Relația statului cu societatea și cu Biserica. Nevoia unui stat mai puțin prezent în societate și în Biserică

Relațiile dintre om-societate și stat

În acest studiu continuăm reflecțiile noastre în încercarea de a răspunde la întrebarea din titlu: este posibilă viața fără stat? [1]

Pentru existența oricărei societăți contemporane organizarea statală a acesteia este o necesitate, fără de care existența socială a omului nu ar putea să existe. Relațiile dintre popor și stat, respectiv, stat, putere de stat și puteri politice sunt deosebit de complexe. Totodată modelele de organizare statală ale societății contemporane sunt diferite, dar așa cum o să arătăm pot fi clasificate doctrinar în mai multe categorii. Această diversitate a formelor de organizare statală și juridică a societății contemporane este determinată de mai mulți factori dintre care amintim tradițiile istorice, specificul național și cultural, credințele religioase, ideologiile și tipul regimului politic, mediul, voința populară, dar și a guvernanților.

În opinia noastră este necesar să fie cunoscute, în linii generale unele forme de organizare statală și juridică a societății contemporane, pentru a putea înțelege raporturile deosebit de complexe dintre om-societate și stat, în încercarea de a găsi modele viabile, economice și juridice, care să permită omului, ca persoană liberă, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, să nu mai depindă atât de mult, cum se întâmplă astăzi, de puterea și constrângerile statale, și de a se regăsi pe sine, păstrând mediul social, în care trebuie să trăiască, de a ajunge la sinele său mai adânc, ieșind din înstrăinarea de sine și de societate pe care o implică puterea statală contemporană.

Așa cum am arătat cu alte ocazii, pornim de la trei realități specifice oricărei societăți contemporane considerate a fi democratice:

În practica și teoria sistemelor constituționale categoria cea mai des întâlnită este aceea de putere, care apare în exprimări nuanțate precum putere politică, puterea de stat, puteri politice, autoritatea statală etc. Indiferent de abordarea conceptuală, puterea ca realitate statală este esențială în organizarea societății umane. De aceea, obținerea puterii este scopul fundamental al revoluțiilor și mișcărilor sociale.

Există o legătură strânsă între categoriile constituționale de putere – popor – națiune. Pentru a evidenția această legătură, puterea este exprimată și prin termenul de suveranitate. Astfel, constituțiile moderne proclamă în exprimări normative dife­rite că puterea aparține poporului, sau proclamă că suveranitatea emană sau aparține națiunii.

Relația popor – stat este prima condiție în explicarea constituțională a mecanismului juridico-statal. Cele doua noțiuni nu sunt similare din punct de vedere juridic, chiar dacă se admite identitatea intereselor poporului și statului. Astfel, poporul și statul sunt subiecte de drept constituțional deosebite. Poporul formează societatea, care este și trebuie să fie organizată. Organizarea societății umane în stat s-a realizat de-a lungul istoriei în diferite forme, dar factorii care compun statul și-au păstrat sub aspect juridic identitatea lor.

Din perspectiva acestor constante juridice, noțiunea de stat cunoaște două accepțiuni:

1. Accepțiunea politico-sociologică: prin stat se înțelege suma a trei elemente dis­tincte: teritoriul, poporul și suveranitatea, aceasta din urmă în sensul puterii statale. În această accepțiune, întotdeauna existența omului este și va fi integrată într-o societate organizată statal. Nu se poate concepe o separație în sens existențial a omului de societatea în care trăiește. Orice tip de comunitate sau colectivitate inclusiv cele religioase există într-un sistem social organizat statal și definit prin cele trei elemente: poporul, teritoriul și suveranitatea.

2. Într-o a doua accepțiune, prin stat se înțelege forma organizată a puterii popo­rului, mai concret, mecanismul sau aparatul de stat. În acest sens, poporul deține cel puțin teoretic puterea politică. Pentru a o putea exercita, poporul creează statul ca un ansamblu sistematizat de organe, denumite și autorități statale sau politice. Din perspectiva dreptului constituțional, statul este sistemul acestor autorități publice. În această acceptiune de organizare statală a societății se poate discuta și eventual răspunde la întrebarea cum este posibilă viața fără stat.

În științele juridice, în sociologie și politologie, se pune probleme de a ști dacă statul în considerarea sa juridică este altceva decât puterea de stat. Cele două noțiuni sunt identice din perspectivă constituțională. În acest sens, statul este organizarea statală a puterii, sau altfel spus, este instituționa­lizarea acestei puterii.

Noțiunile de putere politică – putere de stat sunt într-o strânsă legătură, fără însă a se confunda. Astfel, termenul politic desemnează caracterul social al puterii, pe când noțiunea de putere de stat desemnează puterea poporului instituționalizată și prin aceasta aparent separată, mai ales ca exercitare către titularul și deținătorul ei. Totodată, termenul politic poate desemna caracterul puterii unor formațiuni, asociații, partide care își exprimă ideile, concepțiile și opiniile cu privire la guvernare, deci cu privire la exercitarea puterii statale de pe pozițiile unor interese de grup. În esență, puterea politică desemnează puterea poporului, care are un conținut mai larg decât organizarea statală a puterii. Puterea de stat este numai partea instituționalizată a puterii politice.

Relația dintre cele două noțiuni este de la întreg la parte, în sensul că trăsăturile puterii politice se regăsesc în puterile statului, dar trăsăturile statului nu se regăsesc în totalitate în ansamblul puterii politice. În consecință, puterea statală este forma de organizare a puterii politice a poporului. Dacă această organizare se realizează prin mai multe categorii de organe de stat, cu funcții și trăsături clar definite și caracteri­zează prin autonomie organizatorică și funcțională, precum și prin echilibru reciproc și colaborare se realizează separația și echilibrul puterilor în stat.

Funcția fundamentală a puterii statale este de a exprima și realiza ca voință general obligatorie – voința de stat – voința poporului. Acest postulat explică organi­zarea statală a puterii poporului, funcțiile puterii, raporturile dintre autoritățile statale, precum și raporturile dintre autoritățile statale și popor.

Pentru a înțelege esența, mecanismul și finalitatea puterii în stat, este necesar a se aborda teoretic conceptul de putere ca atare în cadrul societății. Noțiunea de putere, așa cum este studiată de dreptul constituțional, desemnează ansamblul sau sistemul relațiilor de putere constituite într-o societate istoricește determinată, exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o au asupra altora, pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivității, sau impus acestora de către cei care exercită puterea.

1. Puterea nu este o simplă relație a omului cu lumea exterioară, sau o relație social abstractă, ci exprimă autoritatea lui în raport cu alții.

2. Autoritatea exprimă atât ideea de forță, puterea de a comanda și a dispune, cât și cadrul instituțional prin care această idee se materializează.

