursul săptămânii a 2-a vieţii acestuia. Aşadar, procesul care duce la acel zigot unic din prunc de vedere genetic, care constituie originea fiecăruia dintre noi, începe când părinţii noştri se aflau la rândul lor undeva foarte aproape de originile lor [14]. Continuitatea procesului de transmitere a informaţiei genetice constituie firul roşu al aspectului biologic al homoousianităţii umane.
Formarea zigotului, celula originară conţinând cei 64 de cromozomi aranjaţi în 23 de perechi, are loc prin procesul de fecundaţie. Spermatozoidul are nevoie de mai multe ore de la inseminare pentru că enzimele sale să atingă capacitatea de a penetra stratul protector al ovulului (zona pelucidă), pentru a ajunge la locul din pâlnia trompei uterine unde are loc fecundaţia şi apoi pentru penetrarea propriu-zisă a zonei pelucide şi a citoplasmei ovulului. Primul semn evident al fecundaţiei reuşite este formarea a două zone membranare conţinând materialul genetic patern, respectiv matern (pronucleii haploizi). În decurs de aproape o zi de la penetrarea ovulului are loc fuziunea celor doi pronuclei (singamia), rezultând nucleul dipoloid. Are loc apoi prima diviziune (mitoza) din care apar două celule şi, în continuare, prin diviziuni succesive, patru, opt, şaisprezece celule (morula) si aşa mai departe. În acelaşi timp, embrionul traversează trompa uterina ajungând în uter.
Celulele individuale rezultate în aceste prime diviziuni (blastomerele) sunt încă slab legate între ele şi, din experimente pe animale, s-a constatat că fiecare din ele are capacitatea de a se dezvolta într-un adult complet dacă este separată de celelalte blastomere. Aceste experimente ar sugera că blasomerele sunt, ca şi zigotul din care provin, „totipotente”, adică au întreaga capacitate de a forma un individ matur complet15. Începând cu stadiul de morulă, pe măsura ce numărul celulelor creşte, cele din exteriorul grupului de se diferenţiază morfologic de restul celulelor interioare, sudându-se într-un strat (trofectoderm sau trofoblast) care restrânge trecerea înspre şi dinspre interiorul formaţiunii. În ziua a 4-a, în interiorul morulei se formează prin acumulare de lichid o cavitate (blastocelul), timp în care celulele interioare formează şi ele o masă compactă (embrioblastul) la unul dintre polii structurii sferice denumită acum blastocist. Către ziua a 5-a blastocistul iese din zona pelucida, prezenţa ei până acum împiedicând fixarea prematură a embrionului de pereţii trompei uterine sau ai uterului. La aproximativ o săptămână după fecundare, blastocistul se ataşează în zona embrioblastului de peretele mucoasei uterine (endometru), începând procesul implantării (nidaţia).
Proliferarea celulelor trofoblastului produce o pătrundere a acestuia în peretele uterin şi diferenţierea unui ţesut citoplasmatic (corion, sincitiotrofoblast) conţinând ţesuturi materne şi cavităţi cu sânge maternal şi a unui alt strat de celule (citotrofoblast). Între timp, cu embrioblastul are loc un proces de diferenţiere şi reorganizare în două straturi, epiblastul şi hipoblastul, constituid discul embrionic. Între aceasta şi citotrofoblast se formează cavitatea amniotică primară. De asemenea, o altă cavitate (cavitatea vitelină primara) se diferenţiază de cealaltă parte a discului embrionic, prin formarea membranei exocelomice. Nidaţia se încheie după 12 zile de la fecundare, embrionul fiind format din discul embrionar şi din membranele fetale, incluzând amnionul, sacul vitelin şi sacul corionic, (şi având o greutate de zece ori mai mare decât a zigotului). La 14 zile, o creştere locală a hipoblastului formează aşa numita placă precordală care oferă embrionului o axă ale cărei capete şi orientare sunt discernabile.
Către săptămână a treia de la fecundaţie începe să se manifeste organogeneza (gastrulaţia), care joacă un rol esenţial nu doar în stucturarea embrionului ci şi, cum vom vedea, în dezbaterile despre „începutul” omului ca individ uman. Începând cu zilele 14-15, discul embrionar suferă o serie prefaceri morfologice şi diferenţieri celulare care vor duce în decursul a şase săptămâni la formarea tuturor structurilor esenţiale interne şi externe ale corpului uman. Un grup de câteva mii de celule din stratul epiblastului participă la apariţia unui şanţ longitudinal în mijlocul discului embrionar (linia primitivă). Concomitent, apare şi proliferează un şanţ intermediar al discului embrionar, care devine astfel trilaminar, format din ectoderm, mezoderm şi endoderm. Din celulele acestora se vor dezvolta respectiv: pielea, creierul si ţesuturile neurale; muşchii, scheletul, vasele de sânge şi inima; tractul gastrointestinal şi plămânii. Reţinem, pentru discuţia noastră, ca pe parcursul săptămânii a treia se formează notocordul (coarda dorsală, primul element al scheletului), placa neurală din care se formează tubul neural şi aria cardiogenă pe seama căreia se formează elementele cordului embrionar.
Aşadar, în zilele 21-22, la începutul celei de-a patra săptămâni a sarcinii, embrionul are un notocord, somite (primele structuri segmentate ale trupului), tubul neural cu începuturile creierului şi cordul care începe să bată, fiind stabilită o circulaţie sanguină între vasele de sânge ale embrionului, corion şi sacul vitelin. „Cred că e greu de pus la îndoială faptul că acelaşi fragil organism uman, de la trei săptămâni după fecundare, continuă să se dezvolte cu aceeaşi identitate ontologică drept copilul care urmează să se nască şi să se maturizeze ca un individ uman adult.” [16]
Date biologice şi relevanţă bioetică
Cu aceste cuvinte citate mai sus, în domeniul descrierii biologiei embrionare îşi face apariţia cel al relevanţei ei bioetice. În anul 1986 cercetătoarea Anne McLaren a propus ca „întregul produs al ovulului fecundat până la sfârşitul etapei implantării” să fie numit „pre-embrion”, termenul de „embrion” rămânând să desemneze „acea mică parte a pre-embrionului, ce poate fi distinsă prima dată în etapa liniei primitive, care se dezvoltă apoi în fetusul [propriuzis]” [17]. Care este semnificaţia acestei distincţii terminologice? După un alt autor, „întregul ou [fecundat] devine cu siguranţă embrion şi întregul fetus devine copil, însă nu întregul embrion devine fetus ci numai o mică fracţiune a embrionului este implicată [în formarea fetusului], restul continuându-se în placenta şi celelalte structuri auxiliare.” [18].
