Citiți toate episoadele serialului aici
Cum bine ştim, începutul mântuirii s-a făcut, de fapt, prin conceperea Domnului Iisus Hristos, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, eveniment pe care îl serbăm la Bunavestire. Însă noi, creştinii, serbăm nu numai Conceperea şi Naşterea Domnului ci şi conceperea şi naşterea celor mai importante persoane prin care Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume, adică Fecioara Maria (ziua conceperii- 9 dec., ziua naşterii – 8 sept.), şi la propovăduire, adică Sf. Ioan Botezătorul (ziua conceperii – 23 sept., ziua naşterii – 24 iunie). Ce semnificaţie au aceste evenimente ale mântuirii pentru o categorie aparte dintre fiii Bisericii noastre şi anume pentru medici?
Valoarea socială a profesiunii medicale este astăzi mai importantă decât oricând iar societatea îi acordă un prestigiu pe măsură. Însă medicii au şi ei nevoie, atât în exercitarea profesiunii cât şi personal, de ajutorul şi tămăduirea, singura deplină, singura mântuitoare, a Doctorului Iisus Hristos. Cei care o caută şi o acceptă devin mădulare ale Trupului şi membrii ai Bisericii, părtaşi împreună cu toţi sfinţii la cunoaşterea „Celui ce poate să facă, prin puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai presus decât cerem sau pricepem noi” (Efes. 3,20).
Calea acestei cunoaşteri este anevoioasă şi pentru aceea Dumnezeu ne-a dăruit drept călăuze apostoli, profeţi, păstori şi învăţători, fără de care nu ne putem maturiza în credinţă şi familiariza cu viaţa lui Dumnezeu (Efes. 4,18). Astfel, medicii creştini se află, la rândul lor, încredinţaţi purtării de grijă a îndrumătorilor bisericeşti. Prin natura actului pastoral duhovnicesc, problemele lor de conştiinţă ajung în conştiinţa preotului duhovnic iar acesta are misiunea rezolvării lor în Duhul Sfânt.
O parte dintre probleme de conştiinţă sunt fără îndoială profesionale, dar prin aceasta nu sunt numaidecât străine preotului. Un caz grăitor îl reprezintă situaţia medicilor cu specialitatea obstetrică-ginecologie, majoritatea membri ai Bisericii Ortodoxe. Problemelor de conştiinţă ridicate de profesiunea în cauză sunt probabil cele mai grave din lumea medicală de astăzi şi îi privesc în modul cel mai direct pe păstorii comunităţilor parohiale din care fac ei parte. Mai ales în cazul lor – însă nu doar al lor – o pastoraţie ce se rezumă la oficierea serviciilor religioase e mai degrabă o trecere pe lângă cel căzut între tâlhari. Ce valoare au de fapt astfel de servicii pentru cei care se află, după toate rânduielile Bisericii, în situaţia excomunicării, chiar dacă nepronunţate, din pricina pruncuciderii? Rândurile de mai jos vor să ofere câteva argumente pe care preotul paroh le poate folosi în pastoraţia mai apropiată a acestei categorii de „credincioşi” atât de importante şi împovărate totodată.
Înainte de toate, preotul trebuie să ştie că medicul obstetrician-ginecolog are dreptul să refuze săvârşirea unui avort, conform normelor morale ale profesiunii sale: „Orice medic este liber sa refuze – fără explicaţii – cererea de întrerupere voluntară a sarcinii. (Art. 25 din Codul de Deontologie Medicală al Colegiului Medicilor din România; subl. n.) [Codul a fost modificat după scrierea acestui articol, prevederea păstrându-se sub altă formă, n. red. CV] Faptul că majoritatea covârşitoare practică sistematic avortul se datorează multor motive. Le vom avea în vedere numai pe cele de natură intelectuală şi morală, mai ales că acestea au o circulaţie largă în opinia publică.
Medicul şi umanitatea embrionului
După cum ştiu medicii mai bine decât oricine, apariţia pe lume a fiecărui om este o taină pe care nici cercetările cele mai avansate n-au desluşit-o. Proorocul David exclama:
„Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, sprijinitu-m-ai din pântecele maicii mele. Mărturisi-mă-voi Ţie, căci cu înfricoşare Te-ai făcut minunat. Minunate sunt lucrurile Tale, şi sufletul meu le cunoaşte foarte. Nu s-au ascuns de la Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns şi fiinţa mea [pe care ai făcut-o] întru cele mai de jos ale pământului.” (Ps. 138,13-16)
Desigur, datorită progresului enorm al ştiinţei medicale, se ştiu astăzi incomparabil mai multe detalii despre începutul vieţii omului decât ştia proorocul David, însă cât de remarcabil este faptul că toate descoperirile confirmă ceea ce credinţa noastră a afirmat de la origini, şi anume statutul deplin uman şi individual al celui pe cale de a se naşte!
