În primăvara anului 1970, Ursula Besser a găsit o servietă în faţa uşii apartamentului ei. Nu era ceva cu totul neobişnuit în acele zile ca oamenii să lase diverse lucruri în faţa uşii sau să strecoare pacheţele mai mici în cutia de corespondenţă. Ea era, totuși, membru al parlamentului de stat din Berlin din partea Creştin-Democraţilor (CDU), conservatori. Uneori Besser telefona la poliţie pentru a cere examinarea vreunui pachet suspect. Avea întotdeauna grijă să-şi ceară scuze la vecini pentru agitaţie.
Studenţii proclamaseră o revoluţie, iar Besser, văduva unui ofiţer, făcea parte din acele forţe care se opuneau intens schimbărilor radicale ale momentului. Trei ani mai devreme, după ce a devenit un membru nou ales al parlamentului, CDU o numise pe Besser, doctorand în filologie, în Comisia pentru Educaţie. Ea a dobândit repede reputaţia unei persoane atât directe, cât şi combative.
Servieta conţinea un teanc de hârtii: rapoartele dactilografiate zilnic cu privire la munca educațională într-un centru de after-school din cartierul berlinez Kreuzberg, unde un grup de pînă la 15 copii cu vârste între 8 și 14 ani erau luaţi în grijă pe timpul după-amiezii. Primul raport era datat 13 august 1969, iar ultimul, 14 ianuarie 1970.
Chiar şi o revizuire sumară a materialului arăta că activitatea de învăţământ de la centrul Freiheit Rote („Libertatea Roşie”) era neobişnuită. Scopul centrului era de a forma elevii în „personalităţi socialiste”, iar misiunea educaţională depăşea cu mult joaca sub supraveghere adultă. Agenda centrului includea „propagandă de agitaţie” privind situaţia din Vietnam şi recrearea de „lupte de stradă”, în care copiii erau împărţiţi în „studenţi” şi „poliţişti”.
Mimarea actului sexual
Notiţele educatorilor indică faptul că un accent foarte puternic a fost pus pe educaţia sexuală. Aproape în fiecare zi, elevii jucau jocuri care cuprindeau dezbrăcarea şi citirea de reviste pornografice în grup, împreună cu mimarea actului sexual.
Conform înregistrărilor scrise ale acestor activităţi, un „exerciţiu de sex” a fost efectuat pe 11 decembrie şi o „oră de f***t” pe 14 ianuarie. O notiţă din 26 noiembrie scrie:
„În general, am provocat aluzii sexuale în mod repetat, deschis sau într-un mod ascuns, care au fost apoi exprimate de Kurt şi Rita, prin pantomimă pe o masă scundă, în faţa noastră.”
Acest material a prezentat publicului larg, pentru prima oară, un produs secundar al mişcării studenţeşti: eliberarea sexuală a copiilor.
Besser transmis aceste rapoarte unui editor de la ziarul vest-berlinez Der Abend, care a publicat fragmente.
La 7 aprilie 1970, parlamentul landului Berlin a pus în discuţie activitatea de la Freiheit Rote. După cum s-a dovedit, Institutul de Psihologie de la Universitatea Liberă din Berlin se afla în spatele centrului. De fapt, institutul înfiinţase acest centru şi furniza corpul didactic care lucra acolo. Besser crede ca persoana care a lăsat acele rapoarte în faţa uşii ei a fost un angajat alarmat al centrului.
Câteva zile mai târziu, Besser a efectuat o vizită la Institutul de Psihologie din cartierul berlinez Dahlem, „pentru a arunca o privire la faţa locului”, cum spune ea. În subsol, Besser a găsit două camere care erau separate de o oglindă mare. Într-una din camere se aflau o saltea, o chiuvetă de perete şi un rând de cârpe de spălat multicolore. Când a fost întrebat de Besser, un angajat al institutului a spus că subsolul era folosit ca o „staţie de observaţie” pentru a studia comportamentul sexual la copii.
De atunci, centrul s-a stins în obscuritate, dar membrii mişcării din 1968 şi succesorii lor au fost prinşi într-o obsesie cu privire la sexualitatea copilăriei. Acesta este un capitol al istoriei mişcării care nu este niciodată menţionat în rememorările lauditave la adresa acelei epoci. În această privinţă, veteranii mişcării studenţeşti de la sfârşitul anilor ’60 par să fi cedat unei amnezii acute. Metită făcută o analiză a acestui aspect al revoluţiei studenţești.
