Economia de piață tinde să erodeze fundamentul pe care ea însăși a fost clădită. În cazul Europei, victima este etica iudeo-creștină.
În timp ce liderii politici ai Europei încearcă împreună salvarea monedei euro, și, odată cu ea, proiectul Uniunii Europenei, cred că e timpul ca și liderii religioși să facă același lucru. Voi explica și de ce.
Ceea ce sper să arăt sunt rădăcinile religioase ale pieței economice și al capitalismului democratic. Ele au fost produse de o cultură saturată de moștenirea valorilor iudaice și creștine, iar economia de piață avea inițial scopul de a depăși acele valori.
În al doilea rând, piața nu ajunge niciodată la un echilibru stabil. În schimb, piața însăși tinde să submineze chiar valorile care au ridicat-o, prin procesul de distrugere creativă.
În al treilea rând, viitorul sănătății Europei, din punct de vedere politic, economic și cultural, are o dimensiune spirituală. Dacă o pierdem, pierdem în mare parte orice altceva. Ca să parafrazez un text creștin faimos: care va fi câștigul Europei, dacă în timp ce câștigă întreaga lume, își pierde sufletul? Europa se află în pericol de a își pierde sufletul.
Vreau s încep prin a scrie câteva cuvinte despre relația dintre Vatican și evrei. Relația dintre Biserica Catolică și iudeii nu a fost mereu una fericită sau ușoară. Prea des a fost scrisă cu lacrimi!
Totuși, ceva extraordinar s-a întâmplat acum peste jumătate de secol, când pe 13 iunie 1960 istoricul francez și evreu Jules Isaac a avut o audiență cu Papa Ioan al XXIII lea, căruia i-a prezentat materialele pe care le-a adunat de-a lungul timpului referitor la istoria antisemitismului creștin. Așa a început lunga călătorie spre Vatican II și Nostra Aetate, ce are ca rezultat faptul că evreii și catolicii nu se consideră nici dușmani, nici străini, ci prieteni ce se prețuiesc și se respectă.
Aceasta este una din cele mai dramatice transformări din lumea religioasă și este o speranță, nu numai pentru noi, ci pentru întreaga lume. A fost o victorie a Dumnezeului iubirii și iertării, care ne-a creat în iubire și iertare, cerându-ne să ne iubim și să ne iertăm unul pe altul.
Sper ca acesta să fie începutul unui nou capitol al acestei relații. Pentru jumătate de secol, evreii și creștinii s-au concentrat pe dialogul față în față. A venit vremea să trecem la o nouă fază, la tipul de parteneriat pe care eu îl numesc ”umăr-la-umăr.
Pentru că ceea ce s-a întâmplat nu există doar între evrei și catolici, sau doar între evrei și creștini, ci între evrei și creștini pe de o parte, și între forțele secularizante tot mai puternice și agresive, ce lucrează în Europa astăzi, provocând și ridiculizând credința noastră.
Dacă Europa pierde moștenirea iudaic- creștină care i-a dat identitatea și realizările din literatură, artă, muzică, educație, politică și economie, își va pierde identitatea și măreția. Nu imediat, ci treptat, înainte ca secolul să se încheie.
Când o civilizație îți pierde credința, își pierde viitorul. Dacă își recapătă credința, își redobândește viitorul. De dragul copiilor noștri și a copiilor nenăscuți încă, noi- evreii și creștinii, umăr la umăr, trebuie să ne reînnoim credința și să recăpătăm vocea ei prolifică. Trebuie să ajutăm Europa să își recapete sufletul.
Economia de piață și moștenirea evreiască și creștină
O să încep cu un pasaj șocant din cea mai recentă lucrare a lui Niall Ferguson – Civilizația. În carte se arată că Academia Chineză de Științe Sociale a primit misiunea de a descoperi cum a reușit Europa să depășească statul chinez și cum și-a întărit poziția de superioritate, după ce timp de secole s-a aflat în urma acestui stat.
”La început, spune un cercetător chinez, am crezut că acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că aveți arme mai puternice. Apoi, am concluzionat că sistemul politic e mai bun. Dar, în ultimii 20 de ani am realizat că inima culturii europene este religia: creștinismul. De aceea a fost vestul atât de puternic. Morala creștin fundamentează viața socială și culturală, ceea ce a făcut posibil existența capitalismului, iar, mai apoi, tranziția cu succes la politica democrată. Nu avem niciun dubiu referitor la asta!”
Cercetătorul chinez are dreptate. Același tip de raționament l-a urmat și istoricul economic David Landes, de la Universitatea Harvard, în publicația Bogăția și sărăcia națiunilor. Și el a subliniat faptul că, până în secolul XV, China a fost mai avansată tehnologic față de Vest. Ei sunt cei care au inventat butoiul, busola, hârtia, tiparnița, praful de pușcă, porțelanul, mașinăriile pentru textile și pentru producerea fierului.