Adică, în termenii folosiţi mai sus, începând cu apariţia liniei primitive, toate celulele formate din zigotul iniţial se diferenţiază în două categorii: categoria restrânsă a acelor celule din discul embrionar din care se formează începând cu linia primitivă embrionul individual şi fetusul, şi categoria celor care formează anexele embrionare (amniosul, vezicula ombilicală, placenta). Rezultatul atât de diferit al dezvoltării acestor două categorii de celule care îşi au toate aceeaşi origine are pentru mulţi (cercetători şi eticieni) o semnificaţie aparte: numai începând cu formarea liniei primitive, primul element structural al embrionului propriu-zis, s-ar putea vorbi de apariţia unui individ uman care se dezvoltă unitar. Înainte de formarea acestei linii primitive, susţine McLaren, „nu exista o entitate coerentă. Exista în schimb o mulţime de celule, dintre care unele vor urma să ia parte la dezvoltarea ulterioară a embrionului, iar altele nu” [19].
Aşadar, „pre-embrionul” ar reprezenta numai o fază de tranziţie între două evenimente majore: fecundarea, care stabileşte individualitatea genetică şi formarea liniei primitive care marchează începutul unei entităţi distincte, embrionul.
Consecinţa în plan etic al acestei distincţii în taxonomia dezvoltării prenatale nu este greu de realizat: ea ar deplasa „începutul” existenţei unei fiinţe umane de la fecundaţie la apariţia liniei primitive, lăsând astfel un interval în care conceptul uman n-ar fi mai mult decât o masă de celule înzestrate cu o anumita potenţialitate, interval în care experimentele ştiinţifice şi utilizările medicale ar fi deplin legitime, iar contracepţia si avortul [20] şi-ar pierde aproape cu totul gravitatea morala [21]. Deşi a fost îmbrăţişată îndată cu entuziasm de unii specialişti (şi teologi apuseni) [22], justificarea şi pertinenţa acestei terminologii constituie obiectul unor serioase semne de întrebare chiar pentru membrii ai comunităţii ştiinţifice şi etice care nu fac apel la argumentele Revelaţiei sau credinţei. Vom relua, pe rând, principalele argumente pro şi contra plasării liniei primitive ca prag al existenţei unei noi fiinţe umane.
S-au formulat trei argumente principale pentru a demonstra ca „pre-embrionul” este altceva decât embrionul:
a) Cea mai mare parte a celulelor sale dă naştere anexelor embrionare. Semnificaţia acestui argument vine din aceea că deşi trofoblastul şi placenta sunt vii şi necesare pentru supravieţuirea şi dezvoltarea embrionului, ele nu au nervi, sunt insenzitive şi au fost considerate întotdeauna elemente extra-embrionice, „anexe”, cu excepţia unor utilizări medicale sau comerciale recente, placenta fiind aruncată la naştere. De asemenea, anomalii ale trofoblastului pot genera tumori ca trofoblastele semimaligne sau mole hidatiforme [23], care nu pot fi considerate demne de statut uman.
b) Nu este o entitate coerenta nici structural, nici spaţial: numai că odată cu apariţia liniei primitive celulele precursoare ale organelor componente ale trupului sunt aşezate în poziţiile lor proprii, iar in discul embrionic se pot distinge axele de orientare spaţială a embrionului [24].
c) În afară de totipotentialitatea stadiului de morula, înainte de apariţia liniei primitive poate avea loc gemelaritatea: se pot dezvolta gemeni identici (monozigoţi), numărul de embrioni gemeni fiind determinat de numărul de linii primitive care apar [25].
Aşadar, numai odată cu stadiul liniei primitive, celulele rezultate din zigot ar căpăta o destinaţie embrionică sau extraembrionică evidentă, iar celulele discului embrionar ar începe să formeze părţile specifice ale embrionului în dezvoltare. Aceste argumente pun accent pe diferenţiere, coerentă, specificitate poziţională, unicitate, fără de care nu se poate concepe individualitatea biologica şi nici drumul către ea [26]. Întrebarea care se pune însă, este daca întradevăr aceste caracteristici lipsesc cu desăvârşire înaintea acestui prag şi, mai ales, dacă faptul că în stadiul „pre-embrionar” acestea nu pot fi distinse are într-adevăr o importanţă biologică sau morală. Vom examina pe rând valoarea cele trei argumente.
Semnificaţia anexelor embrionare
Aşa cum arată Jones şi Telfer, semnificaţia faptului că cea mai mare parte a celulelor pre-embrionului vor forma anexele embrionare depinde de semnificaţia biologică şi morală a acestor anexe. E clar că trofectodermul nu este embrionul şi că placenta e un ţesut uman şi nu o persoană umană. Dar ca organ esenţial al schimbului nutritiv şi excretiv dintre mama şi embrion sau fetus, este un organ vital pentru protejarea, supravieţuirea si dezvoltarea normală a acestora pe tot parcursul sarcinii [27]. Embrionul şi fătul pur şi simplu nu pot exista fără placentă, distrugerea placentei este echivalentă cu distrugerea lor, aşa încât ea nu este un tesut uman oarecare ci are, atât timp cât existenţa ei e absolut necesară existenţei fiinţei umane, o valoare biologică şi morală proporţională cu acest rol al ei. Aceasta înseamnă că şi celulele ei precursoare, oricare ar fi ele, indiferent dacă pot fi sau nu distinse în stadiile „pre-embrionare”, au aceeaşi relevanţă: fără ele nu va exista niciodată un embrion si apoi un fetus. „Întreg [pre-embrionul] este esenţial pentru sănătatea, creşterea şi dezvoltarea ulerioară a acelui individ particular prenatal” [28].
Un alt aspect, neglijat de susţinătorii relevanţei destinului extra-embrionic a majorităţii celulelor „pre-embrionare”, este ca statutul viitor al unui grup de celule nu poate fi decisiv pentru statutul lor actual: faptul că ulterior ele nu vor mai face parte din individul uman nu înseamnă că ele n-au acum nici o semnificaţie [29].
În plus, graniţa dintre ceea ce este la un moment dat individul uman (chiar adult) şi mediul său biologic (începând cu pielea, părul, unghiile, mucoasele, transpiraţia, excreţia şi microorganismele) este greu de trasat [30]. Fără toate acestea destinate unui viitor cât se poate de irelevant pentru ele dar absolut relevant pentru sănătatea organismului: eliminarea omul poate fi gândit dar nu poate trăi biologic. Aşadar, distincţia dintre cele două categorii de celule, pe cât de importantă potenţial şi actual pentru dezvoltarea normală a organismului uman, nu ne oferă nici un argument pentru relevanţa distingerii între „pre-embrion” şi embrion.