3. În esența sa, puterea în general, dar și forma ei juridică – puterea de stat, este un fenomen relațional. Privită ca și concept, în sens general de autoritate în conținutul unei relații de subordonare a unei subiect față de altul, preexistă formelor ei de manifestare. În starea socială sau juridică a omului este considerată o energie care păstrează esența sa naturală, ontologică. Atât în starea naturală, cât și în starea socială sau juridică a omului, puterea poate fi percepută și cunoscută numai prin manifestările ei fenomenale concrete într-un cadru relațional, care se stabilește între:

a) subiectul puterii, respectiv cel care exercită puterea și

b) obiectul puterii, acela care este obligat să suporte puterea și să-și coordoneze propria voință după voința subiectului care exercită puterea. Acest cadru relaționar este determinat de scopul puterii, care poate fi liber asumat de către subiectul pasiv, sau resimțit ca o presiune exterioară de către acesta.

În consecință, metodele de realizare a puterii pot fi două:

a) convingerea – este situația când scopurile autorității sunt deliberat asumate de către cei asupra cărora se exercită puterea, iar comportamentul acestora este deter­minat de propria lor voință care a acceptat conștient și deliberat dezideratele puteri și în al doilea rând;

b) constrângerea – în situația în care subiectul supus puterii refuză să-și modeleze comportamentul, în raport cu propria sa voința, la scopurile puterii stabilite de subiectul care o exercită. Mijloacele de constrângere sunt diverse și constituie un factor de esență față de care nicio putere nu este de conceput. Nu este obligatoriu ca subiectul care exercită putere să recurgă la aceste mijloace, dar ele trebuie să existe în orice moment, altfel noțiunea de putere, devine un nonsens.

În funcție de aceste elemente, raportul exprimat între subiectul puterii, respectiv acela care o exercită și obiectul puterii, respectiv acela care o suportă, explică starea socială de la un moment dat, în ipoteza în care considerăm acest raport la nivelul întregii societăți. Aspectul relațional amintit poate avea trei dimensiuni:

a) complementarism, este ipoteza ideală în care, voința deținătorului puterii și voința celor care suportă puterea coincid, sau sunt foarte apropiate în conținutul lor, existând și posibilitatea unei veritabile conlucrări între centrele de putere socială pentru realizarea acelorași obiective;

b) neutralism, se caracterizează printr-o oarecare indiferență din partea subiec­tului pasiv față de conținutul, scopurile și mijloacele de exercitare a puterii. Stabili­tatea socială se realizează prin acceptarea în esență a dezideratelor puterii, fără însă a exista o participare activă, o implicare complementară a subiectului care suportă.

c) tensionant, când raporturile dintre subiectul și obiectul puterii sunt ireconcilia­bile, iar puterea trebuie să recurgă pe scară largă la voința socială. Niciuna dintre aceste trei stări nu se realizează în stare absolută și pură, dar la un moment istoric dat, din punct de vedere politologic, dar și constituțional, poate fi identificată o tendință sau alta;

Puterea este un fenomen esențialmente social, în sensul că ea nu poate fi conce­pută în afara societății, iar în lipsa puterii, societatea este un organism inert, fără rațiunea de a fi. De aceea, puterea este o condiție a ordinii sociale, a cărei realizare este posibilă doar într-o asemenea ordine socială care să aibă la bază organizarea și exercitarea puterilor, atât politice cât și statal.

Dreapta credință ortodoxă despre stat și relațiile omului cu statul

Mântuitorul nostru Domnul Iisus Hristos, Biserica, învățăturile Sfinților Părinți, nu blamează și nu desconsideră statul și nici pe conducători, nu recomandă separarea omului de stat, dar așa cum este firesc stabilesc prioritatea spiritului, a sufletului, a Împărăției Cerurilor față de orice formă de organizare statală a societății.

Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăția Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăția Mea nu este de aici” (Ioan, 18,36). Și tot El a zis: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6,33).

Totodată Domnul nostru Iisus Hristos a demarcat statul și pe conducătorii lui de Dumnezeu, dar a spus că omul are obligații diferite față de Dumnezeu iar pe de altă parte față de stat: „Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei,22,2); asta înseamnă a da fiecăruia ce-i al lui.

În acest sens, Sfântul Teofan Zăvorâtul spune:

„În vremea noastră, în loc de „cele ce sunt ale cezarului” avem „cele lumești” și problema se pune așa: cele lumești, la vremea lor, cele dumnezeiești, la vremea lor; dar oamenii s-au năpustit asupra celor lumești, iar cele dumnezeiești sunt lăsate deoparte. Ca atare, acestea din urmă nu numai că nu sunt pe locul cuvenit lor, adică pe primul plan, așa cum se cuvine, ci au căzut cu totul în uitare. Ca urmare a acestei uitări, aparent neintenționate, pomenirea lor se întunecă în conștiință, iar apoi devin tulburi și conținutul, și temeiurile lor. De aici iau naștere slăbiciunea convingerilor și șubrezenia credinței, iar apoi înstrăinarea de ea și clătinarea în bătaia vânturilor tuturor învățăturilor mincinoase. Această cale o străbate oricine dă dovadă de nepăsare față de cele dumnezeiești; și tot această cale o străbate și societatea atunci când în rânduielile sale începe să nu mai ia aminte la cerințele lui Dumnezeu.

Atunci când cele dumnezeiești trec pe ultimul plan, în societate începe să se înstăpânească emanciparea față de cerințele lui Dumnezeu – în plan intelectual, moral și estetic – iar secularizarea (slujirea duhului acestei vremi) în politică, obiceiuri, distracții, iar apoi în educație și în toate instituțiile. În ziua de azi, despre cele dumnezeiești nu gândește, nu vorbește, nu scrie nimeni și nici măcar prin minte nu le trece oamenilor să le aibă în vedere în întreprinderile lor. Mai trebuie, atunci, să ne minunăm că învățăturile potrivnice credinței sunt primite în societate și că societatea înclină către o necredință generală?”[2]

Biserica Ortodoxă nu desconsideră statul; mai mult, la fiecare sfântă liturghie preoții și împreună cu ei întreaga comuniune de credincioși prezenți se roagă pentru conducătorii noștri, pentru mai marii orașelor și ai satelor, pentru aramată, ca Dumnezeu să-I pomenească în Împărația Sa și să-I miluească.

Însuși Domnul Iisus Hristos ne îndeamnă și ne poruncește să ne rugăm unii pentru alții. Să ne rugăm fără deosebire și pentru cei care ne fac rău, inclusiv pentru aceia cărora li s-a încredințat o funcție în stat, dar care o exercită abuziv, împotriva voinței lui Dumnezeu și a ordinii sociale dorită de aceasta dar și împotriva oamenilor:

„Ați auzit că s-a zis: „Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău”.

