Când vorbim de politicile pentru familie, prin aceasta referindu-ne la felul în care putem susține și promova formarea familiei în Statele Unite, îmi amintesc de un anunț într-o publicație a secolului al XIX-lea, care e astăzi difuzat periodic pe social media. În acesta se spune:
ȘANSA VIEȚII PENTRU O FATĂ BĂTRÂNĂ. –
Un tânăr din regiunea Aristock, statul Maine, aflându-se în căutarea unei soții, se descrie pe sine astfel: „Am optsprezece ani, am două șiruri de dinți buni și cred în Andy Johnson, în drapelul american și în sărbătoarea de 4 iulie. Am primit pământ de la stat, am defrișat anul trecut optsprezece acri și am semănat zece din ei. Hrișca pe care am cultivat-o e de prima clasă iar ovăzul și cartofii sunt marfă. Mai am nouă oi, un taur de doi ani și doi viței, pe lângă o casă și o șură. Vreau să mă însor. Vreau să dau pâine și miere, fuste crețe și veselie cuiva din tagma femeiască pentru toată viața. Asta e dorința mea. Dar nu știu cum să fac.”
Anunțul cu pricina ne prilejuiește o privire plină de nostalgie înapoi spre o cu totul altă Americă și este exact genul acela de fărâmă de viață care se mai găsesc pe Internet, despre care omul se gândește că or fi fost adevărate la un moment dat în trecut. Dacă ne uităm însă la ratele căsătoriilor astăzi, sună în același timp ca un familiar strigăt după ajutor. Când se pune problema formării de familii, prea mulți tineri americani și mai ales tineri bărbați „nu știu cum s-o facă”.
Gândul acesta îi tulbură foarte mult pe conservatori și așa și trebuie. Familia – așa cum ne spune Aristotel, dar în același timp cum ne-o arată și toată istoria omenirii – este unitatea politică de bază a unei societăți stabile. Și Geneza ne arată prima familie umană – un bărbat, o femeie și copiii lor – și odată cu ea și primul război civil. Ne mai spune și povestea în care un soț cu soția lui au întemeiat o națiune. Avraam e chemat de Dumnezeu să devină patriarh, să meargă împreună cu Sara în țara pe care Domnul i-o arată, pentru ca acolo să fie roditor și să se înmulțească, stăpânind pământul dăruit lor.
Eforturile de a destrăma familia, de a pretinde că e doar un construct arbitrar care mai degrabă împiedică decât mediază relația între persoana umană și puterea politică suverană sunt foarte recente – cu toate că poate ar trebui să recunoaștem aici meritele lui Platon și ale unui oraș celebru. Iar aceste eforturi au reușit mereu și mereu până astăzi să ne dezumanizeze și să ne degradeze, fie că sunt recunoscute ca totalitare sau nu.
Totalitar este un neologism care ar trebui în general înlocuit cu termenul tiranic, un cuvânt mai vechi și mai potrivit. Mie mi se pare că reflectă mai bine o anumită nuanță de claustrofobie, relevantă dealtfel pentru discuțiile cu privire la politicile de familie, așa că îl voi prefera în acest articol. Dacă politica și civilizația odată cu ea sunt fundamentate pe familii, înseamnă că familiile au nevoie de spațiu pentru a crește și a deveni acel fundament, iar atunci intervențiile politice ar trebui să țintească spre oferirea acelui spațiu. Dacă gândim în termeni de spațiu, de câmpii și straturi fertile de grădină, de spaliere și garduri, vom reuși să ne și distanțăm de ceea ce am găsit a fi criteriul suveran al cantității în era modernității și a conservatorilor care recurg la valoarea în bani ca unitate de măsură pentru orice. Ne ajută să vedem mult mai clar la familia naturală așa cum este ea – un întreg organic, integral – și ființele umane care o compun așa cum sunt ele – ființe biologice, raționale și politice, făcute după chipul și imaginea lui Dumnezeu.