Semnificaţia liniei primitive
În primul rând, susţinătorii relevanţei noţiunii de PE urmează o „strategie negativă”, care scoate în evidenţă nivelul redus de organizare al acestuia comparând coerenţa „slabă” dinaintea implantării şi apariţiei LP şi coerenţa atinsă în stadiul ulterior. Această discrepanţă ar submina continuitatea [31] dintre „mulţimea de celule” care ar fi PE şi organismul integrat care este embrionul. [32]
Dovada ar fi slaba integrare intercelulara şi lipsa citodiferenţierii până în stadiul de morulă, ca şi lipsa unei individualităţi morfologice proprii, care permit uneori divizarea structurii pre-embrionare cu apariţia gemenilor sau recombinarea în himere. Aşadar, deşi PE are o certă individualitate din punct de vedere genetic, i-ar lipsi o individualitate din punct de vedere al dezvoltării. Este implicată aici o problema de biologie a dezvoltării, abordată însă de orientarea de care vorbim aproape numai la nivel morfologic, ignorând nivelul ei biochimic şi genetic.
Privit mai îndeaproape [33], ceea ce este cel mai caracteristic pentru PE – indiferent de stadiul în care s-ar afla, zigot, blastomere, morulă, blastocist – este dezvoltarea celulelor împreună într-o embriogeneză după un patern unic [34]. Or, aceasta presupune nu doar o integrare statică a diferitelor părţi componente, ci şi una dinamică, de coordonare funcţională între diversele părţi, care să asigure coerenţa necesară dezvoltării bine definite şi precis orientate pe care o constatăm. Este evident prezent aici un plan şi un proces de reglaj al dezvoltării după acest plan (ceea ce constituie tocmai subiectul de cercetare al biologiei moleculare) în lipsa căruia n-am avea decât fenomene aleatoare şi haotice. Întreg procesul dezvoltării, specificarea liniilor celulare, prin proliferarea şi diferenţierea celulelor, segmentarea şi specializarea regională de-a lungul axelor corpului, implică coordonarea unui mare număr de factori poziţia fiecărei celule în complexul celular; semnale intercelulare transmise prin structuri specializate ale membranei celulare; morfogene, ale căror gradienţi de concentraţie condiţionează formarea diverselor structuri; factori de creştere etc. – care se află sub controlul activităţii ordonate ierarhic a trei tipuri de gene de reglaj (poziţionale, selectoare, realizatoare) care, prin inducerea activării altor gene specifice în celulele diverselor zone, realizează şi controlează citodiferenţierea şi morfogeneza. Acest fenomen, tot mai bine înţeles în ultimii ani, împreună cu indiciile despre activarea noului genom încă din stadiul de zigot, sugerează tocmai că noul genom este baza şi suportul unităţii structurale şi funcţionale a embrionului, în toate stadiile sale. De remarcat că acesta nu doar conţine proiectul genetic al dezvoltării ci îl şi execută, chiar dacă utilizează pentru aceasta material extragenomic matern.
Aşadar, se poate constata că procesul dezvoltării posedă un număr de caracteristici definitorii care merită subliniate: a) coordonarea tuturor etapelor sub controlul noului genom, printr-o cascadă neîntreruptă de semnale, produse de propria activare diferenţiată spaţial şi temporal; b) această coordonare pretinde o unitate a „subiectului” dezvoltării, ceea ce înseamnă că PE nu este o simplă „mulţime de celule” ci o totalitate de părţi integrate într-un proces care, prin toate etapele diferenţiative şi morfologice, traduce în mod autonom şi continuu propriul spaţiu genetic în propriul spaţiu al organismului; c) continuitatea procesului, spaţial şi temporal, alcătuit dintr-o succesiune multidimensională de evenimente legate şi coordonate reciproc fără întrerupere, evenimente care alcătuiesc noul ciclu vital iniţiat odată cu fecundarea; d) gradualitatea: stadiul final este atins treptat. Este o lege ontogenetică, un invariant al procesului de reproducere al oricărui organism pluricelular, care pretinde existenţa unui reglaj intrinsec fiecărui organism embrionar şi menţine permanenta orientare a dezvoltării în direcţia stadiului matur final. Organismele superioare cunosc în mod necesar un proces de dezvoltare de la structuri simple şi relativ mai slab interdependente la structuri foarte complexe şi puternic interdependente. Cu cât devin mai complexe, cu atât e nevoie de o creştere a integrării şi unificării substructurilor.
Toate aceste caracteristici sunt necesare şi suficiente pentru a putea vorbi despre individualitate din punct de vedere al dezvoltării. Începând cu fecundarea, avem aceeaşi entitate care se dezvoltă după un plan bine definit şi realizat, traversând stadii tot mai complexe calitativ. Este ceea ce am putea numi paradigma epigenetică a individualităţii: emergenţa coordonată, unitară, continuă şi graduală a formelor sale din stadii precedente. [35] Tocmai epigeneza, privită la toate nivelele, morfologic, molecular şi genetic, este poate argumentul cel mai solid pentru recunoaşterea individualităţii umane a embrionului în toate stadiile sale şi care îl diferenţiază cel mai semnificativ de orice alte sisteme celulare umane vii.
În acest context, semnificaţia LP trebuie privită altfel. O primă observaţie este că se supraestimează semnificaţia strategică a apariţiei LP prin neglijarea caracterului ei tranzitoriu: este considerată un prag al dezvoltării neglijându-se că este o etapa a dezvoltării. [36]
Ea ocupă un loc esenţial în peisajul epigenetic, dar nu e clar de ce greutatea semnificaţiei ştiinţifice (şi apoi morale) trebuie să cadă mai mult pe ea şi nu pe alte achiziţii embriologice mai definitive, precum notocordul, somitele, tubul neural sau cordul, pe care le precede şi după apariţia cărora involuează. [37]
A doua observaţie priveşte semnificaţia care se atribuie structurii embrionare atinse prin acest prag, chiar acceptându-l ca atare. Pentru adepţii relevanţei sale, „un individ uman nu poate exista înainte de a se fi format un trup uman definit.” [38] Este însă greu de înţeles în ce fel se poate considera că un embrion la o zi, de pildă, după apariţia LP are un trup definit. Desigur, faţă de morulă sau blastocistul din primele zile el actualizează într-o structură mult mai definită potenţialitatea de a se forma un adult aflată deja în zigot, însă orice etapă ulterioară pe linia aceasta reprezintă o actualizare şi mai pronunţată a acestei potenţialităţi decât cea reprezentată de acest stadiu. Apariţia LP face parte din procesul amplu al organogenezei, aşa încât semnificaţia ei autentică consta în ceea ce declanşează, deci tot într-o potenţialitate.