Iar Eu zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc,

Ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.

Căci dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veți avea? Au nu fac și vameșii același lucru?

Şi dacă îmbrățișați numai pe frații voștri, ce faceți mai mult? Au nu fac și neamurile același lucru?

Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei,5-43-48).

Unele secte, cum sunt studenții în Biblie sau russeliștii (următorii lui Carol Russel), apoi o grupare a lor zisă „martorii lui Iehova”, adventiștii reformiști, inochentiștii s.a. susțin că, după învățătura biblică, statul si autoritățile de stat nu trebuie recunoscute, deoarece ele sunt unelte ale lui Antihrist, întocmai cum sunt și organizațiile bisericești, inclusiv Biserica Ortodoxă. Ca atare, ele trebuie sa dispară, iar nu să fie recunoscute și respectate. Autoritațile de stat – zic ei – procedează la fel ca și „instrumentul clerical”, adică preoții în Biserici: susțin deosebirile de clasa si vrăjmășia între oameni și popoare, producând războaie, conflicte economice etc. Față de aceste învățături și practici străine literei și spiritului Evangheliei, dreapta credință ortodoxă susține cu totul altceva cu totul altceva.

Organizațiile de stat și instituțiile trebuie să fie recunoscute, deoarece autoritățile garantează și realizează ordinea societății. Tot ceea ce este ordine este de la Dumnezeu, căci numai dezordinea și anarhia sunt de la necuratul. Dacă autoritățile de stat garantează ordinea, ele nu pot fi decât de la Dumnezeu, indiferent dacă puterea acestor autorități este deținută de persoane care plac unora și nu plac altora, care fac bine sau fac rău, care sunt sau nu loiale legii, statului și poporului, care sunt sau nu demne de funcția încredințată, care o exercită sau nu cu bună credință.

Iată ce scrie Sfântul Apostol Pavel, în timpul când în fruntea Imperiului roman se afla Nero, unul din cei mai aprigi prigonitori ai creștinismului:

„Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire, decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc își vor lua osânda. Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voiești, deci, să nu-ți fie frică de stăpânire? Fă binele și vei avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu, spre binele tău. Iar dacă faci răul, teme-te, caci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoarea lui Dumnezeu și răzbunătoarea mâniei Lui asupra celui ce săvârșește răul. De aceea este nevoie să vă supuneți, nu numai de frica pedepsei, ci și pentru cugetul vostru” (Rom., 13, 1-5).

  Prin aceste cuvinte clare si firești, Apostolul arată că, de vreme ce ordinea este de la Dumnezeu, atunci și cei ce o reprezintă, nu reprezintă persoanele în concret, ci autoritatea sau instituția statului. Autoritatea poate fi deținută – uneori – de persoane nedemne de aceste funcții, care fac abuzuri și nedreptăți, care s-au înstrăinat de Dumnezeu și de oamenii pe care-i conduc. Dar, oricum ar fi, Dumnezeu nu-i impiedica nici pe aceștia, nu-i pedepsește imediat pentru răul făcut, pentru că atunci nu ar mai fi Dumnezeu și nu le ridică libertatea, fiecare urmând a răspunde direct și personal de abuzurile sale, la judecata ce-i așteaptă.

Mai mult, însăși ordinea impusă de aceștia societății poate fi rea, contrară voii și poruncilor lui Dumnezeu. Totuși, Sfântul Apostol Petru spune următoarele:

„Supuneți-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omenești, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimiși de el, spre pedepsirea făcătorilor de rele și spre lauda făcătorilor de bine, căci așa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre cele bune, să închideți gura oamenilor fără de cunoștință și fără de minte…” (I Petru, 2, 13-18).

  Apostolii Petru si Pavel trăiau în aceeași vreme și cuvintele lor au înțelesuri identice. Sfântul Pavel spune: instituțiile de stat trebuie respectate ca unele ce reprezintă ordinea, supunerea față de ele fiind „voia lui Dumnezeu”, arătându-i lui Tit cum să învețe pe credincioși în privința atitudinii lor față de autoritățile statului:

„Adu-le aminte să se supună stăpânirilor și dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun…” (Tit, 3, 1).

Iar lui Timotei ii scrie mai mult: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii, pentru împărați și pentru toți care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viață pașnică și liniștită… că acesta este lucru bun și primit înaintea lui Dumnezeu” (I Tim., 2, 1-3). Cand Apostolul Petru a scos sabia pentru a lovi pe unul din cei ce veniseră cu oastea romană ca să prindă pe Mântuitorul, a auzit de la El cuvintele: „Întoarce sabia ta la locul ei, că toți cei ce scot sabia de sabie vor pieri” (Matei, 26, 52). Se găseau în fața ostașilor romani, a slujitorilor fariseilor și deci, nu era cazul să facă uz de forță împotriva lor. Împotrivirea cu arma în mână ar fi fost socotită ca nesupunere față de stăpânire și ca o vrăjmășie împotriva Imperiului și ar fi avut ca urmare uciderea împotrivitorului, conform prescripțiilor dreptului roman.

In ceea ce privește plata impozitului către stat, Mântuitorul S-a pronunțat clar și categoric: „Dați cezarului cele ce sunt ale cezarului…” (Matei, 23, 13-33); un răspuns afirmativ și răspicat adresat celor ce, cu gândul de a-L ispiti, I-au pus întrebarea privind legitimitatea plății impozitului către stăpânirea politică păgână (romană) de atunci.

Sfântul Apostol Pavel, sintetizând prin cuvintele sale corelația dintre datorii și drepturi, ne îndeamnă să ne îndeplinim obligațiile pe care le avem față de stat, față de toți oamenii și ne prezintă un model de viață socială, aceasta fiind de fapt esența stării sociale, am spune noi stării juridice a omului din perspectivă creștină:

„Dați deci tuturor cele ce sunteți datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste.

Nimănui cu nimic nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul; că cel care iubește pe aproapele a împlinit legea” (Romani 13,7,8).

Singura datorie pe care trebuie să o avem mereu, întotdeauna nouă și niciodată împlinită pe deplin, este datoria de iubire, după porunca Mântuitorului, pe care permanent trebuie să o împlinim și să o adâncim, iubirea față de Dumnezeu și prin Dumnezeu, iubirea față de toți oamenii, față de toată firea și Universul creat. Trebuie să avem credință lucrătoare prin iubire milostivă.

Ce înseamnă această supunere față de stat față de cei ce guvernează, chiar dacă deciziile acestora sunt rele, contrare voinței lui Dumnezeu și a valorilor dreptei credințe ortodoxe, sau chiar în discordanță în raport cu binele social pe care ar trebui să-l urmărească orice orânduire statală?