Totuși, nu au dezvoltat o piață economică, nu au o evoluție științifică, o au trecut prin o revoluție industrială și nu au o creștere economic susținută. Landes concluzionează și el că moștenirea evreiască și cea creștină îi lipsește Chinei, în comparație cu Vestul.
Este adevărat că expresia ”tradiție evreiască și creștină” este una nouă, care elidează diferențele dintre cele două religii și diferitele direcții din cadrul fiecăreia. Diverși cercetători au urmat diferite piste în trasarea istoriei economice a Occidentului.
Max Weber a vorbit despre Etica Protestantă si despre Spiritul Capitalismului, punând accent pe Calvinism. Michael Novak a scris în mod elocvent despre Etica Catolică. Rodney Stark a subliniat cum instrumentele financiare care u făcut posibil capitalismul au fost dezvoltate în secolul al XIV, în Florența, Pisa, Geneva și Veneția.
Cei care subliniază contribuția iudaică, de la Karl Marx până la Werner Sombart, tind să o facă într-un spirit critic. Cu toate acestea, nu poate fi o pură coincidență că evreii, fiind mai puțin de o cincime din populația lumii, au câștigat mai mult de 30% din premiile Nobel pentru economie, incluzând contribuții precum Teoria Jocurilor a lui John von Neumann, economia monetară a lui Milton Friedman, economia de dezvoltare a lui Joseph Stiglitz , economia comportamentală a lui Daniel Kahneman și Amos Tversky și a modului în care facem alegerile de piață.
S-ar putea ca Iosif din Biblie să fii fost primul economist al lumii, descoperind teoria cercurilor comerciale- șapte ani de abundență, urmați de șapte ani de deficit. Starea financiară a Europei ar fi mult mai bună, dacă oamenii ar cunoaște Biblia.
Există, totuși, suficient teren comun pentru a discuta despre, cel puțin în acest domeniu, de valori comune.
Mai întâi, există respectul biblic profund pentru demnitatea umană individuală, indiferent de culoare, credință sau clasă socială, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Piața oferă mai multă libertate și demnitate alegerii umane decât orice alt sistem economic.
Prin contrast, atunci când Moise își vede autoritatea subminată de israeliți în timpul rebeliunii Korach, el vorbește despre relația lui cu oamenii: „Nu am luat niciun măgar de la ei și nici nu le-am greșit în vreun fel”. Marele asalt al sclaviei împotriva demnității umane, este acela că te privează de dreptul de proprietate asupra averii pe care o câștigi.
Apoi, există respectul biblic pentru muncă. Dumnezeu îi spune lui Noe că va fi salvat de potop, dar el trebuie să își construiască arca. Versetul ”Șase zile vei lucra, dar a șaptea este Sabatul Domnului Dumnezeului tău” înseamnă că noi îl slujim pe Dumnezeu atât prin muncă, cât și prin odihnă.
În iudaism, crearea locurilor de muncă este cea mai înalt formă de caritate, pentru că le oferă oamenilor demnitatea de a nu depinde de milă. ”Jupuiți până și animale în piață” spunea învățătorul Rav în secolul III,” nu spuneți: sunt un preot și un mare om și asta este sub demnitatea mea”.
În iudaism, egalitatea este importantă pentru crearea bogăției. Lumea este creația lui Dumnezeu, de aceea este bună, iar prosperitatea este un semn al binecuvântării Lui. Ascetismul și lepădarea de sine nu au loc în spiritualitatea iudaică. Prin munca noastră și prin inventivitate noi devenim, conform frazei rabinice, ”parteneri cu Dumnezeu în lucrarea creației”.
Mai presus de toate, în perspectiva evreiască, cel mai important lucru în economia de piață este faptul că aceasta permite ușurarea sărăciei. Iudaismul refuză să dramatizeze sărăcia, ea nefiind o stare binecuvântată. Conform rabinilor, ea este ”o formă de moarte” și ”mai rea decât 50 de plăgi”.
La celălalt capăt al spectrului, ei cred ca odată cu bogăția vine și responsabilitatea. De la oamenii de afaceri de succes se aștepta oferirea unui exemplu de filantropie și asumarea pozițiilor de conducere a comunității. Consumul ostentativ era dezaprobat și interzis periodic prin ”legi limitative”.
Bogăția este o binecuvântare divină și vine cu obligația de a o folosi pentru beneficiul întregii comunități.
Rabini încurajau piețele și competiția, pentru că ele generau îndestulare, prețuri mic, ofertă variată, reduce nivelul de sărăcie și extinde controlul omenirii asupra mediului, la un nivel la care suntem victimele circumstanțelor și a sorții. Competiția generează energie și creativitate și deservește binele general.
Etica iudaică și limitele pieței
Astfel, economia de piață și capitalismul modern au apărut în Europa iudaic-creștină și nu în alte culturi, precum China, ce erau mai avansate în alte moduri. Etica religioasă a fost una dintre forțele care au condus la ceea ce era o nouă formă de îmbogățire.
În mod egal, această etică a dat limitele capitalismului. Ar putea fi cele mai bune mijloace pe care le știm pentru câștigarea bogăției, dar nu este un sistem perfect pentru distribuirea acesteia.