Semnificaţia totipotenţialităţii
O altă potenţialitate, totipotenţa celulelor, altă obiecţie majoră împotriva individualităţii PE, capătă şi ea o semnificaţie mai concretă. Mai întâi, ea trebuie privită atât la nivel morfologic39, cât şi genetic. La primul nivel, departe de a fi o simplă indeterminare sau posibilitate biologică neprecizată, totipotenţa blastomerilor apare ca o exigenţă impusă de necesităţile de alocare celulară şi de necesitatea impunerii celulelor a acelor diferenţieri cerute de dinamica morfogenetică rapidă a primelor stadii. Mai corect ar fi să se vorbească, deci, de o totipotenţă prospectivă [40], maximă în cazul zigotului, şi care ţine de un destin celular prospectiv, care se actualizează treptat şi diferenţiat [41]. Fără această totipotenţă însuşi procesul epigenetic n-ar putea demara [42]. Acest lucru începe să devină limpede şi la nivel genetic prin punerea în evidenţă a rolului metilării ADN-ului [43] în reglajul genetic al diferenţierii celulare: totipotenţa (exprimată de o amplă demetilare a genomului, care este urmată de o metilare de novo) pare a fi o condiţie necesară impusă de acest reglaj [44], fiind astfel esenţială ontogenezei. Dacă blastomerele individuale au capacitatea de a se dezvolta fiecare într-un adult integru, având acelaşi genom [45], aceasta pare a fi numai o consecinţă indirectă a mecanismelor reglajului genetic.
Problema gemenilor provenind din acelaşi zigot (monozigoţi) reprezintă cumva „piatra de poticneală” a întregii discuţii. De remarcat, mai întâi, că nu este un fenomen izolat, încadrându-se în categoria proceselor biologice de bifurcare [46]. Toate aceste procese prezintă o problema de logică şi metafizică, aceea a raportului dintre individualitatea origine şi individualităţile succesoare. În ceea ce ne priveşte, întrebarea pusă de contestatarii individualităţii umane a „pre-embrionului” este următoarea: dacă „pre-embrionul” este, indeterminabil, fie una, fie două fiinţe umane, cum poate fi în vreun fel fiinţa umană? Procesul simetric, dacă putem spune aşa, cel al genezei din două fiinţe umane, bărbat şi femeie, a altei fiinţe prezervează identitatea lor, şi reciprocă şi a urmaşului lor, şi aceasta prin faptul că sunt implicaţi nişte intermediari, respectiv gameţii, care nu sunt indivizi umani. Tentaţia de a privi gemelaritatea oarecum simetric fecundaţiei, în care „pre-embrionul” ar juca rolul intermediarului fără identitate umană poate fi mare. Numai că ireversibilitatea timpului (faptul că existăm prospectiv nu retrospectiv) ne face precauţi faţă de acest gen de argumente care fac apel la o simetrie ambiguă. Acesta este şi motivul pentru care obiecţia de mai sus este greşit formulată, sugerând că faptul gemelarităţii ar presupune că „pre-embrionul” ar fi, văzut retrospectiv, „doua fiinţe umane”. Dar, dacă acesta este o fiinţă umană este evident întotdeauna o singură fiinţă umană, indiferent de potenţialităţile sale. Pornind de aici, trebuie făcute anumite precizări care sunt de obicei neglijate.
Potenţialitatea PE de a gemelariza nu se realizează decât uneori, aşadar PE nu are o tendinţa intrinsecă de a deveni gemeni. Altfel, ar însemna că numai un anumit „accident” îl împiedică să gemelarizeze. Or, după toate evidenţele disponibile, gemelaritatea e cea care apare determinată de o coincidenţă de circumstanţe având caracterul unui „accident”, al unei erori, induse genetic sau ambiental, care duce la desprinderea unui nou PE din „primul”, adică din cel ce a iniţiat această desprindere [47]. Există motive să considerăm că unul dintre gemeni este identic cu un „prim” PE, iar celălalt îşi începe existenţa numai odată cu separarea acelei părţi totipotente din individul originar din care se dezvoltă. În orice caz, posibilitatea clonării deschisă de experimentele recente slăbeşte din forţa argumentului gemelarizării prin faptul că demonstrează un proces de bifurcaţie care nu anulează cu nimic individualitatea entităţii clonate.
Din punct de vedere logic, problema are şi ea o soluţie: ceea ce se divide nu este o individualitate ci organismul, şi mai exact, materialul organismului ei. Indivizibilitatea substanţelor individuale este o proprietate a tuturor substanţelor, nu doar a celor imateriale. Aceasta nu înseamnă că substanţele nu pot fi împărţite, ci că individualitatea lor nu poate fi împărţită. Astfel, o celulă poate fi tăiată, dar dacă e considerată ca substanţă individuală, a vorbi de o „jumatate de celulă” e un nonsens. „Jumătatea” poate fi reconstruită ca substanţă individuală, însă înjumătăţirea e o operaţie care priveşte materia celulei nu individualitatea sa. Deci, faptul genezei gemenilor dintr-un singur zigot nu înseamnă defel că zigotul nu poate fi o substanţă individuală de aceeaşi natură cu cea a gemenilor, respectiv o fiinţă umană. Nu negarea caracterului de fiinţă umană a „pre-embrionului” e soluţia înţelegerii juste a raportului dintre acesta şi „urmaşii” săi.
Rămane problema respectării sau nu a principiului logic al tranzitivităţii identităţii [(a=b) & (a=c) => (b=c)], conform căruia individ nu poate fi identic cu doi indivizi distincţi. O soluţie ar fi să considerăm că unul dintre gemeni este identic cu „pre-embrionul”, iar celălalt îşi începe existenţa numai odată cu separarea acelei părţi totipotenţiale din individul originar din care se dezvoltă. Aceasta înseamnă să facem distincţia între fecundare şi concepţie: majoritatea fiinţelor umane şi-ar începe existenţa la fecundare, dar o parte dintre ele şi-ar începe existenţa ulterior, „desprinzându-se” din anumite motive din primele. Deci fiecare fecundaţie ar fi o concepţie, dar nu fiecare concepţie ar fi o fecundaţie [48]. O altă soluţie ar fi să considerăm ca pur şi simplu principiul tranzitivităţii identităţii nu este aplicabil aici. Nu este o încercare disperată de a salva identitatea fiinţei umane înainte de implanare. De fapt, nu e singurul caz când se constată ca realitatea, biologică de data aceasta, nu poate fi deplin supusă principiilor logicii formale clasice. În sfârşit, a treia soluţie, a nega calitatea de fiinţă umană a „pre-embrionului” până în momentul formării liniei (liniilor) primitive, ar tăia nodul gordian al paradoxului logicii matematice, însă ar contrazice în acelaşi timp logica vieţii: „putem vorbi de oul [fecundat] ca [doar] un primordium al viitorului adult, dar nu ca primordium al viitorului organism, pentru că el este deja organismul [individual]” [49] a cărui dezvoltare normală duce la stadiul de adult. Orice primordium se dezvoltă ca membru al unei specii, nu spre acea specie. Zigotul şi „pre-embrionul” se dezvoltă ca om, nu spre a fi om.