Este smerenia Mântuitorului care S-a supus deciziei nedrepte a cezarului și a acceptat să moară pe Cruce, pentru noi și pentru a noastră mântuire. Este smerenia liber consimțită de mii de martiri care au murit în chinuri nedrepte, pentru Hristos și pentru dreapta credință. Este smerenia pe care ne-o cere și nouă Mântuitorul să o avem și să o învățăm chiar de la El:

„Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei, 11,29).

   Dar smerenia nu înseamnă umilință. Spre deosebire, smerenia este o alegere liberă, a voii noastre, este supunerea noastră cu mintea și cu inima față de voia lui Dumnezeu, care ne-a creat ca persoane libere, responsabile, ci nu ca indivizi integrați și constrânși să trăiască într-o ordine socială contrară voii lui Dumnezeu și ordinii universale instituite de El. Dumnezeu a creat omul, lumea și Universul nu dintr-o necesitate, ci din iubire, iar ordinea socială conformă voii lui Dumnezeu trebuie să fie o ordine a iubirii și a armoniei între persoane libere. Acesta este sensul istoriei și scopul spre care, prin pronia dumnezeiască se îndreaptă -este adevărat contradictoriu și prin multe căderi – întreaga omenire.

De aceea drept măritorii creștini trebuie să găsească soluții de viață în conformitate cu voia lui Dumnezeu ori de câte ori excesul de putere al guvernanților, constrângerile statale, ordinea statală instituită de către guvernanți sunt contrare binelui, și voii lui Dumnezeu. Aceste soluții trebuie să fie o împlinire a Poruncii Iubirii dată de către Mântuitor, trebuie să fie un act constructiv al ordinii firești, ci nu un act distructiv în organizarea statală a societății, fără a edifica nimic în loc, care să fie cu adevărat spre împlinirea poruncilor dumnezeiești și spre binele fiecăruia și al tuturor. Astăzi suntem înclinați mai mult spre distrugere ci mai puțin spre zidire.

Părintele Arsenie Boca ne învață: „Ascultarea față de stăpânire merge întru toate lucrurile pe care le cere afară de lepădarea credinței”. Guvernanții atei și globaliștii zilelor noastre tocmai acest lucru ne cer prin programele lor ale unei noi ordini sociale pe care vor să o instituie să ne integrăm necondiționat și să ne supunem deciziilor lor contrare valorilor dreptei credințe ortodoxe și a tradițiilor noastre naționale culturale și spirituale, să devenim în loc de persoane create după chipul lui Dumnezeu, simpli indivizi fără libertate, dar beneficiari ai unei securități sociale efemere dăruite tot de guvernanți. O asemenea supunere față de stat nu poate fi acceptată pentru că este contrară voii lui Dumnezeu, pentru că nu mai reprezintă smerenie, ci umilință, atitudine pe care Dumnezeu nu o dorește.

În Sfânta Scriptură este admis și patriotismul ca sentiment de simpatie și adeziune față de națiunea din care ne tragem și față de patria unde locuim. Însuși Mântuitorul a dat precădere celor de un neam cu El după trup („oile cele pierdute ale casei lui Israel”), față de păgâni (Matei, 15, 24-25) și tot El a poruncit apostolilor Săi să propovăduiască Evanghelia la toate neamurile, începând de la Ierusalim (Luca, 24, 47; Fapte, 1, 8). Apoi a vorbit despre conducătorii de state, fără a arăta ca nu ar fi nevoie de ei (Matei, 22, 21).

Apostolul Pavel, de asemenea, respecta dreptul oricărui popor la „mărire” și „cinste” înaintea lui Dumnezeu dacă „lucrează binele” (Rom., 2, 10), iar când a fost maltratat pe nedrept, el a făcut apel la dreptul lui de „cetățean roman” și la judecata Împăratului (Fapte, 22, 25), deși Împăratul era păgân și deși el însuși mustrase pe cei ce judecaseră înaintea păgânilor (I Cor., 6, 1-5). De aici rezultă nu numai importanța statului ca și garant al drepturilor omului, dar și dreptul acestuia de a face uz de calitatea sa de cetățean al statului, ca un supus loial. Din aceasta situație se naște un sentiment de demnitate ce caracterizează omul ca persoană liberă creată după chipul lui Dumnezeu.

Când, la primele Rusalii, alături de creștini erau de față în Ierusalim și iudeii din diaspora (împrăștiați printre neamuri), neamuri de peste 15 limbi diferite – apostolii, fiind insuflați de Duhul Sfânt, nu i-au învățat să se împotrivească rânduielii din statele lor, ci le-au vorbit în limba fiecăruia din ei (Fapte, 2, 1-11), respectând prin aceasta dreptul fiecărui popor la specificul său – cum este bunăoară limba – și confirmând că Dumnezeu a lăsat ca toate neamurile să meargă în căile lor, să coexiste pașnic, în iubire frățească și deplină înțelegere (Fapte, 19, 16). Din nefericire voia lui Dumnezeu nu este împlinită astăzi de către mulți care guvernează popoare.

Deci, recunoașterea statelor naționale nu este nicidecum contrară ordinii dorită de Dumnezeu, Împărăția cerurilor nefiind împotriva conducerii pământești a popoarelor.

Împărăția lui Dumnezeu atotstăpânitoare cuprinde toate guvernămintele și popoarele, fără să le desființeze. De la amestecarea limbilor, la Turnul Babel, existența națiunilor grupate în state naționale e ceva firesc. Diversitatea limbilor înseamnă și tradiții diferite, la care s-au grupat mai ales cei care simt și vorbesc la fel. Însă adesea, între diferitele popoare păcatul a pus vrăjmășie, ridicând între ele ziduri de ură și venin, din cauza șovinismului și naționalismului exagerat, denaturat și abuziv, naționalismul exclusivist.

Politica de integrare și globalistă contemporană promovată de guvernanți are o consecință contrară și anume încercarea de a desființa identitatea națională, culturală, de limbă dar chiar și dreapta credință, în temeiul unor sloganuri frumoase, dar care, în realitate duc, nu la unitatea în diversitate a popoarelor, ci la uniformizare, la supunere față de centre de putere străine. Înseamnă instaurarea unei o ordini globaliste împotriva firii și armoniei sociale create și dorite de Dumnezeu.

Tot Apostolul Pavel ne spune: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți sunteți una întru Hristos Iisus” (Gal., 3, 28). Aici nu mai încape elin sau iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob, slobod, ci toate și întru toate e Hristos (Col., 3, 11).

Dar prin aceasta nu se înțelege că s-ar desființa popoarele, ci numai că ele sunt datoare a se înfrăți și a trăi cu dragoste și în colaborare frățeasca, spre binele lor și spre slava lui Dumnezeu, Care iubește toate neamurile deopotrivă.