Posibilitatea sexului cu copii
În dezbaterea privind abuzul sexual, unul dintre elemente este confuzia în ceea ce priveşte linia care nu trebuie trecută în interacţiunile cu copiii. Este o confuzie care nu se limitează la Biserica Catolică. Însă, tocmai în cercurile aşa-numit progresiste a început erotizarea copilăriei şi eliminarea treptată a tabuurilor. A fost o schimbare care a permis chiar posibilitatea de sex cu copii.
Incidentele de la Şcoala Odenwald din landul vestic Hesse – o şcoală internat cu nicio afiliere religioasă – au arătat ca a existat o legătură între apelurile pentru reformă şi îndepărtarea de inhibiţie. Cazul lui Klaus Rainer Röhl, fostul editor al revistei de stânga Konkret, pare de asemenea izolat în lipsa contextului istoric. Articolele în care Konkret a pledat deschis în favoarea sexului cu minori sunt cel puţin la fel de tulburătoare ca acuzaţiile la adresa lui Röhl din partea fiicelor sale, Anja şi Bettina, că el le-a molestat, acuzaţii pe care Röhl le neagă.
Stânga are o istorie proprie de abuz şi este mai complicată decât s-ar părea la prima vedere. Atunci când lideri ai mişcării studenţeşti de la sfârşitul anilor 1960 sunt întrebaţi despre acest lucru, ei oferă răspunsuri evazive sau ezitante. „La baza mişcării din 1968 a existat în realitate o lipsă de respect faţă de limitele necesare între copii şi adulţi. Măsura în care acest lucru a dus la cazuri de abuz este neclară”, scrie în retrospectivă Wolfgang Kraushaar, om de ştiinţă politic şi cronicar al mişcărilor studenţeşti din 1968.
O lipsă de respect faţă de limite este o descriere clementă. S-ar putea spune, de asemenea, că graniţele au fost rupte în mod violent.
Eliberarea sexuală s-a aflat în fruntea ordinii de zi a revoluţionarilor tineri care, în 1967, au început întoarcerea societăţii cu susul în jos. Controlul asupra dorinţei sexuale a fost văzut ca un instrument de dominare, pe care societatea burgheză l-a folosit pentru a menţine puterea. Tot ceea ce inovatorii au perceput ca fiind greşit şi dăunător îşi are originile în acest concept: agresiunea omului, lăcomia şi dorinţa de a fi stăpân al propriilor posesii, precum şi predispoziţia de a se supune autorităţii. Studenţii radicali au crezut că doar cei care se eliberează de represiune sexuală pot fi cu adevărat liberi.
Tratamentul ostil al plăcerii sexuale
Pentru ei, era evident că eliberarea ar trebui să înceapă de la o vârstă fragedă. Odată ce inhibiţiile sexuale au prins rădăcini, au motivat ei, tot ce se putea face era doar un tratament al simptomelor. Ei au fost convinşi că o alternativă mult mai bună era împiedicarea dezvoltării acestor inhibiţii. Mai toate textele de stânga ale zilei abordau subiectul sexualităţii.
De exemplu, „Die Revolution der Erziehung” („Revoluţia în educaţie”), o lucrare publicată de editura Rowohlt în 1971, care a devenit rapid un bestseller, adresa subiectul sexualităţii după cum urmează:
„De-erotizarea vieţii de familie, de la interdicţia de activitate sexuală între copii şi până la tabuul incestului, serveşte ca pregătire pentru asimilarea totală – ca pregătire pentru tratamentul ostil al plăcerilor sexuale în şcoală şi subjugarea voluntară la un sistem de muncă dezumanizant.”