Unele câștigă mult mai mult decât alții și odată cu averea, câștigă și putere asupra celorlalți. Distribuția inegală înseamnă că nii sunt condamnați la sărăcie. Iar, sărăcia nu este doar un dezastru fizic pentru cei fără mijloace de întreținere. E un dezastru psihologic. Sărăcia umilește. De asemenea, îi poate introduce pe cei săraci într-un ciclu de dependență. În timpurile biblice, ar putea să fii fost forțați să se vândă ca sclavi.
Biblia iudaică refuză să vadă o lege inexorabilă a naturii, o luptă darwiniană în care, în cuvintele lui Tucidide, „cei puternici fac ceea ce pot, iar cei săraci suferă cel mai mult.” Aceasta este etica Greciei Antice, nu etica vechiului Israel.
În Biblie găsim o întreagă structură legislativă referitoare la asistența socială: colțurile câmpurilor, snopii uitați și alte părți ale recoltei erau lăsate pentru săraci, împreună cu zeciuiala pentru anumiți ani; anul sabatic în care produsele erau disponibile pentru toată lumea, datoriile erau șterse și sclavii eliberați, și anul jubiliar în care pământul strămoșesc era înapoiat proprietarilor originali.
Acesta este un sistem sofisticat, care vizează doua lucruri: mai întâi, săracii trebuie să aibă mijloace de trai, iar apoi pământul trebuie redistribuit periodic, odată la șapte sau 15 ani, pentru a corecta inegalitățile pieței.
Iar ceea ce s-a făcut în timpurile biblice în cadrul economiei preponderent agricolă, s-a făcut în timpurile post-biblice prin extinderea tzedakah–ului, cuvânt tradus ca și caritate, cu toate că înseamnă și dreptate.
Fiecare comunitate iudaică in Evul Mediu a elaborat un sistem de tzedakah care s-a ridicat la nivelul unui mini stat pentru caritate. A existat chevra, o asociație care aduna și distribuia fonduri pentru orice scop imaginabil: pentru mirese sărace, pentru bolnavi, pentru educație, pentru înmormântare, astfel încât nimeni nu era privat de mijloacele necesare pentru a duce o existență demnă.
Ceea ce făcea această structură remarcabilă, cu adevărat unică, nu era doar faptul că era prima de acest gen, precursoarea asistenței sociale moderne, ci și acela că era complet voluntară, fiind o decizie colectivă a comunității, fără putere guvernamentală si fără drepturi legale.
Într-un studiu recent și impresionant al Universității Harvard, filosoful politic Eric Nelson a arătat că Biblia Iudaică a fost sursa ideii conform căreia este treaba societății să se angajeze în redistribuirea bunurilor prin impozitare, pentru a asigura bunăstarea celor săraci.
Această idee nu a fost găsită în filologia clasică a grecilor sau romanilor, care a inspirat Renașterea.
Când Homo Economicus îl înlocuiește pe Homo Sapiens
Așa cum criticii capitalismului au arătat, piața nu creează un echilibru stabil. Ea se angajează în distrugerea creativă sau, așa cum Daniel Bell spunea, capitalismul conține contradicții culturale. El tinde să erodeze fundația morală pe care a fost construit. În mod specific, așa cum se manifestă în mod clar în Europa contemporană, erodează etica iudaic- creștină care i-a dat naștere.
Pentru că nu văd sistemul așa cum îl vede Adam Smith, ca fiind menit să transforme interesul individual în binele comun, acesta poate deveni un model de încurajare a interesului propriu în detrimentul binelui comun. În loc să existe o piață încadrată de principii morale, el vine să substituie principiile morale.
Dacă poți cumpăra orice, câștiga, primi, atunci îți este îndreptățit- pentru că, așa cum spune reclama, meriți. Piața încetează să fie un sistem și devine o ideologie de drept. Ea oferă opțiuni, așa că moralitatea însăși devine un set de alegeri în care greșit sau corect nu au altă însemnătate decât aceea a satisfacerii sau frustrării unei dorințe. Fenomenul care caracterizează în mod unic omul- și anume, capacitatea de a face evaluări secundare, nu doar de a simți dorința, dar și de a întreba dacă ea trebuie satisfăcută, devine redundant.
Ni se pare din ce în ce mai greu să înțelegem de ce există lucruri pe care vrem, ne permitem și avem dreptul legal să le facem, dar pe care nu ar trebui să le facem pentru că sunt nedrepte, dezonorante, neloiale sau înjositoare. Când Homo Economicus îl înlocuiește pe Homo Sapiens, piața fundamentalistă conduce.
O vorbă înțeleaptă a americanilor spune: ”niciodată nu epuiza o criză”. Iar criza economică și financiară curentă ne oferă rara oportunitate de a ne opri și a reflecta referitor la încotro am mers și spre ce ne îndreptăm.
De la economia de încredere la economia de risc
Să începem cu criza actuală și la ce ne-a condus aceasta.