Astăzi nu se mai poate susţine că pruncul nenăscut este un ţesut sau o parte impersonală a mamei sale. Este, biologic vorbind, un organism uman individualizat, aflat într-o interacţiune reciprocă tot mai complexă cu organismul mamei. Ştim astăzi că în timpul sarcinii mama nu doar transmite ceva esenţial copilului, ci şi primeşte anumite caracteristici specifice ale lui. Începând cu primele etape ale diviziunii celulare, apoi cu implantarea, are loc un dialog tot mai intens, pe cale chimică, sangvină şi celulară, prin care organismul mamei se adaptează la prezenţa copilului şi fără de care acesta ar fi expulzat. Din săptămâna a cincea, de la copil trec la mamă celule-stem hematopoietice care se implantează în măduva spinării (se regăsesc şi în ficatul mamei, ca hepatocite) unde produc limfocite şi receptori pentru neuro-transmiţători, capabile de a comunica cu sistemul nervos central al mamei pentru tot restul vieţii ei.
De asemenea, ideea unei umanizări ulterioare a embrionului, prin implantare şi gastrulaţie, nu are suport ştiinţific. În general, se poate vorbi de oul fecundat ca doar un primordium al viitorului adult, dar nu ca primordium al viitorului organism, pentru că el este deja organismul individual a cărui dezvoltare normală duce la stadiul de adult. Orice primordium se dezvoltă ca membru al unei specii, nu spre acea specie. Aşadar, şi din punct de vedere biologic, zigotul, embrionul, apoi fătul se dezvolta ca om, nu spre a fi om.
Medicul şi drepturile omului
După o anumită ideologie politică ar exista un „drept al femeii asupra propriului trup”. În primul rând, propriul trup al nici unui om nu-i aparţine numai lui, aşa cum ar pretinde ideologia amintită. În măsura în care suntem fiinţe sociale şi întrucât absolut tot ceea ce facem are ca suport biologic funcţionarea trupului, toţi suntem constrânşi să acceptăm ca alţii să beneficieze în urma eforturilor trupului nostru. Tot ceea ce facem în calitate de membri ai unor comunităţi (familiale, profesionale, naţionale etc.) implică o anumită punere, voluntară sau nu, a trupului nostru în slujba celorlalţi, şi nu ne putem sustrage acesteia decât cu preţul auto-izolării sau expulzării din comunitate.
În al doilea rând, aşa cum s-a văzut, în cazul unei sarcini medicul obstetrician-ginecolog nu are de a face cu un singur pacient, ci cu doi, mama şi copilul, şi este chemat să-i respecte împreună, pe fiecare în condiţia sa specifică, dar deplin umană. Nu este medic veterinar (cu tot respectul pe care îl avem faţă de această onorabilă şi indispensabilă profesiune) nu numai pentru că mama e om, ci şi pentru că copilul e om. De asemenea, nu este un simplu automat prestator de servicii de specialitate nu numai pentru că mama şi copilul sunt oameni, dar şi pentru că ea sau el, medicul, este om. Pacientul (sau clientul, devreme ce sarcina normală nu este o boală!) poate dori orice, însă medicul nu poate fi doar executantul neutru, neconstrâns de consideraţii moral-valorice, al unei cereri remunerate.
Tocmai apărarea demnităţii umane şi integrităţii morale a medicului caută să o asigure jurământul medical, care în cazul de faţă exclamă: „voi respecta în cel mai înalt grad viaţa umană, chiar din momentul conceperii.” (Declaraţia de la Geneva a Asociației Medicale Mondiale) Dacă acesta este exigenţa unei etici independente de credinţa cuiva în Dumnezeu, cu cât mai exigentă trebuie să fie etica medicului creştin, botezat în numele Fiului conceput şi născut, mort şi înviat pentru viaţa lumii!