Numărul 17 al revistei culturale Kursbuch, publicat în iunie 1969, descrie poziţia revoluţionarilor din punct de vedere practic. Publicată de autorul german Hans Magnus Enzensberger, această ediţie conţinea un raport al membrilor Comunei 2 din Berlin, intitulat „Educarea copiilor în comună”. Trei femei şi patru bărbaţi s-au mutat în vara anului 1967 într-un apartament dintr-o clădire veche pe strada Giesebrechtstrasse, împreună cu doi copii mici, o fetiţă de trei ani, Grischa, şi un băiat de patru ani, Nessim. Pentru aceştia, experimentul concubinajului a fost o încercare de a depăşi toate constrângerile burgheze, inclusiv conturi bancare separate şi uşi închise la baie, până la fidelitatea în cadrul cuplurilor şi dezvoltarea sentimentului de ruşine. Cei doi copii au fost crescuţi de grup, ceea ce adesea a însemnat că nimeni nu le-a acordat prea multă atenţie. Deoarece adulţii au avut drept scop nu doar „a tolera, dar de fapt a afirma sexualitatea copiilor”, ei nu au fost mulţumiţi să acţioneze doar în calitate de observatori pasivi.
Membrii acestei comune s-au simţit obligaţi să scrie despre experienţele lor, ceea ce explică de ce unele dintre incidentele care au avut loc au fost documentate în mod fiabil. La data de 4 aprilie 1968, Eberhard Schultz descrie modul în care el este culcat în pat cu micuţa Grischa şi cum ea începe să-l atingă, în primul rând pe faţă, apoi pe stomac şi fese şi în cele din urmă pe penis, până când el devine „foarte excitat” şi „cocoşul îi devine greu”. Fetiţa trage în jos colanţii ei şi îi solicită lui Schultz să „o bage înăuntru”, la care el răspunde ca penisul lui este „probabil prea mare.” Apoi, el atinge vaginul fetei.
Uite, vaginul meu
Kursbuch 17 conţinea o serie de fotografii de dimensiuni afiş. Sub titlul “Joacă amoroasă în camera copiilor,” aceasta îi prezenta pe Nessim şi Grischa, amîndoi goi. Imaginile supradimensionate sunt de genul celor care se pot vedea într-o revistă pentru pedofilii de azi, cu siguranţă nu într-o publicaţie influentă a intelectualităţii de stânga. Textul explicativ spune: „Grischa se plimbă în faţa oglindei, se uită la trupul ei, se apleacă înainte de mai multe ori, îşi încercuiește fesele cu mâinile ei şi spune: Uite, vaginul meu.”
Ulrich Enzensberger, un fost membru al comunei, a declarat mai târziu că Nessim priveşte înapoi „cu groază” la zilele petrecute în cadrul comunei. Nessim este acum un om de ştiinţă politică în Bremen, în timp ce Grischa trăieşte în Berlin şi lucrează pentru o editură de carte. Nessim şi Grischa au trăit vieţi foarte private din momentul în care au avut posibilitatea de a lua decizii proprii. Nessim spune politicos că el discută despre copilărie „şi, prin urmare, subiecte intime, numai cu persoane de încredere”. Grischa, acum în vârstă de 46 ani, este la fel de reţinută în ce priveşte trecutul ei.
Este tentant de a considera „joaca dragostei” din această comună ca o excepţie, un exces radical al unui proiect revoluţionar, însă foarte mulţi părinţi de stânga şi-au modelat propriile vieţi după experimentele educaţionale de pe Giesebrechtstrasse. Pentru aceşti contemporani, Comuna 2 a fost un proiect pilot în educaţia anti-autoritară, care a fost repede urmat de grădiniţe private în care părinţii au aplicat idei noi pentru creşterea copiilor lor, în primul rând în Frankfurt, Berlin, Hamburg şi Stuttgart şi în cele din urmă în oraşe mai mici, cum ar fi Giessen şi Nurnberg.
Iniţial, părinţii au abordat aspectele practice, cum ar fi dacă să ia copiii cu ei pentru a protesta la marşuri. Dar, în cele din urmă, ordinea de zi s-a concentrat pe educaţia sexuală. În aceste grădiniţe şi centre de zi anti-autoritare, cunoscut sub numele de Kinderladen, niciun alt subiect a fost discutat la fel de mult ca sexul, spune Alexander Schuller, unul dintre pionierii mişcării.
Opinii împărţite
În 1969 Schuller, un sociolog, a fost unul dintre fondatorii unui Kinderladen în cartierul Wilmersdorf din Berlin. Asemeni lui Schuller şi alţi părinţi au fost cadre universitare, jurnalişti sau diverşi angajaţi la universităţi – fără îndoială un lot din clasa de mijloc. Cei doi fii ai lui Schuller, de patru şi cinci ani la acea vreme, au crescut fără regulile şi pedepsele obişnuite dintr-o grădiniţă de stat.