Astfel, fiind în același timp un susținător al ajutorului economic direct pentru familii – indemnizații în bani, bonusuri și scutiri de impozite care sunt de obicei componente ale discursului politicilor de familie atât aici cât și în capitală, mi-ar plăcea să nu uităm să ne gândim la ființa biologică umană implicată aici și mai ales să ne gândim la bărbații fără diplome universitare de felul tânărului fermier cu anunțul, ca să putem aduce înapoi căsătoria de la statutul de piedică la cel de piatră de temelie.
În acest punct se cuvine să invoc o rezervă sau mai degrabă o clarificare. Întemeierea unei familii sau cel puțin căsătoria e încă un act destul de acceptabil pentru bărbați ca mine. Sunt logodit de curând, așa că nu am încă experiența creșterii copiilor și a cumpărării unui cămin. Însă am prieteni căsătoriți la care mariajul funcționează bine. Noi însă nu suntem dintre cei normali, chiar dacă ne-am dori ca în anumite privințe să devenim normativi. Eu am o slujbă intelectuală în fața laptopului, cu un salariu confortabil și perspective de promovare. Am un titlu universitar pe lângă licență. Provin dintr-o familie intactă de clasă mijlocie, care frecventează biserica, ceea ce și eu fac în fiecare săptămână, la fel ca și logodnica mea. Dintr-o perspectivă a elaborării politicilor, deci, nu sunt cel care ar avea cel mai mult nevoie de ajutor și nu sunt cel care speră la o gândire creativă care să fie de ajutor în privința politicilor pentru familie.
Politica pro-familie trebuie să înceapă de la a fi o politică pro-căsătorie. Tânărul fermier din anunțul cu pricina are ceea ce mulți bărbați americani de azi – aproximativ 16 milioane începând cu 2015 și probabil mult mai mulți azi – nu au: adică o slujbă. Mai mult decât o slujbă, gospodarul nostru are o ocupație. El știe la ce e bună munca lui, atunci când cultivă hrișcă, ovăz și cartofi și poate privi cu mulțumire la roadele muncii sale. El știe și ce valoare are munca sa. Astea îl fac să fie bun de însurătoare.
Bărbații fără diplome universitare nu vor putea fi cu toții capabili să intre în asociații profesionale sau să devină șoferi de camioane sau, în condițiile de azi, să devină fermieri.
Sunt necesare intervenții și trebuie să învățăm să gândim intervențiile în favoarea angajării în muncă a bărbaților și intervențiile anti-angajare a celor cu diplomă în complexe industriale ca fiind intervenții pro-căsătorie. Sigur că factorul care contribuie cel mai mult la descalificarea bărbaților de la căsătorie în America de azi nu este doar nesiguranța financiară dată de slujbele prost plătite, fără a mai vorbi de perioadele de șomaj, ci mai degrabă dezolarea care reiese de aici. Bolile care-i frământă pe americani – obezitatea, abuzul de substanțe, dependențele, delictele și închisoarea, nesfârșitele jocuri video din subsolurile virtuale și literale – provin în parte din munca de mizerie pentru salarii de mizerie fără perspective de a crește, fără spațiu pentru a crește. Bărbații americani și-au pierdut aplombul; au observat asta, așa cum au observat-o și femeile.
Gospodarul nostru din Maine dispune de spațiu care l-a ajutat să fie bun de însurătoare și într-un sens mai literal. El deține teren în proprietate. Prin intermediul unui program de stat a dobândit 18 acri pe care i-a defrișat la vârsta de 18 ani. Are o casă și o șură. Aveți voi o casă și o șură? Cred că sunteți foarte norocoși dacă da. Mi-ar plăcea și mie să am o casă și o șură. Însă așa cum ați observat probabil, în America există o nepotrivire între locurile în care se găsesc slujbe rezonabile și locurile în care există parcele de 18 acri pe care să le poți umple cu copii gălăgioși. Zona asta ar putea fi unul din locurile acelea fericite, însă pe ansamblul națiunii, nu ne putem aștepta ca perechile americane să-și facă datoria de a produce copii dacă nu au altă perspectivă decât de a locui într-un modest apartament.
