Nota traducătorului: Înainte de a intra în articolul propriu-zis, se cuvine a oferi cititorului român o explicație etimologico-istorică a termenului drag queen.
Se știe că în vremea lui Shakespeare, rolurile de femei erau interpretate de bărbați. Aceștia, îmbrăcați în straie femeiești – DRAG = dressed as a girl (îmbrăcat ca o fată) – jucau cel mai adesea roluri de regine (queen). Mai recent în perioada modernă, unele show-uri de varietăți distribuiau asemenea bărbați care imită și exagerează trăsăturile feminine, pentru a-i distra pe spectatori. În prezent, aceste drag queens sunt asociate cu mișcarea și cultura gay și transgender, afișând un amestec de feminitate ostentativă și extravaganță vestimentară caracterizată prin costume extrem de colorate și țipătoare ca stil și detalii.
…………………………………………………………
Ora poveștilor Drag – în care persoane – bărbați – îmbrăcate în stil drag citesc din cărți copiilor prin biblioteci, școli și librării – a devenit recent un element cultural care atrage foarte multă atenție. Elementele din dreapta spectrului politic au denunțat aceste evenimente ca pe niște delicte sexuale împotriva copiilor, în timp de Stânga le ia apărarea, numindu-le expresii ale mândriei LGBTQ[1]. Dezbaterea intelectuală a degenerat chiar într-un conflict real: militanții de dreapta afiliați cu mișcarea Proud Boys[2] și Three Percenters[3] au organizat proteste împotriva acestor întâlniri drag cu copiii, în timp de omologii lor din mișcarea de extremă stânga Antifa au ripostat, oferindu-se să asigure protecția pentru drag queens.
Familiile cu copii s-au trezit prinse la mijloc. Ora de Povești Drag e trâmbițată ca fiind un eveniment pro-familie care promovează lectura, toleranța și incluziunea. „În spații ca acestea,” se poate citi pe site-ul organizației, „copiii vor putea cunoaște oameni care sfidează rigidele restricții de gen și-și vor putea imagina o lume în care fiecare poate fi el însuși în mod autentic”. Mulți părinți însă, chiar dacă se sfiesc s-o spună, resimt o neîncredere instinctivă în bărbați adulți care, îmbrăcați în haine femeiești, dansează și explorează subiecte sexuale cu copiii lor.
Îngrijorări cu totul justificate, dealtfel. Însă pentru a constitui o opoziție eficientă, trebuie să înțelegi mai întâi politicile sexuale din spatele sclipiciului, ștrasurilor și tocurilor înalte. E nevoie de o explorare a unei istorii îndelungi, de la originea primei „regine drag” de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la nașterea unei teorii queer[4], care oferă fundamentul intelectual pentru mișcarea modernă drag-pentru-copii.
Regina drag ar putea părea o figură comică, însă ea conține un mesaj extrem de serios, care este deconstrucția sexului, reconstruirea sexualității copiilor și atacul subversiv la viața de familie a clasei de mijloc. Ideologia care stă la baza mișcării s-a născut în mahalalele rău famate ale orașului San Francisco și a fost apoi clocită în mediile academice. Astăzi e transmisă, cu susținerea oficială a statului, într-un număr de biblioteci publice și școli de pe tot teritoriul Statelor Unite. Dacă vom scoate la lumină fundamentele acestei ideologii și să răsfoim literatura scrisă de activiștii ei, părinții și cetățenii vor putea înțelege în fine noile politici sexuale și vor putea formula o strategie de rezistență.