Clasificarea sistemelor constituționale și de organizare statală a societății

În literatura de specialitate, conceptul de sistem constituțional e definit ca repre­zentând ansamblul coerent și armonios structurat al instituțiilor politice și al institu­țiilor de guvernare consfințite prin constituție, prin intermediul cărora se realizează procesul de con­ducere statală.[3]

Sistemul constituțional cuprinde reguli politice cu valoare constituțională, insti­tuții politice, dar și valori cu un caracter ideologic sau istoric, care formează conți­nutul normelor constituționale.

Propunem următoarea tipologizare în funcție de următoarele criterii:

1. Din punct de vedere al concepțiilor politice ce stau la baza sistemului:

2. În funcție de raporturile existente între puterea legislativă și cea executivă:

3. Din punct de vedere al doctrinelor ideologice dominante:

4. Din punct de vedere al regimului politic și al metodelor de guvernământ:

5. Din punct de vedere al specificului juridic și al elementelor tradiționale istorice:

Toate aceste criterii de tipologizare scot în evidență și caracte­risticile comune, dintre care cea mai importantă este aceea că normele juridice reglementează într‑un mod sau altul relațiile sociale fundamentale și esențiale privind puterea statală.

Sistemul constituțional al Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord

Trăsăturile generale care stau la baza sistemului constituțional propus spre anali­zare sunt:

Instituțiile constituționale britanice erau deja conturate în seco­lul al XIV‑lea, iar de la sfârșitul secolului al XIV‑lea ele aveau o fiziono­mie definitivă, ca rezultat al gândirii juridice și pragmatismului judiciar.

Sistemul de drept britanic se sprijină pe principiul legalității, în sensul că toate organele statului respectă, ca și orice cetățean, regula de drept postulată și o consi­deră sacră atâta timp cât nu este abrogată.

Acest fapt are următoarele consecințe:

Constituția Angliei se prezintă ca un sistem coerent de cutume, la care se adaugă texte juridice adoptate de parlament, având o valoare și o importanță deosebită pentru dezvoltarea instituțiilor politice, ca și pentru raporturile dintre guvernanți și guver­nați, respectiv: Magna Charta Libertatum – 1215, Petition of Rights – 1628, Habeas Corpus – 1679, Bill of Rights – 1689, Reform Act – 1832, Parlament Act – 1959 etc.

Alături de aceste acte există și se aplică un mare număr de tradi­ții și cutume cum ar fi: formalismul acordului monarhului la dizol­varea Camerei Comunelor, alegerea primului‑ministru din cadrul partidului politic care a obținut victoria în alegerile generale, regula ca primul‑ministru să fie membru al Camerei Comunelor, solida­ritatea ministerială în cazul prezentării demisiei primului‑ministru, obligația monar­hului de a semna legea votată de Parlament.

Constituția Angliei poate fi considerată ca fiind:

Instituții politice constituționale

A. Parlamentul. Este compus din: Regină, Camera Lorzilor și Camera Comune­lor.

S‑a format ca un organism politic în timpul Regelui, fiind inițial convocat de acesta pentru a obține fonduri pentru Coroană, dar și pen­tru a fi consultat în diferite probleme privind Regatul.

Cu timpul, Regelui i s‑au impus o serie de limitări semnificative ale prero­gati­velor sale, fapt ce a dus la afirmarea drepturilor fundamentale și la ideea de respect al legii ca bază a dezvoltării vieții de stat.

Totodată, rolul politic al Camerei Lorzilor s‑a diminuat din ce în ce mai mult, devenind simbolic. În prezent, puterea politică este concentrată în Camera Comunelor, fiind exercitată în strânsă legătură cu programul partidului de guvernământ.

B. Camera Lorzilor. Inițial, a deținut atribuții superioare Camerei Comunelor și chiar a exercitat un control asupra acesteia.

Este organizată aproape exclusiv pe baze ereditare, suveranul și guvernul dispun de dreptul de a numi noi lorzi. Din 1958, și femeile cu titlu nobiliar au primit dreptul de a deveni membre în Camera Lorzi­lor, care are 500 de membri.

Este condusă de un Lord Cancelar, care este membru al guver­nului și Președintele Curții Supreme de Apel. Poate numi comisii spe­ciale cu un caracter temporar, însărcinate să rezolve problemele concrete.

Prin Actul Parlamentului din 1911 au fost stabilite raporturile dintre cele două camere legislative, care au avut rolul de a diminua atribuțiunile Camerei Lorzilor:

În prezent îndeplinesc 5 funcții:

C. Camera Comunelor. Concentrează practic întreaga putere legislativă a Parlamentu­lui:

Funcțiile Camerei Comunelor:

1. funcția legislativă – în orice domenii.

Camera Comunelor poate adopta două categorii de legi:

Dezbaterea unui proiect de lege se face în următoarele etape:

D. Regele. Este simbol al tradiționalismului din punct de vedere politic. Rolul politic al monarhului este pur formal:

Sistemul constituțional al S.U.A.

 Organizarea sistemului constituțional american

Are la bază Constituția americană adoptată la 1 ianuarie 1787 și care a fost amendată de 21 de ori. Sistemul se caracterizează prin urm­ătoarele trăsături:

 Organizarea federală a S.U.A.

Fiecare stat membru al Federației are propria sa constituție, care reprezintă o transpunere la nivel local a constituției S.U.A. În fruntea fiecărui stat se află un guvernator ales prin vot direct, mandatul său fiind după caz între 2 și 4 ani. Fiecare stat membru al federației are un parlament cu structură bicamerală: Senat și Camera Reprezentanților, cu excepția Nebraska, care are o singură cameră.

În fiecare stat există o structură proprie a organelor administra­tive și juridice și de aceea statele își adoptă propriul sistem administra­tiv, au bugete proprii, însă în concordanță cu legile unionale.

 Sistemul partidist al S.U.A.

La nivel unional puterile statale sunt organizate după principiul separării puterilor în stat:

Congresul S.U.A. are o structură bicamerală: Senat și Camera Reprezentanților. Inițial a fost cel mai important organism constituțio­nal, dar în prezent puterea supremă în stat aparține președintelui.

Camera Reprezentanților este formată din 435 de membri aleși prin vot egal, secret și direct. Scrutinul e uninominal, bazat pe princi­piul majorității de voturi și organizat într‑un singur tur. Durata manda­tului membrilor Camerei Reprezentanților este de 2 ani.

Senatul are 100 de senatori, câte 2 din fiecare stat membru al federației, cu excepția statului Nebraska, care are unul singur. Mandatul senatorilor este de 6 ani. O treime din numărul membrilor senatului se reînnoiesc la fiecare 2 ani.