Dar adulţii au avut repede păreri împărţite în problema sexului. Unii au fost determinaţi să-şi încurajeze copiii să-şi arate şi atingă organele genitale, în timp ce alţii au fost îngroziţi de idee.
„Nu a fost niciodată abordat destul de direct, dar era clar că, în cele din urmă, se preconiza sex între copii şi cele două femei învăţătoare”, spune Schuller. „Mi-a fost extrem de dificil să adopt o atitudine anume. Am simţit că ceea ce încercam să realizăm era fundamental corect, dar când s-a ajuns la aceasta problemă, m-am gândit: Aşa ceva este o nebunie, nu este corect. Dar apoi mi-a fost ruşine de acest gând. Cred că mulţi părinţi au trecut prin aceeaşi situaţie”.
Gruparea mai pudică a prevalat după un an de discuţii istovitoare, iar părinţii au decis că nu va exista sex în Kinderladen.
În zilele noastre, stimularea organelor sexuale ale unui copil de către un adult este considerată clar ca agresiune sexuală penală. Dar pentru revoluţionarii din 1968 a fost un instrument educaţional care a ajutat la „crearea unei noi persoane”, în conformitate cu „Manualul de Îndoctrinare Pozitivă a Copilului”, publicat în 1971.
„Copiii pot învăţa să aprecieze erotismul şi actul sexual mult timp înainte ca ei să devină capabili de a înţelege cum este procreat un copil. Este important pentru copii să se dezmierde cu adulţi. La fel de valoros este ca actul sexual să apară în timpul acestor dezmierdări.”
Iluminism constant
Auto-înşelăciunea acestor părinţi aşa-zis „luminaţi” a început atunci când au încercat să forţeze asupra copiilor o relaţie de sex fără inhibiţii. În teorie, scopul lor a fost de a permite copiilor să acţioneze conform nevoilor lor sexuale. Dar, deoarece copiii nu manifestă în mod spontan tendinţa de a deveni activi sexual în faţa adulţilor, au trebuit să fie stimulaţi pentru a face acest lucru. Părinţii obişnuiau să spună în mod constant glume deocheate şi au folosit cuvinte cum ar fi „cocoş”, „fund” sau „vagin”. „De fapt, fiilor mei le-a plăcut foarte mult la Kinderladen“, spune Schuller, „dar pălăvrăgeala constantă despre sex li s-a părut oribilă.”
În romanul ei „Das Bleiche Herz der Revolution” („Inima palidă a revoluţiei”), Sophie Dannenberg a descris în mod izbitor cât de agonizant poate fi pentru copii atunci când limitele vieţii private sunt încălcate. Dannenberg, ai cărei părinţi, motivaţi de afilierea lor cu Partidul Comunist German, au trimis-o la un Kinderladen în oraşul Giessen în anii 1970, s-a folosit de amintirile depănate de mama ei şi alţi martori contemporani pentru a scrie o mărturie personală despre atmosfera de „constantă iluminare”.
Materialul folosit de ea include un episod de seară al părinţilor, când una dintre mame s-a dezbrăcat în faţa fiului ei, astfel încât el să o poată „inspecta”. Femeia şi-a crăcănat picioarele pentru a-şi expune părţile private pentru inspecţie. Jocul s-a terminat atunci când băiatul a blocat un creion în vaginul mamei sale. Părinţii, de asemenea, petreceau mult timp discutând dacă este o idee bună de a avea sex cu copiii lor, astfel încât să demonstreze „naturaleţea” actului sexual.
Deşi persoanele intervievate de Dannenberg nu îşi amintesc cazuri de avans fizic, ele au descris „forme mai moderate de agresiune sexuală”, cum ar fi cererile insistente asupra copiilor de a arăta trupurile lor goale. În roman, care se bazează pe cercetarea lui Dannenberg, personajului Simone de opt ani i se spune să se dezbrace în faţa mai multor adulţi şi altor copii. „De ce vrei să te ascunzi”, spune mama, spre amuzamentul celor din jur, atunci când copilul îşi acoperă instinctiv organele genitale cu o pernă. „Este un lucru frumos ce ai acolo! Arată-ni-l şi nouă!”