Să începem cu teoria queer, acea disciplină academică născută în 1984 odată cu publicarea eseului lui Gayle Rubin, intitulat „Thinking Sex: Notes for a Radical Theory of the Politics of Sexuality” [Să ne gândim la sex: Note pentru o teorie radicală a politicilor sexualității]. Începând cu ultimii ani ai deceniului 8, Rubin, o scriitoare și activistă lesbiană, se adâncise în subculturile erotice ale costumelor de piele, sclavie, orgii, fisting și sado-masochism din San Francisco, migrând printr-o rețea efemeră de cluburi BDSM (sclavie, dominare, sadomasochism), societăți literare și adunări de spiritualitate New Age. În articolul ”Să ne gândim la sex”, Rubin a încercat să provoace acceptarea experiențelor ei din undergroundul sexului în rândurile societății americane. Urmând opera teoreticianului francez Michel Foucault, Rubin s-a străduit să expună dinamica de putere care dădea formă sau care reprima experiențele sexualității umane.
„Societățile occidentale moderne evaluează relațiile sexuale în funcție de un sistem ierarhic al valorii sexuale”,
scria Rubin.
„Heterosexualii căsătoriți, aflați la vârste fertile sunt în vârful piramidei erotice, singuri. Imediat după ei vin heterosexualii necăsătoriți dar monogami, în cupluri, urmați de majoritatea celorlaltor heterosexuali… Cuplurile de lesbiene și bărbați gay stabile, formate pe termen lung se află la limita respectabilității, însă fetele lesby din baruri și bărbații gay promiscui se află chiar la baza piramidei, avându-i sub ei doar pe cei care promovează sexul în grup. Castele sexuale cele mai disprețuite includ în prezent transsexualii, travestiții, fetișiștii, sadomasochiștii, lucrătorii sexuali de tipul prostituaților și manechinelor porno și cei mai drăguți dintre toți, aceia al căror erotism spulberă limitele vârstelor.”
Intenția lui Rubin – și, prin extensie, cel al teoriei queer – era să interogheze, să deconstruiască și să se insinueze în această ierarhie sexuală și să introducă în ea o lume dincolo de limite, foarte asemenea celei pe care o experimentase ea în San Francisco. Mecanismul-cheie prin care se realiza aceasta era teza constructului social.
„Noile studii asupra comportamentului sexual au dat sexului o istorie și au creat o alternativă constructivistă ideii că sexul e un fenomen natural și pre-politic. În spatele acestei opere se află premisa că sexualitatea se formează în societate și în istorie și nu e ceva inerent biologiei. Asta nu înseamnă că acele capacități biologice nu ar fi premise ale sexualității umane. Înseamnă că sexualitatea umană nu se poate înțelege doar în termeni pur biologici.”
Cu alte cuvinte, concepțiile tradiționale despre sex, văzut ca un comportament natural care reflectă o ordine neschimbătoare sunt pură mitologie, menite să justifice și să dea rațiune sistemelor opresive. Pentru Rubin și teoreticienii sexului de mai târziu, sexul și genul erau infinit de maleabile. Nu era nimic permanent cu privire la sexualitatea umană, care era în cele din urmă „politică”. Prin intermediul unei revoluții a valorilor, credeau ei, ierarhia sexului putea fi ruptă și reconstruită după chipul și asemănarea lor.
Existau motive pentru a crede că Rubin ar putea avea dreptate. Revoluția sexuală cucerise teritorii deja de câteva decenii, prin pilula anticoncepțională, mișcările intelectuale ale feminismului și eliberării sexuale, cultura care se formase în jurul revistei Playboy. Pe la 1984, cum afirma Rubin, cuplurile homosexuale stabile căpătaseră un anume grad de respectabilitate în societate. Însă Rubin, împreună cu teoreticienii queer și fetișiștii subculturii BDSM voiau mai mult. Ei credeau că se aflau chiar în fața momentului care avea să însemne transformarea fundamentală a normelor sexuale.
„Există perioade istorice în care sexualitatea e contestată mai aprig și e politizată mai explicit”, scria Rubin. „În acele perioade, domeniul vieții erotice e cu adevărat renegociat”.