Mai întâi complexitatea instrumentelor financiare implicate în creditele ipotecare de mare risc și securizarea riscurilor, a fost atât de mare, încât, pentru mai mulți ani, adevărata lor natură eluda autoritățile, care continuau să ofere ratinguri firmelor implicate în Triple A, în ciuda faptului că în 2002 Warren Buffett le descria ca fiind ”arme de distrugere financiară în masă”.
Guvernele și, uneori, chiar băncile, nu au înțeles cu adevărat riscurile implicate sau modul în care defectarea oricărei părți a sistemului bancar poate cauza căderea întregului sistem.
Acest lucru contravine principiilor de transparență și responsabilitate. Cartea Exodului găzduiește pe un spațiu imens un set de detalii referitoare la folosirea fiecărui lucru donat pentru clădirea Tabernacle, pentru a stabili principiul conform căruia cei implicați în managerierea fondurilor publice trebuie să înfăptuiască acțiuni transparente pentru a evita orice fel de suspiciuni.
În al doilea rând, mulți oameni, în special în America și Europa, au fost încurajați să ia credite ipotecare, de multe ori cu rate inițiale scăzute de rambursare, pe care nu le putea înapoia și despre care, cei ce i-au încurajat, trebuiau să știe că nu le pot plăti decât în cele mai optimiste și improbabile condiții: rate micșorate și o continuă creștere a prețurilor la locuințe.
În legea evreiască, acest lucru este interzis sub interdicția biblică: ”nu ar trebui să îi pui piedici orbului.”
În al treilea rând, nu numai că bancherii s-au premiat cu salarii mari, disproporționate, dar și-au asigurat porți de salvare și s-au izolat de orice risc la care îi expuneau pe clienți și asociați.
Aproape acum 2000 de ani în urmă, rabinii stabileau o serie de reglementări, tocmai pentru a evita posibilitatea ca cineva să beneficieze de pe urma eșecurilor sau a abandonului datoriei.
În al patrulea rând, nimeni din cei care citesc Biblia, ce conține asigurarea ștergerii datoriilor odată la 7 ani, nu ar putea eșua în a înțelege în ce fel este morală prevenirea acumulării de datorii , a ipotecării libertății de mâine, de dragul libertății de azi.
Nivelurile nemaiîntâlnite de datorii publice și private în Vest ar trebui să fi fost văzut ca un semnal de alarmă de multă vreme, astfel încât o asemenea desfășurare a lucrurilor să nu fi fost posibilă p termen lung. Victorienii știau ceea ce noi am uitat: faptul că noi cheltuim bani peste măsură este un hazard moral, indiferent de cât de atractiv este acest lucru, iar sistemul ar trebui să nu î încurajeze.
Există probleme mai mari. Apare întrebarea fundamentală: cine poate controla corporațiile internaționale moderne și în fața cui răspund acestea?
În timpurile medievale, mulți dintre proprietarii de pământ abuzau de cei ce lucrau pentru ei, dar între aceștia exista o legătură organică. Proprietarul avea interes în bunăstarea angajaților, astfel că dacă aceștia erau fericiți, lucrau bine.
De asemenea, în secolul XIX industriașii au creat condiții de muncă ce păreau înfricoșătoare, dar, măcar unii angajatori precum Robert Owen de la Cadbury s and Rowntrees, știau că angajați satisfăcuți însemnau muncă eficientă. Exemplul lor, împreună reformele mărețului secol XIX au condus la îmbunătățirea condițiilor de muncă.
În fața cui răspunde o corporație internațională? Cel mai des nu angajează muncitori, ci internalizează producția poate fi mutată aproape instant în altă parte. Dacă regimul de taxe al unei țări devine împovărător, se pot reloca în alta.
Atunci în fața cui răspund? De cine sunt controlați? Căror oameni sau acționari datorează loialitate?
Mobilitatea extremă, nu doar a capitalului, dar și a producției serviciilor, este în pericol de a crea instituții care au putere fără responsabilități și o clasă socială, elita globală, care nu are nicio relație cu orice alt grup în afară sa. Cât despre responsabilitatea morală, se pare că și ea poate fi externalizată: ”nu e problema mea, e a altcuiva.”
Consecințele morale sunt profunde. George Soroș scrie cum în primii ani ca manager de investiții a acordat mult timp și energie pentru a își dovedi prerogativele, integritatea și caracterul, înainte ca oamenii să facă afaceri cu el. Acesta spune că, în zilele noastre, au caracter mai mult tranzacțional decât personal. În loc să îți pui încrederea într-o persoană, angajezi avocații pentru a te proteja.
Acesta este un schimb istoric între economia de încredere și cea de risc. Dar, încrederea nu este un lux dispensabil. Este baza vieții noastre sociale. Mulți savanți cred că religia este rădăcina capitalismului, pentru că oamenii puteau avea încredere în alți oameni, simțind că ei sunt răspunzători în fața lui Dumnezeu și de aceea erau cinstiți în afaceri. O lume fără încredere e un loc periculos și singuratic.