Nu există o ierarhie constituțională între cele două camere ale Congresului S.U.A. și atribuțiile de bază ale acestuia constau în func­țiile legislative și controlul exercitat asupra executivului. Cu toate acestea, atribuțiile camerelor nu sunt identice, astfel:

Camera Reprezentanților are atribuții privind: adoptarea bugetului federal, a impozitelor și taxelor.

Senatul are atribuții mai importante în domeniul relațiilor internaționale și al controlului exercitat asupra executivului. Camera Reprezentanților este condusă de un președinte, ce este întotdeauna liderul majorității parlamentare. Senatul are un președinte în persoana vicepreședintelui S.U.A.

Congresul american are și structuri operative de lucru, respec­tiv: Comitete și subco­mitete. Principala activitate a camerelor se desf­ășoară în structurile sale de lucru. Sesiunea parlamentară e convocată cel puțin o dată pe an.

Principalele funcții:

Funcția legislativă este cea mai importantă. Congresul poate legifera numai în domeniile strict prevăzute de Constituția S.U.A. Inițiativa legislativă aparține fiecărui membru al Congresului și admi­nistrației S.U.A. La baza Congresului stă programul legislativ al Președintelui S.U.A., care e anunțat cu prilejul mesajului adresat na­țiunii.

Conform Constituției S.U.A., actele normative adoptate de Congres sunt legi publice și legi private.

În general, legea e adoptată în mod succesiv în cele două camere ale Congresului.

Procedura legislativă în fiecare cameră cuprinde trei lecturi ale proiectelor de legi, ea fiind adoptată după ultima lectură. Promulgarea legii se realizează de Președinte.

Conform Constituției, președintele are drept de veto, putând refuza promulgarea legii. În această situație, legea este returnată Congresului împreună cu obiecțiile formulate de Președinte. El poate să adopte legea chiar în forma inițială cu o majoritate de 2/3 din membrii camerei, și în acest caz legea este promulgată de drept, indiferent de dreptul de veto exercitat de președinte.

Președintele poate să‑și exercite acest drept timp de 10 zile de la adoptarea legii de către Congres. Dacă nu‑și exercită acest drept, legea e promulgată de drept.

În practică, Congresul poate împiedica numirea dreptului de veto al președintelui prin suspendarea sesiunii parlamentare. În acest caz, la expirarea termenului de
10 zile legea este de drept promulgată, deoa­rece dreptul de veto al Președintelui poate fi exercitat numai dacă Congresul este în sesiune.

 Președintele S.U.A.

Conform Constituției, acesta are largi prerogative executive și își nu­mește propria sa administrație. Este desemnat prin vot universal, egal, secret, indirect, de către un Colegiu electoral format din mari electori desemnați în urma votului electoral. Numărul de electori este de 335. Mandatul este de 4 ani, prin tradiție începe la 3 ianuarie din anul urm­ător și o persoană poate îndeplini de cel mult două ori funcția de președinte.

El desemnează un anumit număr de secretari de stat, care sunt și șefii diferitelor departamente ale administrației publice. Atribuțiile lor sunt asemănătoare celor pe care le au miniștrii în sistemele constitu­ționale parlamentare. Spre deosebire de aceste sisteme constituționale, secretarii de stat și subsecretarii sunt subordonați direct și răspund numai în fața președintelui.

În S.U.A. nu există un guvern în sensul tradițional al cuvântu­lui, iar puterea executivă în stat la nivel central e exercitată de preșe­dinte și administrația numită de el.

Vicepreședintele S.U.A. este ales după aceleași procedee electo­rale, dar nu are nicio influență politică în activitatea statală, funcția fiind mai mult onorifică, având rolul de rezervă, când președintele nu‑și poate exercita atribuțiile.

Principalele atribuții ale președintelui S.U.A.:

Curtea Supremă de Justiție

La toate aceste instanțe judecătorii sunt aleși conform sistemu­lui electoral în vigoare, durata mandatului fiind între 2 și 6 ani.

Senatul S.U.A. poate funcționa ca instanță de judecată, condusă fiind de Președintele Curții Supreme, când se procedează la judecarea Președintelui ca urmare a procedurii punerii sub acuzare.

Sistemul constituțional al Franței

Este unul semi-prezidențial, pentru că puterea executivului este predominantă, în special la nivelul Guvernului. Baza juridică a siste­mului o constituie normele Constituției din 1958.

Sistemul constituțional francez se caracterizează printr‑un par­lament ale cărui atribuții sunt limitate în raport cu atribuțiile executi­vului. Regimul politic constitu­țional francez este caracterizat prin recunoașterea principiilor separației puterilor în stat, consacrat la nive­lul parlamentului și guvernului, precum și principiile tradițio­nale constituționale ale pluralismului și garantarea libertăților și drepturilor individuale.

 Președintele Republicii franceze

După 1962 e ales prin vot universal și direct. Mandatul lui e de 7 ani. Are atât competențe personale: acelea de a prezida ședințele Consiliului de miniștri și ale comi­tetelor superioare ale armatei, co­mandant suprem al armatei franceze, cât și atribuții de decizie:

Consiliul de Miniștri

Are următoarele atribuții:

În cadrul Guvernului o poziție privilegiată o are primul‑minis­tru, care contrasem­nează actele președintelui, stabilește politica gene­rală a guvernului și propune eliberarea din funcție a miniștrilor.

Guvernul răspunde politic și juridic în fața parlamentului, care poate dispune demiterea guvernului în situația în care adoptă o mo­țiune de cenzură. Parlamentul francez are o structură bicamerală for­mată din Adunarea Deputaților și Senat. Atribuțiile celor două camere sunt similare, dar există și deosebiri:

Sistemul francez parlamentar a instituit și conferința președinților camerelor, prin care se urmărește stabilirea de comun acord a ordinii de zi a ședințelor camerelor.

Procedura legislativă are în vedere:

Proiectul de lege se dezbate inițial în comisiile parlamentare, după care în plenul celor două camere. Legea e adoptată diferit de cele două camere, în caz de divergență instituindu‑se o comisie de mediere.

Primul‑ministru poate da o declarație în fața parlamentului, act care echivalează cu o asumare a răspunderii în fața parlamentului.

Controlul parlamentar în fața guvernului e realizat prin inter­pelări, moțiuni, dări de seamă.

Acest sistem constituțional este caracterizat prin stabilirea precisă a raporturilor sociale ce sunt reglementate numai prin lege de către parlament.

După 1958 executivul a desfășurat o intensă activitate legisla­tivă proprie, prin emiterea de regulamente, acte administrative cu va­loare normativă, inferioare legii, prin care sunt reglementate relații sociale ce nu fac obiectul direct al reglementării prin lege.

Controlul de constituționalitate e realizat prin Consiliul Cons­tituțional francez, organism politic și jurisdicțional, construit din membrii numiți de președinte sau de drept: foștii președinți ai Franței. El este întotdeauna prealabil adoptării legii și, în cazul în care Consi­liul declară proiectul de lege ca neconstituțional, el nu mai poate fi adoptat de parlament și promulgat.