Desigur, mama poate să aibă motive care o duc la hotărârea ei tragică, dar medicul nu poate lua în considerare decât motive medicale şi, chiar în acest caz, are datoria de a urmări binele ambilor pacienţi. Dacă nu poate sconta acest bine comun, are datoria ca măcar să nu facă rău nici unuia dintre ei. Astfel, el trebuie să acţioneze întotdeauna ca medic, nu ca asistent social, pentru care nu are calificare profesională, autoritate şi deci responsabilitate în acest sens. Dacă poate şi doreşte să facă ceva pentru înlăturarea cauzelor nemedicale ale hotărârii mamei, este liber şi meritoriu să o facă. De fapt, ca şi creştin, are chiar datoria de a se angaja în sensul acesta, împlinind porunca iubirii aproapelui.
Medicul şi binele femeii
Se invocă mereu statistici privind marele număr de femei moarte datorită avortului empiric şi clandestin. Dar există mult mai puţin interes pentru femeile îmbolnăvite grav (de la uter perforat la sarcini extrauterine, cancer de sân sau sterilitate) în urma avortului profesionist, ca să nu vorbim de numărul de copii omorâţi în toate cazurile. Nu se mai poate ascunde cât de mult sunt femeile însele victime ale avortului; în afară de gravele consecinţele medicale, de gravul sindrom post-avort, este şi faptul manipulării la care conştiinţa lor este supusă de către cei ce le încurajează pe calea aceasta. De cele mai multe ori ele ignoră informaţiile ştiinţifice cele mai sigure despre dezvoltarea copilului nenăscut şi îşi reprimă instinctul sau iubirea maternă cu mitologia răspândită iresponsabil de unii sau alţii despre aşa zisa lipsă de personalitate umană a embrionului sau fătului. Dar cum poate cineva pretinde vreun drept pe seama femeii dacă ea nu are nici dreptul elementar şi nici posibilitatea de a cunoaşte întreg adevărul despre viaţa care se înfiripă în sânul ei şi despre consecinţele medicale şi morale ale retezării ei?
Dar poate cea mai mare crimă comisă împotriva femeii este concepţia înjositoare promovată de apărătorii „dreptului” la avort după care femeia este sau poate fi ceva în lumea aceasta numai cu preţul sacrificării copilului ei. Ca şi când capacitatea ei de a naşte nu este decât o pedeapsă, o inferioritate sau un eşec de care este vinovată şi pentru care trebuie să-şi ceară scuze. A pretinde că emanciparea femeii nu se poate fundamenta decât pe avort, înseamnă a refuza orice emancipare femeii!
Medicul şi calitatea vieţii
Dacă medicul priveşte totuşi dincolo şi de interesul imediat al clientei sale, dar şi de dreptul la viaţă al copilului nenăscut, spre responsabilitatea pe care ar putea să o aibă în privinţa calităţii vieţii, fie a vieţii comunităţii restrânse în mijlocul căreia ar veni pe lume copilul (familia mamei sau familia de origine a mamei sau a tatălui etc.), fie a vieţii naţiunii respective sau a umanităţii întregi, el se poate întreba asupra fericirii sau nefericirii viitoare a copilului sau a comunităţilor amintite. Atingem aici problema „sarcinii nedorite” din motive economico-sociale. Întrebarea fundamentală la care trebuie să răspundem este următoarea: este vreodată venirea pe lume a unui om cu adevărat inoportună? Ca să luăm un exemplu, un pliant informativ privind dreptul la viaţă populariza această dilemă morală:
„Aţi considera necesar avortul în următoarea situaţie? Tatăl este alcoolic, mama are tuberculoză. Ei au patru copii. Primul este orb, al doilea a murit, al treilea este surd şi cel de-al patrulea are tuberculoză. Ea rămâne din nou însărcinată. În această situaţie, consideraţi justificat avortul? Dacă aţi spus da, v-aţi pronunţat pentru avortarea lui Beethoven.”
Ar putea replica cineva că următorul copil ar putea fi însă un mare răufăcător. Da, ar putea fi, numai că argumentul acesta nu are valoare. Orice copil, nu numai al cincilea (sau oricare altul) şi nu doar dintr-o familie săracă, ar putea fi un răufăcător. Îi vom suprima pe toţi cei ce s-ar naşte după noi din teama de răufăcători? Trebuie să recunoaştem un adevăr incontestabil: După Dumnezeu, omul este creatorul şi suportul tuturor celorlalte valori, sociale, economice, politice, culturale şi existenţa sa are aşadar prioritate faţă de calitatea condiţiilor ei relative. Civilizaţia umană nu poate dăinui decât mizând pe valoarea pe care o poate aduce în lume fiecare nou-venit.