Abordări alternative
Contrazicerea logicii vieţii pe care o constatam şi în cazul negării calităţii de fiinţă umană a pre-embrionului presupune că „adevărata” calitate umană o întâlnim în cazul adultului. La rândul ei, aceasta are la baza presupoziţia că a fi om sau persoana umană înseamnă a satisface o listă de caracteristici clar definibile [50]. De pildă: „oamenii sunt fiinţe raţionale; oamenii exercită puteri intelectuale şi morale; oamenii trăiesc emoţii şi sunt capabili de alegere. […] Toate aceste fenomene care constituie persoana nu pot exista dacă nu există un trup identificabil care are precizate cel puţin cadrele structurii sistemului nervos central. [..] Ştiu că un embrion în stadiu primar nu are aceasta: aşadar, nu consider că embrionul în stadiu primar este o fiinţă umană.” [51].
Dintre aceste caracteristici sine qua non, cea mai des invocată este, cum ne spune citatul de mai sus, potenţialul biologic necesar raţionalităţii, care nu ar apărea decât începând aproximativ cu săptămâna a opta, odată cu integrarea sistemului nervos. Numai că, aşa cum se poate remarca imediat, integrarea sistemului nervos nu este decât „precursorul” operaţiilor raţionale, nicidecum însăşi actualizarea lor, iar dacă acest „precursor” potenţial de la opt săptămâni este suficient, de ce nu şi un precursor care conţine la rândul sau aceeaşi potenţialitate spre cunoaştere, memorie, emoţie, alegere? Negarea continuităţii unui proces de ansamblu al unui organism individual este iarăşi prezentă [52].
Toate aceste argumente care stabilesc calitatea de „persoană” pe baza unei liste de caracteristici prezente, sau absente, într-un anumit stadiu al dezvoltării organismului uman raţionează astfel:
„X” este în stadiul „x” persoana umană dacă satisface criteriile {a, b, c..} şi nu este dacă nu le satisface. Dar stabilirea acestor criterii nu porneşte de altundeva decât tocmai de la premiza că distincţia dintre stadiile respective este relevanţa pentru distincţia dintre ceea ce este şi ceea ce nu este persoana umană, or exact asta vrea să se demonstreze prin enumerarea criteriilor. Aşadar, astfel de argumente sunt viciate de circularitatea lor [53], pe lângă un viciu mai profund de care va fi vorba mai jos.
În faţa dificultăţii de a stabili pe cale biologică o „linie primitivă” de la care începând se poate vorbi de persoana umană [54], reacţia a fost de a considera că această calitate de persoană „nu poate fi descoperită biologic, fiind un construct social şi moral.[…] Realităţile biologice nici nu garantează nici nu constituie definiţia unei persoane.” [55]. Chiar dacă nu suntem de acord că persoana este doar un construct social şi moral, apare aici un adevăr. Există o imposibilitate, o limită care decurge din însăşi natura ştiinţei de a spune ce este persoana. De pildă, ea ne poate spune că, din perspectivă genetică, din momentul realizării singamiei programul genetic al noului organism e complet, şi că, din perspectiva embriologică, actualizarea întregului program existent de la bun început se realizează treptat, printr-o dinamică continuă. Ea poate descrie şi clasifică organisme şi dinamici, însă ea, dacă rămâne ştiinţă, adică limitată la fenomenul biologic, ea nu ne poate spune dacă acest organism, într-un stadiu sau altul al dinamicii sale, este persoană sau nu, pentru motivul fundamental că fiinţa umană depăşeşte realitatea biologică [56].
Altfel, înseamnă că persoana poate fi redusă la genele sau la condiţiile sale de viaţă, ceea ce este un reducţionism materialist. Desigur, suportul şi condiţiile biologice ale vieţii umane sunt necesare dar este imposibil de ajuns la fiinţa de la condiţiile sale. „Este imposibil ca vreo condiţie biologică să fie cauza fiinţei, căci fiinţa nu este efectul nici unei cauze, ci ceea ce realizează şi preface un nexus de cauze şi efecte subordonate ontologic.” [57]
Aşadar, întrucât ştiinţa are ca obiect fenomenul biologic nu fenomenul uman, se comite o confuzie categorială când se caută demonstrarea prezenţei sau absenţei persoanei în funcţie de prezenţa sau absenţa unui grup de constituenţi biologici [58]. În cel mai bun caz, ştiinţa are acces la „personalitate”, adică la un grup de atribute comportamentale şi relaţionale care aparţin fiinţei umane ca atare. Însă când vorbim de persoană nu vorbim de constituenţi şi atribute, de ceva şi cumva, ci de cineva: natura evocă persoana (nu există natură în altă parte decât în persoană), personalitatea o descoperă, nici una nu o constituie [59]. Se propun atunci abordări „relaţionale”, care să ţină cont de fenomenul uman ca atare. Nu este scopul lucrării noastre de a le trece în revistă, dar vom rezuma aportul a doua dintre cele mai semnificative contribuţii la promovarea unei bioetici de inspiraţie creştină.
Oliver O’Donovan [60] porneşte de la relevarea semnificaţiilor pildei „bunului samaritean”, pe care am evocat-o în introducerea acestui eseu, arătând că noţiunea de „persoană” are acelaşi conţinut cu cea de „aproape” aşa cum este aceasta descoperită în pilda Mântuitorului: ca şi „aproapele”, „persoana” a) pretinde universalitate, nu poate fi restrânsă la anumite grupuri umane; b) nu putem recunoaşte pe cineva ca „persoană” decât printr-o angajare morală iniţială de a-l trata ca persoană; c) cunoaştem pe cineva ca persoană în aceea că ea se descoperă în relaţia sa cu noi. Nu e vorba de a conferi caracter de persoana unor obiecte prin simpla voinţă de a le trata ca persoane, ci de faptul că descoperirea persoanei presupune o deschidere faţă de altul ca alt agent uman.