Astfel, tocmai prăbușirea încrederii a cauzat criza bancară. Uneori, facem greșeala de a crede că piața este un altar al materialismului, uitând că rădăcinile denumirii sunt profund spirituale. „Credit” provine din latinescul <<credo>>, însemnând „eu cred.” „Încredere” provine din cuvântul latin „credință împărtășită.” „Încredere” este un cuvânt care are rezonanță profund religioasă. Încercați să conduceți o bancă, o afacere sau o economie în absența încrederii și veți vedea că nu se poate. În cele din urmă, nu ne punem încrederea în aceste sisteme, ci în persoanele responsabile pentru ele, și fără moralitate, responsabilitate, transparență, onestitate și integritate, sistemul va eșua. Și, așa cum se întâmplă, sistemul a eșuat.
Astfel, ajungem la, probabil cel mai profund adevăr al eticii iudaic-creștine, bazată pe dreptate, compasiune si respect pentru demnitatea umană.
Buna purtare nu era dependentă de guvern, legi, poliție, inspectorate, tribunale civile sau penalizări legale. Era dependentă de vocea lui Dumnezeu, aflată înăuntru inimii oamenilor. Ea devenit a devenit parte a caracterului, virtuții și al bunului simț.
Evreii și creștinii investeau energie în a îi învăța pe tineri căile bunătății și ale dreptății. O viziune morală, un simț al binelui și răului erau prezente în poveștile pe care le spuneau, textele pe care citeau, ritualurile lor, în rugăciunile pe care le înălțau și în standardele comunității .
Dacă erai evreu știai cum a fost să fii sclav în Egipt, cum a fost să nu ai casă pentru 40 de ani, timp în care umblai prin deșert. Știai chemarea lui Isaia:” Învață să faci bine, să cauți dreptatea, să îl mustri pe asupritor, să aperi orfanul și văduva”.
Când l-am întrebat pe economistul Jeffrey Sachs ce l-a motivat în munca sa, el a răspuns imediat: tikkun olam, imperativul evreiesc pentru vindecă lumea fracturată. Creștinii au făcut la fel. Ei nu au nevoie de organismele de reglementare pentru a se asigura că acestea lucrează pentru binele comun. Ei știau că erau responsabili moral, chiar dacă nu în mod legal, pentru consecințele deciziilor lor asupra vieții celorlalți.
Economiștii numesc asta capital social, dar el nu este un dat al condiției umane. Societățile în care interesul personal triumfă în fața binelui comun, în cele din urmă, se destramă. Acesta este motivul pentru care societățile la vârf de afluență, au început deja să alunece pe o panta descendentă.
Gânditorul islamic din secolul al XIV-lea, Ibn Khaldun, a susținut că, atunci când o civilizație devine măreață, elitele sale se obișnuiesc cu luxul și confortul, oamenii ca întreg își pierd solidaritatea socială.
Giambattista Vico a descris un ciclu similar: „Oamenii simt mai întâi ceea ce este necesar, atunci iau în considerare ceea ce este util, apoi tind la confort, mai târziu se bucură de plăceri, în curând se scaldă în lux, și, în cele din urmă, își risipesc averile.”
Acest lucru a fost spus mai întâi și cel mai puternic de Moise, cu mult timp în urmă. Tema marilor sale discursuri în cartea Deuteronom este aceea că nu greutățile sunt greu de dus, ci bogăția. Ea te face sa te complaci. Nu mai ai energia mentală și morală necesară pentru a face sacrificiile necesare apărării libertății. Inegalitățile cresc, cei bogați devin prea indulgenți cu ei înșiși, iar cei săraci se simt excluși. Apar diviziunile sociale, resentimentele, nedreptățile. Societatea nu mai e armonioasă. Oamenii nu se simt legați unul de celălalt prin responsabilitatea colectivă. Individualism prevalează. Încrederea scade. Capitalul social apune. Atunci când se va întâmpla acest lucru, vom fi învinși.
Cei care cred că democrația liberală și piața liberă pot fi apărate doar prin forța legii și prin reglementări, fără un simț al datoriei interiorizat și fără moralitate, se înșală în mod tragic.
Suntem într-adevăr mai bine?
Societatea de consum ne slăbește puterea morală, de la cel mai de bază nivel. Ea a produs o societate obsedată de bani: salarii, bonusuri, costul caselor și al obiectelor de lux fără de care am putea trăi. Atunci când banii fac regulile, ne amintim prețul lucrurilor și uitam valoarea lucrurilor, iar asta este periculos.
Criza financiară a fost cauzată, cel puțin în parte, de către bănci și brokerii de credit ipotecar. Aceștia au dat spre împrumut foarte mulți bani, cu dobânzi foarte mici, pentru cumpărarea de imobil. Astfel, prețurile imobiliarelor au crescut atât de mult, încât să investești într-o casă părea cel mai bun lucru pe care îl poți face.