Acesta e probabil punctul în care recomandările mele în privința politicilor de familie trag mai mult spre intervenții pro-finanțe și spre îndemnul de a se descurca pe cont propriu. Trebuie neapărat să facem în așa fel încât să le fie mai accesibilă tinerilor cumpărarea de case într-un fel sau altul – sau mai bine, cumpărarea de teren. Dacă ne uităm înapoi la Geneza: pentru oameni, spațiul de supunere și cel de înmulțire și belșug merg mână în mână. Însă chiar acum când discutăm de sprijin financiar direct în bani sau ne îngrijorăm că se va repeta criza financiară din 2008, să ne gândim la marii manipulatori de pe piața imobiliară americană. E un fapt real că nu se construiește destul. Însă există cetățeni chinezi, împreună cu Bill Gates și corporația de investiții BlackRock care dețin enorme suprafețe de pământ arabil american și case familiale americane. Statul mai deține încă în proprietate destul de mult în vestul țării și aproape tot ce ține de parcurile naționale și resursele naturale concesionate. Un om de stat care este hotărât să facă ceva pentru familii ar putea găsi soluții pentru această situație.
Slujba și proprietatea asupra unei locuințe sunt câteva motive de ordin material pentru care bărbații nu au suficient spațiu pentru a intra în categoria de soți. Tânărul fermier le are pe acestea, pe când bărbații de azi nu. E însă la fel de adevărat că în tot acest spațiu de hoinăreală, tânărul nostru fermier este lipsit de ceva ce au în schimb ceilalți: un soi de spațiu negativ în interiorul așa-zisei libertăți de a divorța. Statisticile sunt clare în privința asta, marea majoritate a divorțurilor sunt inițiate de femei. Gospodarul nostru de acum două secole e în căutarea unei soții într-o lume în care – nu doar cultural, ci legal – vor exista mai multe legături care să-l unească pe el cu mireasa sa. La fel ca pentru peștele în ocean, libertatea adevărată e de găsit în limitări, deci se găsește spațiu destul pentru a crește în interiorul limitelor unei căsătorii confirmate de societate. E atâta siguranță în acest model, pe care cu greu am putea s-o apreciem suficient. Căsătoria e un pariu cu viitorul, dar soarta e întrucâtva mai vitregă azi pentru că regulile s-au schimbat pur și simplu într-o măsură atât de mare.
În cele din urmă, totuși, fermierul nostru nu știe cum să se însoare, așa că îl roagă pe jurnalist să-l ajute. Condițiile materiale și legale nu sunt suficiente, cu toate că nu sunt chiar neglijabile. E nevoie de o cultură a căsătoriei și o cultură a copiilor pentru a construi o cultură a familiei. Și asta cere speranță, un adevărat sentiment al speranței în viitor și recunoștință pentru prezent, o credință că lumea merită transmisă mai departe spre generația următoare. Gospodarul crede în „Andy Johnson, drapelul american și în 4 iulie”; el vrea să se însoare nu doar pentru a oferi „pâine și miere, fuste crețe și veselie” ci și pentru că are încredere în ce-i va oferi patria în care trăiește.
Explozia de natalitate americană – așa-numitul „baby boom” – s-a petrecut în timpul celor două decenii de triumf american și în timpul cursei pentru cucerirea spațiului, noua frontieră. Nu cred că asta a fost un accident. Creștinismul cultural și vechile așteptări sociale normative au oferit un cadru de bază, însă optimismul încrezător în capacitatea țării de a crește, într-un sens de autentic spațiu deschis i-a dat bărbatului american și femeii americane de lângă el deopotrivă – căci sexele se ridică și se prăbușesc împreună – ceva la care să năzuiască, odată cu îndrăzneala de a aduce mulți copii pe lume. Nu cred că planeta Marte ar putea fi acea frontieră pentru noi astăzi; am pierdut prea mult din viziunea împărtășită a romantismului științei pe care am avut-o în timpul cursei pentru cucerirea spațiului pentru ca spațiul cosmic să mai poată cuceri astăzi inimile cetățenilor. Însă în vremea asta de reducere a populației în care intrăm acum, adevărata frontieră care este spațiul real de aici din America de Nord ni se va deschide din nou și va fi treaba bărbaților americani și a familiilor lor să-l umple.