Toate aceste trăsături pot fi identificate în contextul problemei începutului vieţii umane. Identificăm ceea ce ne spune punctul b) în angajamentul moral iniţial al părinţilor care, dincolo de fenomenul biologic, recunosc misterul a ceea ce s-a ivit în pântece, şi tratează embrionul sau fetusul ca pe copilul lor, făcând totul în funcţie de o finalitatea pe care chiar şi biologia o impune cu evidenţă: nasterea. Acest angajament nu priveşte numai pe aceşti părinţi şi pe acest făt, ci pe toţi părinţii şi feţii si, dincolo de ei, o întreaga comunitate, ceea ce dă seama de universalitatea afirmată in a). Este adevărat ca într-o civilizaţie ca a noastră acest angajament este prea adesea refuzat, nu numai în cazul avortului care nu se motivează atât pe negarea fătului ca persoană cât şi pe refuzul de a fi părinte ci şi în cazul experimentării pe embrioni, care de data aceasta presupune un angajament, numai că exact în sensul contrar: tratează embrionii ca nişte „lucruri”. Pentru O‘Donovan nu e nici o indioală că avem de a face cu două atitudini care se exclud în privinţa tipului de angajament faţă de nenăscuţi: paternitatea şi experimentul ştiinţific. Or, alegerea fiind inevitabilă, nu poate fi arbitrară sau arbitrată de interes (chiar ştiinţific şi medical) sau de subiectivitate; ea trebuie să ţină cont de adevărul ca cei pe care îi recunoştem şi tratăm ca persoane pe când sunt încă nenăscuţi, ne devin cunoscuţi ca persoane când sunt născuţi (ceea ce ne spunea el).
Cum e posibilă o astfel de recunoaştere, cum poate fi zigotul „persoană”, adică „aproapele” nostru, când el pare a se afla, cum ne-a dovedit discuţia despre statutul „pre-embrionului”, la capătul cel mai îndepărtat posibil al „apropieirii”? Răspunsul lui Dominique Folscheid [61], pornind de la aceeaşi pildă evanghelică, este cu totul altul. Embrionul este cel mai aproape, atât de aproape încât abia poate fi distins de mama care îl poarta. Dar e şi atât de altul decat ea încât e considerat uneori un duşman de care cineva trebuie să se apere. Fără înfăţişare umană, fără „personalitate”, fără glas, deci fără „prezenţă”, pare mai degrabă o „anti-persoană”. Însă prezenţa sa se impune numaidecât dacă este „lăsat să fie”: respectul nostru din prezent faţă de embrionul actual leagă viitorul lui cu trecutul nostru, când eram embrioni. Aproapele un altul spaţial trebuie nu doar iubit, ci iubit ca pe noi înşine; dar este un sine al cuiva pe care îl iubim în embrion când îl vedem ca pe un cronologic-altul. Embrionul este „mai mult ca aproapele nostru”, este cea mai plăpânda verigă a lanţului uman dar tinde să fie tratat ca unul ce poate fi folosit în serviciul diverselor noastre interese (unele nobile). „Dar aşa cum un lanţ nu e mai tare decât veriga sa cea mai slabă, tot aşa rasa umană valorează numai atât cat embrionul valorează pentru rasa umană.” [62]
______________
Note bibliografice
[1] Comitetul Director Pentru Bioetică al Consiliului Europei, Proiectul de Convenţie pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane cu privire la aplicaţiile biologiei şi medicinei din 18 nov. 1993: „Principalul subiect de controversă priveşte statutul embrionului. […] Pentru un număr de ţări, embrionul este considerat ca fiinţă umană de la concepţie; el nu poate fi distrus sau utilizat ca obiect de studiu non-terapeutic. În alte ţări cercetarea pe embrioni este utilizată numai până la a 14-a zi de dezvoltare. […] Dată fiind această divergenţă fundamentală de poziţii, este dificil la ora actuală de a se stabili un consens pe aceasta temă.” Cf. Gh. Scripcaru (sub red.), Bioetica-O perspectivă europeană, Iaşi, 1995 (lucrare editată sub egida Centrului de Studii şi Documentare în Bioetică şi Filosofia Medicinei al Comisiei de Bioetică a Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi), p. 147.
[2] Cf. Council of Europe, Convention For the Protection of Human Rights and Dignity of the Human Being with Regard to the Application of Biology and Medicine: Convention of Human Rights and Biomedicine, art. 18, 1, Strasbourg, November 1996, p. 9. Convenţia a fost adoptată pe 4 aprilie 1997. Trad. rom. integrală a textului la Gh. Scripcaru, A. Ciucă, V. Astărăstoaie, C. Scripcaru, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, Polirom, Iaşi 1998, p. 43-57.
[3] Vezi punctul de vedere al preşedintei Comitetului, M. Warnock, Do Human Cells Have Rights?, Bioethics, 1 (1987), p. 1-14. Raportul final se află în Department of Health and Social Security, Report of Comitee of Inquiry into Human Ferilization and Embriology, Her Majesty‘s Stationary Office, London, 1984. Legea a fost promulgată în noiembrie 1990.
[4] Nesiguranţa nu este întâmplătoare întrucât biologia nu cunoaşte origini absolute. Elementele de reper ale primei poziţii sunt singamia (fuziunea gameţilor), cariogamia (fuziunea pronucleilor haploizi) sau activarea noului genom; de cealaltă parte, reperele sunt diferenţierea discului embrionar sau apariţia liniei primitive. Pentru datele embriologice am folosit W. J. Larsen, Human Embryology, 2nd ed., Churchill Livingstone, 1997 şi J. D. Biggers, Generation of the Human Life Cycle, în W. B. Bondeson et al. (eds.), Abortion and the Status of the Fetus, Dordrecht Reidel, 1983, p. 31-51. În româneşte, se poate consulta V. Ranga, Tratat de anatomia omului, Vol. I, Partea I, Ed. Medicală, Bucureşti 1998.
[5] M. Warnock, art. cit., p. 11.
[6] Cf., de pildă, P. R. Braude, M. H. Johnson, The Embryo in Contemporary Medical Science, în G. R. Dunstan (ed.), The Human Embryo: Aristotle and the Arabic and European Traditions, Exeter Press, 1990, p. 208-221. Pentru referinţe, vezi şi L. S. Cahill, The Embryo and the Fetus: New Moral Context, Theological Studies, 54(1993), p. 124-142 şi studiul lui G. Khushf citat supra.
[7] O sinteză a întregii discuţii la D. Gareth Jones, B. Telfer, Before I Was an Embryo, I Was a Pre-Embryo: Or Was I?, Bioethics, 1, 1995, p. 30-48 şi A. Serra, Per un’analisi integrata dello „status” dell’embrione umano. Alcuni dati della genetica e dell’embriologia, în S. Biolo (cur.), Nascita e morte dell’uomo. Problemi filosofici e scientifici della bioetica, Marietii, Genova, 1993, p. 55-105; A. Serra, R. Colombo, Identita e statuto dell’embrione umano: il contributo della biologia, în Pontificia Academia Pro Vita, Identita e satuto dell’embrione umano, Libreria Editrice Vaticana, 1998, p. 106-158.