Tot mai mulți oameni au împrumutat bani, iar prețurile au crescut și mai mult, până când toată lumea a crezut că e mai bogată. Dar, în termeni reali, nu erau. Ignorând valorile și concentrându-ne asupra prețului, ne-am ipotecat viitorul nostru pentru a alimenta o fantezie. Ca și alte bule istorice, a fost un moment de nebunie colectivă, al credinței că pot exista câștiguri fără pierderi; uitând că odată mai mare câștigul, cu atât mai mare este riscul; și că prețul este adesea plătit de către cei care își pot permite cel mai puțin.
În general, acumularea de datorii personale a avut loc deoarece societatea de consum a încurajat oamenii să împrumute bani pe care nu i au avut, pentru a cumpăra lucruri de care nu au nevoie, pentru a câștiga o fericire care nu durează.
Înțelepții lumii antice spuneau: Cine este bogat? Unul care se bucură de ceea ce are. Societatea de consum spune contrariul. Cine este bogat? Unul care poate cumpăra ceea ce nu are încă. Concentrându-ne asupra a ceea ce ne lipsește și ceea ce alții au, încurajăm sentimentul de nepotrivire pe care îl alungăm prin cumpărarea unui produs care ne face fericiți doar până în ziua următoare, atunci când un alt lucru pe care îl dorim vine de-a lungul și ne face să se simțim inadecvat din nou.
Nu este un accident că, în ciuda faptului că, până de curând am fost bogați dincolo de visele generațiilor anterioare, nu am fost mai fericit decât acestea . Ne-am transformat copii in mini-consumatori, oferindu-le telefoanele mobile în locul timpului nostru.
Rezultatul, în Marea Britanie, este o generație de copii mai nefericiți, mai predispuși la depresie, stres, tulburări de alimentație, la consumul de droguri și abuzul de alcool, decât în urmă cu cincizeci de ani. Societatea de consum se dovedește a fi un sistem extrem de eficient pentru crearea și distribuirea de nefericire.
Noi știm – a fost măsurat în mai multe experimente – copiii cu un control puternic asupra impulsului, cresc mai bine adaptați, mai siguri, au note mai mari la școală și facultate și au mai mult succes în carieră.
Succesul depinde de capacitatea de a întârzia răsplata, care este tocmai ceea ce cultura consumistă subminează. La fiecare etapă, accentul se pune pe satisfacerea imediată a instinctului. În cuvintele grupului pop ”Queen”, „vreau totul si vreau acum.” O întreagă cultură este infantilizată.
Regretatul meu tată, care a venit in Marea Britanie la vârsta de șase ani, fugind de persecuțiile din Polonia, a cunoscut sărăcia și a trăit în ea. Dar el și contemporanii săi au avut o viață culturală și spiritual bogată. El sa bucurat de muzica clasica si de marii pictori. El iubea sinagoga și credința lui de evreu.
Comunitățile evreiești din East End, la fel ca unele sub-comunitățile din Asia de azi, au avut familii puternice, rețele de susținere și aspirații înalte, dacă nu pentru ei înșiși, atunci pentru copiii lor.
Putem spune cu adevărat că lumea brandurilor și a simbolurilor de statut, a importanței lucrurilor pe care le deții este mai bună? Ce ne rezervă viitorul, dacă suntem cu adevărat sortiți anilor de recesiune? Ce va însemna asta pentru o cultură în care fericirea este definită de bunurile materiale? Va însemna maximul de dezamăgire cu minimum de consolare. Dacă structurile noastre sociale sunt suficient de puternice pentru a supraviețui, rămâne de văzut.
Atât și nu mai departe
O societate bună are propria ecologie, care depinde de mai multe surse de întelegere, fiecare cu propria sa integritate. Vreau să atrag atenția, pe scurt, față de cinci caracteristici ale iudaismului, în mare parte împărtășite de creștinism, ale căror rol de-a lungul secolelor a fost acela de a păstra un spațiu neinvadat de etica pieței.
Primul este Sabatul, limită iudaică pe care se bazează activitatea economică. Sabatul este ziua în care ne concentrăm pe lucrurile care au valoare, dar nu un preț, atunci când nici nu lucrăm, nici nu îi angajăm pe alții să facă munca noastră, atunci când nu cumpărăm, nici nu vindem, în care orice fel de manipulare a naturii pentru scopuri creative este interzisă și toate ierarhiile de putere sau bogăție sunt suspendate.
Este punctul de cotitură în lume, atunci când ne reînnoim atașamentul față de familie și comunitate, trăind adevărul că lumea nu este în întregime a noastră pentru a se supune voinței noastre, ci ceva ce ne-a dat în încredere de a o conserva pentru generațiile viitoare, și în care inegalitățile unei economii de piață sunt compensate de o lume în care banii nu contează, în care suntem cu toții cetățeni egali.
Scriitorul evreu Achad Ha-am a spus că nu evreii au păzit Sabatul, Sabatul a păstrat pe evrei. Este singura zi din șapte, când ne oprim a ne face o viață și, în schimb, pur și simplu o trăim.