Escapade
Nicio altă scenă din carte nu a provocat reacţii mai furioase. Dannenberg spune că a fost literalmente huiduită în timpul discuţiilor cu publicul despre cartea ei, ori de câte ori această scenă a fost menţionată. „Minciuni, minciuni”, au strigat membrii din audienţă în timpul unei discuţii de grup cu Ulrich Enzensberger, atunci când i-a amintit de escapadele sexuale ale zilei.
Probabil că nici pentru adulţi nu a fost întotdeauna uşor să fie atât de liberi. Nu toată lumea ştia ce să facă atunci când copiii treceau de la joaca între ei la drăgosteală cu adulţii.
Asta doare
Altora le-a fost vizibil mai greu să facă faţă situaţiei. O însemnare din decembrie 1969 din arhiva unui Kinderladen din Stuttgart include mărturia unei mame care s-a pomenit dintr-o dată cu mai mulţi copii sub fustă. Atunci când unul dintre băieţi a început sa tragă de părul pubian, femeia nu a fost sigură cum să reacţioneze. Pe de o parte nu a vrut să pară inhibată, dar pe de altă parte situaţia a fost neplăcută pentru ea. „Asta doare”, a spus ea în cele din urmă, „Nu-mi place asta.”
O altă mărturie, a sociologului Monika Seifert, descrie experienţele ei în articolul „Cooperativa părinţilor a şcolii de copii din Frankfurt”, apărut în revista Vorgänge. Ea arată cât de greu a fost pentru părinţii copiilor din Kinderladen de a decide în cele din urmă între aşteptările ideologice şi sentimentul lor de bine şi rău.
Seifert se întreabă critic de ce, în proiectul descris de ea, „nu a fost observat niciun caz de tentativă de activitate sexuală directă între copii şi adulţi”. Trebuie remarcat faptul că ea vede acest lucru ca o deficienţă, nu un succes. Ca mamă, Seifert concluzionează că „inhibiţiile şi nesiguranţa adulţilor” au fost, probabil, de vină pentru pasivitatea lor, iar copiii „şi-au suprimat curiozitatea sexuală, datorită reacţiilor subconştiente ale adulţilor”.
Un joc erotic incredibil
Se califică lucrurile întâmplate într-un număr de Kinderladen drept abuz? Conform criteriilor care au fost aplicate pentru preoţii catolici, în mod clar da, spune Alexander Schuller, sociologul. „Obiectiv vorbind, a fost abuz, dar nu a fost din punct de vedere subiectiv”, spune autoarea Dannenberg. Aşa ciudat cum pare în retrospectivă, părinţii au avut aparent bunăstarea copiilor în minte, nu a lor. Pentru aderenţii la noua mişcare, copilul nu a servit drept un obiect sexual de satisfacere a poftelor trupeşti. Acest lucru diferenţiază abuzul motivat politic de pedofilie.
Aici, de asemenea, distincţiile devin neclare. Cum ar trebui să reacţionăm la ceea ce scrie Cohn-Bendit în memoriile sale despre „fetiţe de cinci ani care au învăţat deja să îmi facă propuneri sexuale”? Aceasta nu a fost singura dată când politicianul Verde s-a lăudat cu experienţele sale cu copiii. Într-o apariţie larg ignorată la televiziunea franceză în ziua de 23 aprilie 1982, Daniel Cohn-Bendit, astăzi membru al Parlamentului European, a declarat următoarele:
„La nouă dimineaţa mă alătur celor opt copii mici ai mei, cu vârste cuprinse între 16 luni şi 2 ani. Le spăl fundurile, eu îi gâdil, ei mă gâdila pe mine şi ne dezmierdăm… Ştii, sexualitatea unui copil este un lucru fantastic. Trebuie să fii onest şi sincer. Cu copiii foarte mici nu este acelaşi lucru cum ar fi cu copii între patru şi şase ani. E nemaipomenit atunci când o fetiţă de cinci ani începe să se dezbrace, pentru că este un joc. Este un joc incredibil de erotic.”
Cohn-Bendit a pretins mai târziu că portretele pe care le-a realizat în cartea sa au fost concepute ca o provocare. Indiferent dacă cineva crede sau nu afirmaţiile sale, evoluţia Verzilor din anii 1980 arată că discursul lor nonşalant despre sex cu copii mici a atras în cele din urmă pedofili reali.