[8] Human Embryo Research Panel, National Institutes of Health, Report of the Human Embryo Research Panel, National Institutes of Health, Bethesda, Maryland, 1994. Pentru conţinutul dezbaterilor, vezi seria de articole publicate de Journal of Medicine and Philosophy vol. 21 (1996) şi 22 (1997).
[9] Ibidem, p. 47, citat de C. A. Tauer, Embryo Research and Public Policy: A Philosopher’s Appraisal, Journal of Medicine and Philosophy, 22 (1997), p. 423-439, aici p. 430.
[10] G. Khushf, Embryo Research: The Ethical Geography of the Debate, Journal of Medicine and Philosophy, 22 (1997), p. 495-519, aici p. 505.
[11] „Înainte de apariţia liniei primitive, embrionul are capacitatea de gemelarizare, sau de a deveni mai mult decât un singur individ distinct. De asemenea, doi sau mai mulţi embrioni în stadiul segmentării sau de morulă se pot agrega (―recombina”) formând o singură himeră. Cu excepţia distincţiei dintre celulele trofoblastului şi cele ale masei interioare, celulele sunt totipotente şi nu s-au diferenţiat în tipuri specifice de ţesuturi.”, op. cit., p. 47.
[12] „Înainte de apariţia liniei primitive, embrionul are capacitatea de gemelarizare, sau de a deveni mai mult decât un singur individ distinct. De asemenea, doi sau mai mulţi embrioni în stadiul segmentării sau de morulă se pot agrega (―recombina”) formând o singură himeră. Cu excepţia distincţiei dintre celulele trofoblastului şi cele ale masei interioare, celulele sunt totipotente şi nu s-au diferenţiat în tipuri specifice de ţesuturi.”, op. cit., p. 47.
[13] De aici îşi începe şi Larsen discuţia; op. cit. supra. Cf. şi Braude & Johnson, art. cit., p. 209-211; Biggers, art. cit., p. 36-39.
[14] Există diferenţe semnificative între spermatogeneză şi ovogeneză, relevante chiar pentru un subiect ca al nostru. Vezi Larsen, op. cit., p. 4-17.
[15] Cf. Braude & Johnson, art. cit., p. 211; Biggers, art. cit., p. 39. Despre prudenţa cu care trebuie privită semnificaţia „totipotenţialităţii” vezi discuţia de mai jos.
[16] N. Ford, When Did I Begin? Conception of the Human Individual in History, Philosophy and Science, Cambridge University Press, 1988, p. 168-170.
[17] Apud Gareth Jones şi Telfer, art. cit., p. 32.
[18] Apud ibid., p. 37.
[19] Apud ibid., p. 39.
[20] Incluzând aici distrugerea embrionilor „supranumerari” crioconservaţi. Nimicirea în 1996, in Anglia, în urma unei decizii parlamantare, a aproape 3000 de astfel de fapturi umane, „făcute, iar nu născute”, a generat o adevarată „criză bioetică”. Vezi, de pildă, dezbaterile publicate în Human Reproduction, 12 (1997) şi mai ales, pentru apelul tocmai la argumente de genul celor discutate aici pentru îndreptăţirea acestei practici, L. Veek, Frozen preimplantation embryos: Parental responsibility versus laboratory viability, Hum. Rep. 12 (1997), p. 1121-1124.
[21] Este ceea ce remarcă şi Părintele John Breck în Procreation and „The Biginning of Life”, St Vladimir‘s Theological Quarterly, 3 (1995), p. 215-233, aici p. 215, care urmăreşte aceeaşi problematică, mai ales pe urmele dezbaterilor din bioetica romano-catolică. În literatura teologică română vezi Pr. Prof. I. Moldovan, Darul sfânt al vieţii şi combaterea păcatelor împotriva acestuia. A specte ale naşterii de prunci în lumina moralei creştine ortodoxe, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997.
[22] Vezi referinţe la Gareth Jones, Telfer, art. cit., p. 38 si L. S. Cahill, The Embryo and the Fetus: New Moral Context, Theological Studies, 1, 1993, p. 124-142, care conţine o panoramă a controverselor din literatura romano-catolică în jurul statutului uman al embrionului.
[23] Asupra relevanţei acestora vezi A. Suarez, Hidatydiform Moles and Teratomas Confirm the Human Identity of the Preimplantation Embryo, Journal of Medicine and Philosophy, 15 (1990), p. 627-635.
[24] „Când apare linia primitiva este posibil să se identifice axa cranio-caudală a embrionului, capetele sale cranial şi caudal, feţele sale dorsală şi ventrală şi părţile sale dreapta şi stânga.” K. Moore, citat de Ford, op. cit., p. 174. Vezi şi Larsen, op. cit., p. 51.
[25] Cf. Anghelescu, op. cit., p. 256-258. Putem adăuga aici constatarea că numai aproximativ o treime din ovulele fecundate ajung în stadiul de blastocist şi chair un procent semnificativ (~20%) dintre cele care nidează nu ajung la embriogeneză, fiind eliminate. Pentru discuţia asupra acestui fenomen şi a semnificaţiei sale, vezi lucrările citate, supra şi infra, ale lui Biggers; Braude & Johnson; Breck; Grisez; Seller; Thevoz.
[26] Ford, op. cit., p. 172: „Potenţa de diferenţiere, dezvoltare şi creştere pot fi actualizate numai prin aceasta specificaţie regională. Fără aceasta, nu văd cum poate fi prezent un individ uman actual. Aceasta ar fi o condiţie necesară de a trece de la un individ uman potenţial la un individ uman actual cu o potenţialitate.”
[27] Art. cit., p. 41-43, cu detalii despre rolul deosebit al placentei şi raportul ei biologic cu fătul.
[28] Ibid., p. 43.
[29] E important că e vorba de un grup de celule nu de tot organismul uman; semnificaţia o dă întregul şi rolul lor e în raport cu acesta.
[30] Remarca îi aparţine lui A. Holland, A Fortnight of My Life is Missing: A Discussion of the Status of the Human ‘Pre-embryo’, Journal of Applied Philosophy, 1, 1990, p. 32.
[31] Un alt argument avansat împotriva acestei continuităţi este bazat pe semnificaţia anexelor embrionare (amniosul, vezicula ombilicală, placenta). Vezi Gareth Jones, Telfer, art. cit., p. 41-43; A. Serra, Per un’analisi…, art. cit., p. 85; A. Holland, A Fortnight of My Life is Missing: A Discussion of the Status of the Human ‘Pre-embryo’, Journal of Applied Philosophy, 7 (1990), p. 25-37, în special p. 31-32.