Caracterizarea generală a sistemului constituțional al României

Doctrina juridică română apreciază că actualul sistem constituțional al României este evident democratic, pentru că se bazează pe principiile fundamentale ale statului de drept, iar regulile de guvernare consacrate de normele constituției exclud orice forme de totalitarism, promovează pluralismul politic și social, dialogul social și res­pectă totodată demnitatea umană prin drepturile și libertățile fundamentale conferite de constituție.

Sistemul constituțional român, fundamentat pe Constituția din 1991, cu modifi­cările aduse în urma revizuirii din anul 2003, se înscrie în constituționalismul democratic european și răspunde cerințelor impuse de statul României, ca stat mem­bru al Uniunii Europene. Astfel, Titlul al VI‑lea, cu denumirea marginală „Integrarea euroatlantică”, cuprinde principii constituționale referitoare la raportul dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul intern și obligațiile statului român în cadrul acestor organizații supranaționale.

O caracteristică importantă a caracterului democratic al sistemului constituțional român contemporan o reprezintă consacrarea și aplicarea principiilor moderne de organizare a puterii statale, respectiv principiul suveranității și cel al separației și echilibrului puterilor în stat. Sunt consacrate și garantate drepturi și libertăți funda­mentale ale cetățenilor și, totodată, sunt reglementate raporturile dintre instrumentele juridice internaționale și cele interne în această materie.

Normele constituționale consacră mijloace de control prin care să se asigure supremația constituției și supremația legii, cele mai importante fiind controlul de constituționalitate al legii, controlul exercitat de instanțele judecătorești și controlul administrativ.

Este de subliniat și faptul că normele constituționale române creează raporturi juridice echilibrate și armonioase între autoritățile statului, iar pe de altă parte, între stat și cetățean, permițând în acest fel valorificarea atât a interesului general public, cât și a intereselor private în spiritul principiilor și valorilor constituționalismului democratic.

Viabilitatea sistemului constituțional contemporan român este demonstrată și prin stabilitatea legii fundamentale, care a fost revizuită o singură dată până în prezent. Desigur, democratismul constituțional specific României este cel mai bine evidențiat de stabilitatea politică, socială și juridică a statului, în dinamismul specific determi­nat de realitățile europene și mondiale contemporane.

Sistemul constituțional român poate fi caracterizat având în vedere criteriul rapor­turilor existente între puterea legislativă și cea executivă, ca un sistem constituțional prezidențial. Argumentele cele mai importante care susțin această teză se referă la rolul și atribuțiile instituției șefului de stat, rolul constituțional al Guvernului și relațiile existente între instituția șefului de stat și Guvern. Exemplificăm câteva dintre reglementările constituționale care susțin o astfel de caracterizare:

Potrivit dispozițiilor art. 80, Președintele României este reprezentant al statului român și garant al independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării. Rolul Președintelui este definit în aceleași dispoziții normative și prin faptul că acesta veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice.

Este important pentru a sublinia specificul instituției prezidențiale în sistemul constituțional român și prin aceasta pentru a face demarcația necesară față de siste­mele constituționale parlamentare și faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 81, Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat și nu de către Parlament, așa cum este cazul statelor ale căror sisteme consti­tuționale pot fi considerate ca fiind de tip parlamentar.

În conformitate cu dispozițiile art. 85, Președintele României desemnează can­di­datul pentru funcția de prim‑ministru și are atribuții în procedura de remaniere guver­namentală inițiată de către primul‑ministru. Președintele României poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și la cererea primului‑ministru (art. 87).

Şeful statului, în conformitate cu dispozițiile art. 89, poate dizolva Parlamentul cu respectarea procedurii prevăzute de aceste dispoziții constituționale.

În conformitate cu art. 91 din Constituție, șeful statului are importante atribuții în domeniul politicii externe, cum ar fi: încheierea de tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, pe care le supune spre ratificare Parlamentului, acre­ditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României sau acreditează repre­zen­tanții diplomatici ai altor state.

Potrivit art. 92, Președintele României este comandantul forțelor armate și președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, având atribuții importante în domeniul apărării, precum și în situații excepționale, așa cum prevăd dispozițiile art. 93 din Constituție.

De asemenea, potrivit art. 77 din Constituție, Președintele României are atribuții în procedura de promulgare a legii, iar potrivit art. 146 este unul din subiectele de drept care poate sesiza Curtea Constituțională în controlul prealabil de constituțio­nalitate al legii.

În procedura de revizuire a Constituției, în temeiul dispozițiilor art. 150 alin. (1), Președintele poate avea inițiativa unui proiect de lege constituțional, la propunerea Guvernului.

Guvernul și primul‑ministru are atribuții importante în conducerea administrației statului și, în general, în realizarea politicilor economice, sociale, și culturale ale statului. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 102 din Constituție, Guvernul asigură reali­zarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a adminis­trației publice, iar în conformitate cu art. 107, primul‑ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuțiile ce le revin. Dispozițiile art. 107 alin. (2) stabilesc în mod expres că Președintele României nu îl poate revoca pe primul‑ministru.

Principiile constituționale prevăd rolul Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului și unica autoritate legiuitoare a țării (art. 61), principii care, la rândul lor, constituie temeiul exercitării funcției legislative și de control al Parla­mentului, ceea ce înseamnă că niciuna dintre autoritățile statului nu își poate exercita atribuțiile în mod discreționar.

Din succinta descriere de mai sus rezultă faptul că președintele statului are atri­buții concrete privind exercitarea actului de guvernare, alături de atribuțiile conferite de Legea fundamentală Guvernului și primului‑ministru. În consecință, sistemul constituțional român se caracterizează prin dualismul conducerii executi­vului împărțit între șeful statului și Guvern, aspect caracteristic pentru sistemele constitu­ționale prezidențiale.

Unele concluzii

Omul este esențialmente o ființă socială, este produs al so­cietății și producător de societate. În cadrul social, omul intră într‑o multitudine de relații sociale cu semenii săi. Unele din aceste relații sociale devin raportări juridice dacă fac obiectul regle­mentării lor prin norme juridice.

Din perspectivă juridică, societatea este un sistem structural, implică o ordine, în raport de care există, se manifestă și evoluează și al cărui conținut poate fi juridic, politic, moral, economic sau de altă natură.

Ordinea socială este o realitate ce are coordonate proprii, făcând posibilă diferența dintre societate ca formă superioară de organizare existențială umană, iar pe de altă parte, simpla colectivitate. Spre deosebire de orice formă de colectivitate umană (fami­lia, grupurile sociale mai mult sau mai puțin organizate), societatea se carac­terizează printr‑o ordine relativ stabilă care este impusă, iar ca natură este în primul rând juridică. Se poate spune că sistemul dreptului, ca ordine juridică, este sistemul structurant al oricărei societăți care asigură coeziunea de sistem, stabilitatea, individualitatea, dar și posibilitatea evoluției sale.