Să ne gândim la oricare dintre copiii generaţiei ‘67-‘68, acum matur: pentru soţul sau soţia sau copiii sau prietenii săi este acest om un inoportun, un neavenit, unul fără de care lumea ar fi fost mai fericită? Şi dacă nu există practic oameni de care să nu se bucure nimeni că există, cum putem accepta filosofia „copilului nedorit”? Aceasta nu înseamnă că a creşte unul, doi sau mai mulţi copii e uşor; aceasta înseamnă numai că justificarea economico-socială a avortului este cu totul nefondată.
Dar dacă cel în cauză ar fi el însuşi nefericit de existenţa sa? Mulţi părinţi se justifică zicând „nu avem ce să-i oferim copilului”. Să fie suprimarea lui o soluţie? Dacă este legitim a suprima viaţa cuiva pentru că riscă să fie atât de lipsit încât nu merită să trăiască, de ce nu am avea şi dreptul să-i suprimăm pe cei ce sunt deja pe cale să moară de foame, de frig sau din alt motiv? O justificare asemănătoare auzim şi când este vorba de copii cu handicap (diagnosticat prenatal), numai că aici nu părinţii ci „natura” însăşi nu e mai darnică. Pretenţia că aceşti copii (un exemplu cunoscut sunt trisomicii) nu s-ar bucura de viaţă este cât se poate de falsă, cum bine ştiu părinţii lor. Aceasta nu înseamnă că a naşte şi creşte copii bolnavi sau în sărăcie este uşor, nici că a fi un astfel de copil este de dorit; aceasta înseamnă numai că nimeni nu poate substitui subiectivitatea altora şi nu se poate pronunţa în locul lor, stabilind de la ce nivel de sănătate sau fericire viaţa cuiva merită trăită. Să nu uităm eugenia nazistă şi să nu ne lăsăm influenţaţi de utopia unei societăţi ideale biologic şi material, numai cu exemplare perfecte şi avute. S-ar putea ca nici unul dintre noi să nu aibă drept de existenţă acolo.
Cât priveşte costurile sociale ale susţinerii în viaţă a celor „inutili” economic, nu putem crede că o lume fără vârstnici, fără deficienţi şi fără copii nenăscuţi ar fi raiul pe pământ. Dimpotrivă, eforturile care existenţa lor le pretinde de la noi ne obligă să ne solidarizăm. Singura soluţie la problema calităţii vieţii cu adevărat demnă de umanitate este nu suprimarea unor categorii de oameni, ci crearea unor alte condiţii de viaţă, mai bune, mai drepte, lucru posibil numai cu oameni mai solidari unii faţă de alţii, mai cinstiţi, mai credincioşi în Dumnezeu.
Medicul şi „soluţia” contraceptivă
După una dintre cele mai răspândite opinii, soluţionarea tragediei avortului s-ar afla în promovarea folosirii pe scară largă a anticoncepţionalelor şi răspândirea educaţiei contraceptive. Din nefericire, nu avem parte de o soluţie reală. Un aspect medical foarte important priveşte efectele secundare negative ale utilizării anticoncepţionalelor, cu toate că până acum au fost în general minimalizate. Există însă suficient de multe voci autorizate care incriminează folosirea acestor metode ca dăunătoare pentru sănătate şi uneori chiar fatale. De pildă, un ginecolog de prestigiu, dr. Rudolf Ehmann (Elveţia) se referă la contraceptivele hormonale astfel: „Niciodată până acum nu s-a mai administrat un produs farmaceutic atât de puternic, cu atât de multe efecte necunoscute unor oameni sănătoşi, fără ca să existe necesitate din punct de vedere patologic. Niciodată până acum nu s-a mai permis prezenţa în comerţ a unui produs farmaceutic cu atât de multe şi grave efecte secundare cunoscute, ca inhibitorii de ovulaţie.”
Dar, dincolo de acest aspect, contracepţia nu poate fi considerată o metodă eficientă de combatere a avortului din două motive: Mai întâi, pentru că cel puţin în unele cazuri nu face decât să înlocuiască o formă de avort cu alta. Aşa cum se ştie, fertilizarea are loc uneori şi când se recurge la oricare gen de pilule, pre sau postcoitale, sterileturi sau implanturi, iar toate aceste mijloace au ca efect şi împiedicarea implantării embrionului în uter şi ca atare omorârea lui. De asemenea, sărurile, alifiile, spray-urile, tampoanele şi supozitoarele spermicide conţinând nonoxinol-9 conduc, în cazul fecundării, la malformaţii ale embrionului şi la avort timpuriu.