Cea de a doua: căsătoria și familie. Iudaismul are una dintre cele mai mari tradiții familiale. Multe dintre momentele sale religioase supreme au loc în casă între soț și soție, părinți și copii. Căsătorie este în căminul în care dragostea și loialitatea se combină pentru a aduce vieți noi pe lume.
Dacă evreii au supraviețuit tragediei, au găsit fericirea și au contribuit mult la patrimoniul uman, cred că este din cauza sfințeniei cu care ei priveau căsătoria și modul în care considerau rolul de părinte, ca fiind sarcina lor cea mai importantă.
În al treilea rând: educația. Din vremea lui Moise evreii au văzut salvarea lor în educație. Ei au fost prima civilizație care a construit, în urmă cu două mii de ani, o educație universală obligatorie, finanțată public, pentru fi siguri că toată lumea are acces la cunoaștere. Ei chiar considerau studiul mai important decât rugăciunea.
Evreii sunt cei ai căror profesori sunt eroi, ale căror cetăți sunt școlile și a căror pasiune este viața minții. Sergey Brin, co-fondatorul Google, a spus odată că el provine din una dintre acele familii ruso-evreiești, în care se așteptau ca până și instalatorul să aibă un doctorat! Evreii nu au lăsat educația în fața capriciilor pieței. Ei au făcut ca piața să fie cauza educației.
În al patrulea rând: conceptul de proprietate în sine. Adânc înrădăcinată în mintea evreiască este ideea că noi nu deținem, în cele din urmă, ceea ce avem. Tot ceea ce avem aparține lui Dumnezeu, și ceea ce avem, avem sub tutelă. Există condiții pentru această încredere. Așa cum marele filantrop victorian Sir Moses Montefiore a spus, „Noi valorăm cât suntem dispuși să împărțim cu alții.” De aici tradiția îndelungată a filantropiei evreiești, care explică modul în care iudaismul a încurajat crearea de bogăție fără a da naștere resentimentelor de clasă.
În cele din urmă, există tradiția iudaică a dreptății. William Rees-Mogg, care a atras primul atenția asupra legăturii între drept și economie, la care nu m-am gândit niciodată înainte.
Într-o carte a scris despre inflație, Eroarea Domnitoare, el a spus că inflația – precum nivelurile ridicate ale datoriilor, – este o boală a lipsei de măsură. Aceasta se întâmplă din cauza unei eșec în a înțelege că energia, ca să fie canalizată, are nevoie de restricții. . Astfel au învățat evrei despre auto-constrângere, iar eșecul societăților de a exercita o auto-constrângere, este cel care duce la inflație sau la datorii nesustenabile.
Așa că Sabatul, familia, sistemul de învățământ, conceptul de proprietate ca și curatelă și disciplina legii religioase, nu au fost construite pe baza calculului economic. Din contră, erau căi prin care iudaismul a spus pieței: până aici și nu mai departe. Există domenii în care nu trebuie să intri.
Conceptul de sfânt este tocmai domeniul în care valoarea lucrurilor nu este judecată prin prisma prețului lor de piață sau a valorii economice. Această înțelegere fundamentală a iudaismului și creștinismului este tot mai izbitoare, dat fiind respectul pentru piață. Puterea lor este faptul că au rezistat tentației de a crede că piața guvernează totalitatea vieții noastre, când, de fapt, aceasta reglementează doar o parte limitată a acesteia, care se referă la mărfurile care fac obiectul producției și schimbului.
Sunt lucruri fundamentale pentru a fi om pe care nu le producem; în schimb, le primim de la cei care au trăit înaintea noastră și de la Dumnezeu Însuși. Și acolo sunt lucruri pe care nu le putem schimba, oricât de mare e prețul.
Atunci când tot ceea ce contează poate fi cumpărat și vândut, atunci când angajamentele pot fi rupte, deoarece acestea nu mai sunt în avantajul nostru, atunci când cumpărăturile devine salvarea, iar sloganurile publicitare noastre rugăciunile noastre, atunci când valoarea noastră se măsoară prin cât de mult vom câștiga și cheltui, atunci piața distruge înseși virtuțile de care, pe termen lung, depinde.
Acesta este pericolul cu care economia avansată se confruntă acum. În asemenea momente, vocea marilor noastre tradiții religioase trebuie să fie auzită, ea ne avertizează despre zeii care își devorează propriii copii, precum și de ruinele clădirilor odată mărețe, care stau astăzi ca relicve ale civilizațiilor ce păreau de neînvins.
Evrei și creștini ca minorități creative
Am argumentat că economia de piață în Europa are originea în mediul fertil al valorilor iudaic-creștine, care susțineau munca grea, industria, frugalitatea, diligența, răbdarea, disciplina, și sentimentul de datorie și obligație.
Capitalismul a fost văzut de către susținătorii săi timpurii ca o întreprindere profund morală. El a generat bogăție, maniere puține, pasiunile desfrânate și a diminuat amenințarea războiului. Două națiuni învecinate ar putea, fie lupta, fie cădea la înțelegere. Din luptă ambele pierd. Din înțelegere ambele ar câștiga.