Pe de altă parte, societatea este realitatea dreptului, mediul care justifică și legiti­mează sistemul normativ. De aceea, nu concepem dreptul ca o realitate normativă abstractă, ci numai ca drept al unei anumite societăți în raport de care se și manifestă. Norma juridică reglementează relații sociale care, în acest fel, devin relații juridice. Participanții la raporturile juridice sunt subiecți de drept, iar conținutul acestor raporturi sunt drepturile și obligațiile consacrate sau recunoscute de legi. Prin urmare, deși fiecare dintre sisteme, juridic și social, are o relativă autonomie funcțională și evolutivă unul față de celălalt, reținem aspectul esențial conferit de corespondența biunivocă dintre drept și societate sau, altfel spus, mediul social: societatea implică ordinea juridică, fără de care sistemul social nu ar putea exista, și condiționează, de cele mai multe ori, determină specificul și conținutul sistemului judiciar, conferind realitate dreptului.

Pe de altă parte, dreptul, cu toată autonomia sa sistemică și funcțională, nu poate fi conceput decât ca realitate socială, fiind în același timp instrumentul prin care statul, unic creator al dreptului, conferă socialului ordinea juridică pentru ca sistemul social să poată exista, funcționa și evolua.

Realitatea dreptului, înțeleasă ca realitate socială, implică un raport de adecvare a dreptului la mediul social, care exprimă și o contradicție unilaterală, în sensul că dreptul, sistemul normativ existent la un anumit moment istoric, poate contrazice mediul său, adică societatea, dar societatea nu poate contrazice dreptul ca ordine și structură a sa, ci, mai mult, îi determină conținutul.

În acest context poate fi înțeleasă semnificația unei constituții ca așezământ politic și juridic al unei societăți, adică principalul factor de configurare a ordinii sociale prin toate componentele ei: politic, economic, cultural, valoric și, nu în ultimul rând, prin definirea omului ca individ și persoană, dar prin forma abstractă conferită de subiect de drept în cadrul diversității raporturilor sociale, inclusiv cele dintre individ și stat, guvernanți și guvernați.

Există raporturi de intercondiționare între societate, stat și drept, în sensul că societatea este mediul în care statul și dreptul se manifestă, conferindu‑i acesteia organizarea și ordinea necesară pentru ca o simplă colectivitate să devină o formă de organizare socială.

Prin urmare, societatea și statul apar și evoluează împreună, orice modalitate concretă de organizare a unei societăți neputând fi decât una statală. Expresia „socie­tate organizată statal” exprimă corespondența dintre stat și societate.

Există o relație de intercondiționare între stat și drept. Cele două realități de suprastructuri sociale au apărut deodată și din aceleași cauze. Statul creează dreptul, iar dreptul delimitează configurația și limitează acțiunile statului. Acest din urmă aspect legitimează principiul supremației dreptului în raport cu statul, specific concep­tului de stat de drept care stă la baza constituționalismului contemporan.

Există o situație paradoxală, în sensul că, deși statul este unicul creator al dreptului (nu pot exista norme juridice care să nu fie, după caz, create, recunoscute sau consacrate de stat), totuși sistemul de drept își impune autoritatea sa existențială statului creator, astfel încât într‑o organizare și funcționare instituțională a statului, însăși legitimitatea acestuia ca putere de comandă și organizare socială a puterii este conferită de drept, în mod deosebit de normele constituționale, care în esență reglementează raporturi sociale fundamentale privind instaurarea, exercitarea și menținerea puterii.

Statul și dreptul au un caracter istoric, materializat în tipurile de stat: sclavagist, feudal, socialist și capitalist. Structura și funcțiile statului au evoluat, dar esența sa a rămas aceeași: o putere de comandă și un instrument de organizare a societății umane prin intermediul dreptului.

Noi, împreună cu majoritatea statelor lumii ne aflăm într-o profundă criză a democrației care se manifestă prin desconsiderarea valorilor existențiale ce caracterizează omul și societatea, în mod deosebit viața, demnitatea umană, principiile echității, dreptății, al justiției, obligația guvernanților de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Toate aceste fiind consecința unor măsuri restrictive discriminatorii și abuzive ale guvernanților sub diferite pretexte sau scopuri declarate formal.

Din nefericire, guvernanții din multe țări, inclusiv din România, și cei care conduc Uniunea Europeană, în mod voit nu vor să înțeleagă realitatea prezentă că nu măsurile restrictive și discriminatorii abuzive, desconsiderarea omului și a demnității sale, degradarea gravă a unor sisteme ale sistemului social, cum sunt sănătatea economia, educația, cultura și în general viața publică, vor avea ca efect progresul social și creșterea bunăstării generale sau un nivel de trai decent. Nu restrângerea libertăților sociale și înlocuirea lor cu securitatea socială, nu globalismul, nu politicile care promovează consumul și desconsideră omul ca persoană și nici secularizarea tot mai accentuată a societății și statului for duce la soluționarea crizelor contemporane sau la o viață mai bună. Dimpotrivă.

Toate aceste realități în toate formele de organizare statală a societății prezentate mai sus justifică necesitatea existenței unor forme de organizare socială a existenței omului în care statul, prin instituțiile sale și prin constrângeri, să fie din ce în ce mai puțin prezent.

Mesajul pe care dorim să-l transmitem cititorului prin abordarea interdisciplinară a unor aspecte privind omul, societatea și statul poate fi cuprins în cuvintele Sfântului Toma din Aquino: ”individul este pentru stat, statul pentru persoană și persoana pentru Dumnezeu”.

–

Bibliografie

• A. Esmein, Éléments de droit constitutionnel français et comparé, vol. I, ed. VII, Sirey, Paris, 1921
• C. Ionescu, Drept constituțional și instituții politice – sistemul constituțional românesc, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 1997
• F. Bucur Vasilescu, I. Vida, Constituția României – comentată și adnotată, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1992
• G. Alexianu, Curs de drept constituțional, Universitatea Cernăuți, 1930
• I. Muraru, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Actami, București, 1995
• I. Muraru, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Ed. Proarcadia, București, 1993
• I. Muraru, E.‑S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ed. 13,
  Ed. C.H. Beck, București, 2011
• M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, R. David, C.J. Spinosi, Les grands systèmes de droit contemporains, Dalloz, Paris, 1988
• M. Andreescu, A. Puran, Drept constituțional. Teoria generală și instituții constituționale. Jurisprudență constituțională, ediția a-4-a, Ed. C.H, Beck, București, 2020

NOTE