În al doilea rând, chiar când se recunoaşte avortului chirurgical gravitatea morală şi medicală, acesta devine inevitabil în cazul eşecului metodelor contraceptive, atâta timp cât educaţia contraceptivă contribuie la întărirea atitudinii negative faţă de procreaţie. O contracepţie eficientă urmăreşte să prevină, or ceea ce trebuie prevenit este tocmai copilul. Din punct de vedere psihologic, se formează astfel imaginea copilului-duşman al fericirii părinţilor sau fraţilor săi sau umanităţii. Sarcina, dacă apare, este cu atât mai nedorită şi mai decis destinată avortului.
Toate programele de educaţie contraceptivă susţin recursul la avortul ca „ultimă posibilitate”. Iată ce declara un lider al planificării populaţiei:
„Întrucât avortul şi contracepţia au ca scop comun evitarea naşterilor nedorite sau ratate, în masa populaţiei, între avort şi practica anticoncepţională se instalează un înalt grad de interşanjabilitate acolo unde ambele sunt accesibile şi perechile caută să controleze numărul copiilor şi intervalul dintre naşteri.[…] Avortul singur nu este o metodă eficientă a regularizării sarcinii, dar îşi sporeşte semnificativ eficacitatea în urma extinderii uzului contraceptivelor, jucând rolul de mijloc de siguranţă retroactiv”
(Induced Abortion-A World Review 1983)
Ce speranţă ne mai rămâne că avortul poate fi combătut când, în caz de sarcină, legitimitatea lui morală este admisă iar solicitarea lui întărită? Ce credibilitate pot avea în ochii unui medic creştin programe care recunosc dreptul uciderii unor inocenţi?
Pe de altă parte, politicile contraceptive nu sporesc ci diminuează solidaritatea dintre familie şi comunitatea în care trăieşte. Atâta timp cât contracepţia va fi prezentată ca „o soluţie uşoară la problema sarcinii nedorite”, aproape orice naştere va deveni dintr-un act uman firesc şi dorit o chestiune de eroism moral. Dacă cineva şi-l asumă, iar apoi solicită ajutorul comunităţii pentru creşterea copilului, va primi replica pe care o putem deja auzi deseori: „Să ţi-l creşti, dacă l-ai făcut! De ce n-ai luat pilula, sau de ce nu l-ai avortat?” În afara unei întregi comunităţi, şi nu doar a unei familii, care să o susţină atât moral cât şi material, naşterea şi unui singur copil poate fi transformată de mentalitatea contraceptivă promovată astăzi într-o sarcină aproape imposibil de purtat.
Să ne gândim la situaţia ţării noastre: Ce bine ne-au adus anii de când copiii sunt nedoriţi şi sacrificaţi în numele unei bunăstări clădite nu pe iubire de semeni şi solidaritate socială ci pe negarea îndreptăţirii la viaţă a celor care nu sunt în măsură să se apere de un individualism feroce? Avem mai multe sarcini adolescentine, mai multă violenţă în familie, mai mult abuz de copii, mai multe divorţuri, mai mulţi copii, adulţi şi bătrâni ai străzii, mai multe boli cu transmitere sexuală, mult mai mult consum de droguri, în general mai multă sărăcie şi o societate mai violentă şi mai dezintegrată.
De asemenea, nu ne putem face iluzii cu privire la consecinţele dezechilibrului demografic major prin drastica reducere a populaţiei foarte tinere şi răsturnarea piramidei vârstelor. Din munca cui vor primi mâine o pensie părinţii care astăzi se îngrozesc de copii şi recurg la sacrificarea lor? Nu vor fi obligaţi fraţii lor „doriţi” să liberalizeze eutanasia? Care va fi viitorul unei Românii excesiv de îmbătrânite în comunitatea internaţională, acolo unde forţa demografică joacă un rol atât de important? Vor plăti vest-europenii întreţinerea unei naţii care sucombă din lipsă de contribuabili? Un popor are soarta mamelor şi copiilor săi. Copiii nenăscuţi şi mame- le însărcinate sunt veriga cea mai plăpândă a lanţului unui popor. Şi cum tăria oricărui lanţ o dă veriga sa cea mai slabă, un popor valorează tot atâta câtă valoare acordă acestor mame şi copiilor lor nenăscuţi.