Și, după exemplul unui bun negociator, ei și-au etalat teoria asupra cazului, împreună cu maximumul revendicărilor lor. După cum explica Rubin:
„O teorie radicală a sexului trebuie să identifice, să descrie, să explice și să denunțe injustețea erotică și opresiunea sexuală. O asemenea teorie are nevoie de instrumente conceptuale rafinate care să poată cuprinde subiectul și să-l țină în centrul atenției. Ea trebuie să construiască descrieri detaliate ale sexualității, așa cum există ea în societate și în istorie. Are nevoie de un limbaj critic convingător care să poată transmite barbaria persecuției sexuale. Odată ce terenul a fost desțelenit și convențiile demistificate, revoluționarii sexuali au putut face munca de reabilitare a figurilor de la baza ierarhiei – transsexualii, travestiții, fetișiștii, sadomasochiștii și lucrătorii sexuali.”
Abolirea restricțiilor asupra pedofiliei
Și unde se oprește acest proces? La concluzia sa logică: abolirea restricțiilor asupra comportamentelor de la capătul de jos al spectrului moralității – adică pedofilia. Cu toate că folosește eufemisme precum „boy-lovers” și „bărbați care iubesc tinerii minori”, Rubin își demonstrează clar și apăsat poziția. În pasaje lungi din studiul „Gândind la sex”, Rubin etichetează temerile față de abuzul copiilor ca fiind „isterii erotice”, se dezlănțuie împotriva legilor care condamnă pornografia infantilă și pledează pentru legalizarea și normalizarea comportamentului „celor al căror erotism transcende granițele generaționale”. Acești indivizi nu sunt devianți, ci victime, după cum îi prezintă Rubin. Ca și comuniștii și homosexualii anilor 50, boyloverii sunt așa de stigmatizați, că e foarte greu de găsit apărători ai libertăților lor, cu atât mai puțin ai orientării lor erotice, explică ea.
„Așa că poliția și-a tot făcut de lucru cu ei. Poliția locală, Biroul Federal de Investigații FBI și inspectorii poștali puși de pază și-au dat mâna pentru a edifica un uriaș sistem al cărui unic scop este de a rade de pe fața pământului comunitatea de bărbați care iubesc tinerii minori. În circa douăzeci de ani, după ce se va mai fi dus fumul luptei, ne va fi mult mai ușor să arătăm că acești oameni au fost victimele unei sălbatice și nemeritate vânători de vrăjitoare.”
Rubin scria cu mare afecțiune despre acele triburi primitive de vânători-culegători din Noua Guinee în care „iubitul băieților” se practica liber.
Asemenea păreri sunt rareori neobișnuite în cadrul teoriei queer. Părintele acestei ideologii, Foucault, cel pe care Rubin își bazează filozofia, era un sado-masochist notoriu, care s-a alăturat într-un rând unui grup de intelectuali de frunte, care au semnat o petiție prin care cereau legalizarea relațiilor sexuale între adulți și copii în Franța. Ca și Rubin, Foucault bântuia prin văgăunile erotice din capitalele occidentale și se lăfăia în perversități. „E posibil ca acel copil, cu propria lui sexualitate, să fi dorit chiar el pe acel adult, e posibil chiar să fi consimțit, sau chiar să fi fost el cel care să fi inițiat contactul,” îi răspundea Foucault odată unui ziarist într-un interviu, la întrebarea despre sexul între adulți și minori. „Și a presupune că un copil este incapabil să explice ce s-a întâmplat sau că a fost incapabil să-și dea consimțământul sunt deja două abuzuri intolerabile, chiar inacceptabile.”