„Mâna invizibilă” a pieței a transformat urmărirea interesului propriu în bogăția națiunilor și proprietatea intelectuală a alimentat focurile invenției. Capitalismul a sporit demnitatea umană, lăsându-ne cu mai multe opțiuni și o speranță de viață mai lungă decât a oricărei generații trecute.
Dar nu există nici un lucru precum echilibrul stabil în afacerile umane. Există o tendință naturală pentru instituțiile în ascendență de a invada teritorii, având consecințe dezastruoase.
În epocile religioase, vinovatul era de obicei religia. Uneori ea a căutat puterea politică și a devenit un dușman al libertății. Alteori a căutat să controleze difuzarea ideilor și, astfel, a devenit un inamic al exercitării libertății neîngrădite de a căuta adevărul.
Astăzi, într-o Europă mai seculară decât a fost din ultimele zile ale pre-creștinătății din Roma, vinovații au un agresiv ton ateist științific surd la muzica credinței; un materialism orb față de puterea spiritului uman; corporații globale necontrolabile de către și, uneori, mai puternice decât guvernele naționale; forme de finanțare atât de complexe încât depășesc înțelegerea organismelor însărcinate cu reglementarea acestora; o economie bazată pe consum, care este taie din orizonturile pline de imaginație ale copiilor noștri; și o destrămare a tuturor obligațiunilor sociale, de la familie la comunitate, care odată aducea un confort și o salvare de la singurătate, care urmează să fie înlocuite cu rețele virtuale mediate de smartphone-uri, al căror rezultat este să ne lase „singuri împreună.”
Ce putem face noi cei care, pentru că avem credință în Dumnezeu, avem credință în credința lui Dumnezeu în omenire? Există o frază semnificativă pe care Papa Benedict al XVI-lea a folosit-o adesea: minoritate creativă. Dacă există vreun fel în care iudeii șiu să ie, acela e minoritatea creativă.
Așa că propunerea mea este că evreii și catolicii ar trebui să caute să fie minorități creative împreună. Un duet este mai puternic decât un solo. Renunțând la orice aspirație pentru putere, ar trebui să căutăm să încurajăm singura sursa neglijată de energie, într-o societate bazată pe consum și maximizarea profitului, și anume puterea altruismului.
Noi ar trebui să angajăm lideri de afaceri pentru a ne ajuta să arătăm că piețele au nevoie de morala; că, fără o etică puternică, poate exista un succes pe termen scurt, dar nu viabilitatea pe termen lung; iar conștiința nu este pentru oamenii slabi, ci este baza de încredere de care afacerile, instituțiile financiare și economice depind.
Ar trebui să folosim acest moment de recesiune pentru a readuce la locul lor de drept în societate, lucrurile care au valoare, dar nu un preț: căsătorie, familia, căminul, timp dedicat între părinți și copii, prieteniile față-în-față, care alcătuiesc comunitatea, un sentiment de recunoștință și mulțumire, și dorința de a împărtăși unele dintre binecuvântările lui Dumnezeu cu cei care au mai puțin. Acestea sunt adevăratele surse de fericire de durată are au fost dovedite empiric.
Noi trebuie să căutăm să recuperăm lumea alternativă creată de Sabbat, o zi în șapte, în care ne-am stabilit limite pentru ca puterea de piață să nu ne înrobească cu cântecul său de sirenă, și să dăm relațiile noastre șansa să se maturizeze și sufletelor noastre pure, aerul care au nevoie ca să respire.
Noi ar trebui să schimbăm relativismul care ne spune că nu există nici rău, nici bine, atunci când fiecare instinct al minții noastre știe că nu este așa, ci aceasta este o simplă scuză pentru a ne permite să ne complăcem în ceea ce ne place. O lume fără valori devine rapid o lume fără valoare.
Superputerile economice au o scurtă durată de viață: Spania în secolul al XV-lea, Veneția, în al XVI-lea, Olanda în al XVII- lea, Franța, în al XVIII-lea, Marea Britanie în secolul al XIX, America în secolul XX. Între timp, creștinismul a supraviețuit timp de două mii de ani și iudaism de două ori mai mult. Moștenirea iudaic-creștină este singurul sistem cunoscut de mine, capabil să învingă legea entropiei, care spune că toate sistemele pierd energie în timp.
Stabilizarea euro este un lucru; vindecarea culturii care o înconjoară este altul. O lume în care valorile materiale sunt totul și valori spirituale nimic nu este nici o stare stabilă, nici o societate bună. A venit timpul pentru a ne recupera etica iudaic-creștină a demnității umane în chipul lui Dumnezeu. Atunci când Europa își va recupera sufletul, va recupera energiile creatoare de bogăție. Dar, mai întâi, trebuie să ne amintim: omenirea nu a fost creată pentru a servi piețe. Piețele au fost create pentru a servi omenirea.