Fără restricţii de vârstă
În urma mişcării gay în curs de dezvoltare au apărut curând şi aşa-numitele grupuri de pedo. Inspirându-se de la homosexuali, şi ei au au susţinut că, în virtutea faptului că sunt o minoritate, li se cuvin anumite drepturi. Cel mai cunoscut dintre aceste grupuri a fost „Comuna Indiană” din Nürnberg, un „proiect alternativ de viaţă” pentru adulţi şi copii. „Indienii”, gălăgioşi şi vopsiţi în culori vii, au apărut în 1980 la prima convenţie a Partidul Verde, în oraşul german Karlsruhe, pentru a atrage sprijin în favoarea cauzei lor, pe care au numit-o „sex liber pentru copii şi adulţi.”
Verzii nu au fost mult timp imuni la argumentul că guvernul nu ar trebui să limiteze sexualitatea copiilor. La convenţia din Lüdenscheid în 1985, organizaţia Verzilor din landul Rhein-Westphalia a susţinut că „sexualitatea non-violentă” între copii şi adulţi ar trebui să fie permisă în general, fără restricţii de vârstă. „Relaţii sexuale consensuale între adulţi şi copii trebuie să fie dezincriminate”, a scris într-un document de poziţie din aceeaşi perioadă grupul de lucru al Verzilor „Copii şi Tineret” din landul Baden-Württemberg. Proteste publice au forţat partidul să elimine această declaraţie din document.
În această perioadă, niciun alt ziar nu a oferit pedofililor o platformă mai mare ca ziarul de stânga Tageszeitung, ceea ce evidenţiază gradul de acceptabilitate socială pe care l-a căpătat violarea tabuurilor în cadrul comunităţii de stânga. În mai multe serii, inclusiv unul intitulat „Iubesc băieţii”, şi în interviuri lungi, bărbaţilor li s-a oferit posibilitatea de a descrie cât de frumos şi eliberator este sexul cu băieţi preadolescenţi. „A fost o mare incertitudine cu privire la cât de departe se poate merge”, spune Gitti Hentschel, co-fondator şi editor la Tageszeitung între anii 1979-1985. Cei care, asemeni lui Hentschel, s-au opus în mod deschis la promovarea pedofiliei au fost etichetaţi drept „pudici” şi împotriva libertăţii de exprimare. „Nu există cenzură în Tageszeitung”, a fost răspunsul publicaţiei.
Carte blanche
Unul dintre puţinii lideri din stânga care s-au opus de timpuriu mişcării pedofile a fost omul de ştiinţe sociale Günter Amendt. „Nu există nicio sexualitate echitabilă între copii şi adulţi”, a declarat Amendt, exprimându-şi indignarea asupra mişcării. Alice Schwarzer, fondator al revistei politice pentru femei Emma, a vorbit de asemenea împotriva minimalizării sexului cu copii şi l-a definit drept ceea ce a fost cu adevărat: abuz pur şi simplu.
Amendt îşi aminteşte cum a fost criticat drept un reacţionar în pliante şi articole. „În acea vreme a fost o campanie împotriva mea şi a lui Alice”, spune el. Acest episod oribil s-a încheiat abia la mijlocul anilor 1990. În 1994, pedofilii au publicat pentru ultima oară în Tageszeitung şi publicaţia a recunoscut că actul sexual cu băieţii nu este diferit de cel cu fetiţe, care, datorită mişcării feministe, au fost considerate demne de protecţie de mai mult timp.
Revoluţionarii de la sfârşitul anilor 1960 au încă un drum lung de parcurs pentru a confrunta această parte a istoriei lor. Atunci când au fost ridicate întrebări despre activităţile membrilor mişcării din 1968 în legătură cu cazurile de abuz de la Şcoala Odenwald, apologeţii mişcării s-au grăbit să îşi acorde carte blanche.
„Aceste acuzaţii fac parte din încercarea de a denunţa progresul social”, a scris în Frankfurter Rundschau sexologul şi veteranul din 1968, Gunter Schmidt. „Pe ansamblu, schimbările sociale care sunt asociate cu numărul 1968 au fost mai susceptibile de a fi condus la prevenirea abuzurilor.”
Aceasta este o modalitate foarte cuminte de amintire a trecutului. Cu siguranţă nu este împărtăşită de toată lumea care a făcut parte din experimentele educaţionale de stânga ale perioadei.