Medicul şi conştiinţa creştină
Pentru o conştiinţă creştină mentalitatea contraceptiv-abortivă este încă şi mai inacceptabilă. Credinţa noastră afirmă limpede şi ferm că omul nu e în mod simplul rezultatul unui hazard biochimic, ci în crearea lui este implicat printr-o intervenţie specifică Dumnezeu, Ziditorul tuturor. Cum am putea accepta atunci ideea că venirea pe lume a unui om este vreodată cu totul neavenită şi de evitat cu orice preţ? Desigur, acest eveniment este, după cum îi spune şi numele, o sarcină şi anume una deosebit de grea, uneori chiar o cruce.
Creştinismul este însă altceva decât chemarea de a ne asuma fiecare crucea personală (Marcu 8, 34) şi, totodată, de a ne purta sarcinile unii altora (Gal. 6, 2)? Din punct de vedere creştin, contracepţia nu este doar un eşec medical ci şi un păcat grav. Conform catehismului oficial al Bisericii Ortodoxe Române, Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, printre păcatele de moarte se află şi „sodomia, adică desfrâul împotriva firii, precum şi împiedicarea cu bună ştiinţă a zămislirii de prunci şi lepădarea lor.” (Întrebarea 110: „Care sunt păcatele strigătoare la cer?”, par. 2, op. cit., tipărită cu aprobarea Sf. Sinod, EIBMBOR, Bucureşti 1992, p. 363). Această atitudine nu vine de la oameni ci de la Dumnezeu, „de la Care îşi trage numele toată paternitatea în cer şi pe pământ” (Efes. 3,15), dar înţelepciunea ei este confirmată şi de conştiinţa morală a celor de bună credinţă şi de legile existenţei sociale.
Să nu uităm că, atunci când e vorba de Împărăţia lui Dumnezeu, nimeni nu va putea intra acolo fără să fi fost mai întâi conceput şi născut aici, în această lume. Aşa cum spune unul dintre Sfinţi,
„întrucât Biserica este trup al lui Hristos […], până când n-au venit la existenţă sau au bineplăcut toţi, nici trupul lui Hristos nu este întreg, nici lumea de sus nu se umple – iar aceasta este Biserica lui Dumnezeu – căci mulţi sunt astăzi în lume necredincioşi, […] mulţi care trebuie încă să se nască şi bine să placă lui Dumnezeu până la trâmbiţa cea de pe urmă. Căci trebuie să se nască şi să fie aduşi la existenţă toţi cei preştiuţi şi să se umple lumea cea mai presus de lume a Bisericii celor întâi născuţi…” (Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, Scrieri I, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 138-139.)
În acest sens, începutul vieţii fiecăruia este de o importanţă cu adevărat capitală, încât ar trebui să vorbim de cei 7 ani şi 9 luni de acasă. Acum au loc achiziţii biologice şi spirituale fundamentale, alfabetul cu care se va scrie cartea vieţii adultului de mai târziu. Tocmai datorită caracterului privilegiat al acestei etape a vieţii pune şi Mântuitorul Iisus Hristos un accent deosebit pe valoarea copilăriei, aşa cum evidenţiază toate cele patru Evanghelii:
„De nu vă veţi întoarce şi ne veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18,3); / „Oricine va primi, în numele Meu, pe unul din aceşti copii pe Mine Mă primeşte” (Marcu 9,37); / „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 18,16); / „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3,3).
Aşadar, nu atât puterea şi autonomia adultului, cât inocenţa şi capacitatea de a primi viaţa ca pe un dar părintesc sunt esenţiale pentru a primi cineva mântuirea şi viaţa veşnică. Atitudinea pe care o avem faţă de această viaţă efemeră, a noastră şi a celorlalţi, ne recomandă sau nu pentru cealaltă, veşnică. „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune” (Matei 25,21), îi va spune Dumnezeu cu dragoste celui ce a primit cu recunoştinţă şi a folosit cu nevinovăţie darul vieţii de aici sau îi va ajuta cu devotament pe alţii să facă acestea.
În această perspectivă, să slujească împlinirii normale a vocaţiei materne fireşti a femeii şi să contribuie astfel la împlinirea voii lui Dumnezeu cu privire la totalitatea umanităţii, aceasta este vocaţia cu adevărat sfântă a medicului obstetrician-ginecolog.