[32] Sau, după expresia lui Holland, cum poate fi ceva care este doar o mulţime de celule acelaşi individ cu ceva care nu este doar o mulţime de celule?, art. cit., p. 30.
[33] Am urmat în mare măsură argumentele lui Gareth Jones, Telfer şi A. Serra din lucrările citate supra.
[34] Abaterile de la acest patern se constituie în malformaţii (e.g. mole hidatiforme parţiale sau complete) dintre care cele mai multe sunt eliminate spontan. Pentru semnificaţia lor vezi Braude şi Johnson, op. cit., p. 219 şi A. Suarez, Hidatydiform Moles and Teratomas Confirm the Human Identity of the Preimplantation Embryo, Journal of Medicine and Philosophy, 15 (1990), p. 627-635.
[35] Pe urmele lui C. H. Waddington, Principles of Embriology, London, 1956.
[36] Vezi Gareth Jones, Telfer, art. cit., p. 45.
[37] Spre deosebire de noul genom care rămâne o achiziţie definitivă.
[38] N. Ford, When Did I Begin? Conception of the Human Individual in History, Philosophy and Science, Cambridge University Press, 1988, p. 172. Vezi în acest sens şi Th. J. Bole, III, Zygotes, Souls, Substances, and Persons, Journal of Medicine and Philosophy 15 (1990), p. 637-652.
[39] La acest nivel, totipotenţa are două sensuri: posibilitatea înlocuirii, prin procesul de reglare, a celulelor şi funcţiilor lor în cazul că acestea s-au pierdut din organism într-un fel oarecare; sau, în sens mai restrâns, capacitatea celulelor din stadiile primare de a genera, dacă sunt separate de rest, un organism matur complet. Mai există o pluripotenţă, reprezentând posibilitatea de a avea diverse destinaţii de diferenţiere şi o alta desemnând capacitatea celulelor de a-şi modifica diferenţierea iniţială dacă îşi schimbă poziţia în organism.
[40] Cum o numeşte A. Serra, Per un’analisi…, art. cit. supra nota 13, p. 67.
[41] Unele celule devin „total totipotente” şi chiar „anormale” genetic, având un singur set de cromozomi: celulele germinale. Altele devin „parţial totipotente”, aşa numitele celule stem, fiind localizate în diferite locuri în organismul adult, contribuind la regenerarea continuă a ţesuturilor adulte.
[42] Cf. ibidem.
[43] E vorba de adăugarea unui metil (CH3) la baza citozină a ADN-ului în poziţia a 5-a a secvenţei CpG şi care produce, în general, inhibarea exprimării unei gene.
[44] Vezi A. Razim, R. Shemer, DNA methylation in early development, Human Molecular Genetics, 4, 1995, p. 1751-1755. Este un câmp de cercetare în plină desfăşurare, abia pomenit chiar de cele mai recente manuale; e.g. Larsen, op. cit., p. 45-46; P. Raicu, Genetica generală şi umană, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 160-161.
[45] Identitatea genetică a gemenilor monozigoţi e şi ea relativă întrucât informaţia genetică e „potenţială”. Când se actualizează, intervin o mulţime de factori de variaţie care distrug identitatea absolută.
[46] Diviziunea celulară este ea insăşi un asemenea proces. Există şi fenomenul reciproc, recombinarea, dar aici e suficientă argumentaţia doar pentru unul dintre fenomene.
[47] Vezi discuţia lui A. Serra, Per un’analisi…, art. cit., p. 89-93. Cf. şi Cf. Grisez, art. cit., p. 17. Gemelarizarea are o analogie sugestivă cu procesul regenerării şi cu cel al reproducerii asexuate, deşi e clar că acestea nu prezintă aceleaşi caractere ontogenetice; vezi Holland, art. cit., p. 34-35.
[48] Ceea ce propune Suarez, art. cit., p. 629.
[49] Cf. Holland, art. cit., p. 27.
[50] Ibid., p. 27.
[51] M. J. Seller, The Human Embryo: A Scientist’s Point of View, Bioethics 7 (1993), p. 137.
[52] Critica pertinentă a argumentului la D. Gareth Jones, Brain Birth and Personal Identity, Journal of Medical Ethics, 15 (1989), p. 173-178 si R. Larmer, Abortion, Personhood and the Potential for Consciousness, Journal of Applied Philosophy, 3 (1995), p. 241-251.
[53] O demonstraţie mai completă la W. Cooney, The Fallacy of all Persondenying Arguments for Abortion, Journal of Applied Philosophy, 2, 1991, p. 161-165. Cf. si W. Bueche, Destroyng Human Embryos Destroyng Human Lives: A Moral Issue, Studia Moralia, 29 (1991), p. 85-114; aici p. 91-92.
[54] În general, partizanii „umanizării” întârziate a embrionului încearcă să conteste ca fecundaţia ar fi un candidat mai bun în stabilirea originii persoanei; vezi lucrările lui Biggers si Braude& Johnson citate supra.
[55] Cahill, art. cit., p. 137-138. Vezi si R. C. Solomon, Reflection on the Meaning of (Fetal) Life, in W. B. Bondeson, op. cit. supra, nota 2, p. 209-226. In plus, se admite ca presupusa obiectivitate a omului de ştiinţă reflectă de fapt o implicare personală considerabilă, ataşarea de anumite premize şi deci o interpretare anumită; cf. Cahill, p. 139.
[56] Se înţelege astfel şi eroare argumentului des repetat că „pre-embrionul” nu poate fi însufleţit devreme ce nu manifestă operaţii specifice sufletului raţional ce pot fi evidenţiate şi verificate empiric. Vezi Th. J. Bole, III, art. cit. supra, nota 23.
[57] D. Folscheid, The Status of the Embryo From a Christian Perspective, Studies in Christian Ethics, 1 (1996), p. 18.
[58] Cf. O. O‘Donovan, Again: Who Is a Person?, in J. H. Channer (ed.), Abortion and the Sanctity of Human Life, Paternoster Press, 1985, p. 128.
[59] Tradiţia teologică ortodoxă vorbeşte de distincţia între logos tes phuseos si tropos tes huparxeos, în care modul fiinţării nu se referă la un simplu comportament individual ci la actualizarea într-un anumit fel a unei relalţii cu Dumnezeu pe care Acesta o iniţiază prin raţiunile naturii umane.
[60] Art. cit., supra n. 46.
[61] Art. cit., supra n. 45.
[62] Ibid., p. 21.