Compatrioții americani ai lui Rubin au luat același argument și l-au făcut și mai explicit. Pat Califia, colaboratoare de mulți ani al lui Rubin, care mai târziu a devenit bărbat transgender, pretindea că societatea americană transformase pe pedofili în „noii comuniști, noii negri, noile vrăjitoare”. Pentru Califia, legile care stabilesc vârsta consimțământului, moralitatea sexuală religioasă și familiile care păzesc sexualitatea copiilor lor reprezentau un bastion masiv în calea libertății sexuale. „Nu poți elibera copiii și adolescenții fără a perturba întreaga ierarhie a puterii adulților și coerciția și fără a provoca hegemonia valorilor religioase fundamentaliste anti-sex,” se lamenta ea. Toate astea – familia, legea, religia, cultura – erau vectori ai opresiunii și toate astea trebuiau să piară.
A doua premisă pentru a înțelege Ora de Povești Drag este înțelegerea evoluției istorice a artei drag. Ea pornește de la un sclav eliberat pe nume William Dorsey Swann, care se îmbrăca în costume de damă sofisticate din mătase și satin, se autodenumea „regina drag” și organiza serate cu temă sexuală în casa lui din Washington D.C. În decursul vieții sale, Swann a fost condamnat pentru furturi mărunte – furase cărți dintr-o bibliotecă și veselă dintr-o reședință privată – și mai apoi, în 1896, a fost acuzat că „ținea o casă în neorânduială”, ceea ce era un eufemism pentru bordel, fiind condamnat pentru asta la 300 de zile închisoare. Din perspectiva politicilor sexuale moderne, povestea are toate elementele arhetipului perfect de stânga: Swann era un om care se eliberase singur din sclavie și apoi dintr-o cultură sexuală represivă, în ciuda eforturilor opresorilor, puritanilor și poliției.
Fenomenul drag a devenit explicit politic șapte decenii mai târziu, în timpul rebeliunii Stonewall din 1969, în care patronii unui bar gay din New York City s-au răzvrătit împotriva poliției și au pornit un val de activism politic gay și lesbian. După cum explica scriitorul Daniel Harris în jurnalul contra-cultural Salmagundi, spectacolele drag tradiționale de la William Dorsey încoace până pe la mijlocul anilor 60 erau experiențe senzuale, „niște distracții inofensive de tabără”, însă odată cu debutul revoluției sexuale, au devenit forme de rezistență și revoluție.
„După anii 60,” scria Harris, „ideologia și-a intensificat influența asupra esteticii drag-ului atunci când bărbații gay au început să-și folosească costumațiile pentru a reevalua întregul concept al normalității și a juca astfel un rol crucial în agenda travestiților: acela de răzbunare.”
Artiștii drag și-au înțeles tot mai mult vocația ca fiind politică și au pus bazele unor organizații de stradă precum cea a Revoluționarilor Activiști Travestiți ai Străzii, pentru a se alătura valului de activiști care se ridica în rândul comunităților lor din New York, San Francisco și alte cuiburi asemenea lor.
O declarație de răzvrătire publică
Deodată, panarama drag nu mai era doar un spectacol privat, ci o declarație de răzvrătire publică. „Reginele” au început să îmbrace costume și elemente de spectacol pentru a-și bate joc de vestimentația, manierele și principiile morale ale Americii clasei de mijloc. Cu timpul, nevoia de a șoca i-a făcut pe artiști să forțeze mereu limitele.
„Bărbații poartă acum niște costumații atât de explicit sexuale, cum ar fi rochii de bal cu proteze de sâni cusute pe exterior, furouri negre cu niște dildo-uri gigantice prinse cu bretele și fuste mini transparente din vinil care arată chiloței cu dantele care au rupturi strategice și pete care sugerează deflorarea,”
nota Harris.
„Cu cât se străduiește mai puțin fenomenul drag să ademenească și să atragă, cu atât devine mai obscen, cu bărbați care-și masează sânii în public, își strâng umflătura ascunsă în chiloții tanga, își scot în afară fesele și limbile ca niște actori porno în călduri și stau culcați pe spate rășchirați în carele alegorice din timpul parăzilor gay, cu baloane de heliu prinse de călcâie, care le ridică picioarele în sus și le ridică în cap poalele feciorelnicelor rochii demne de balul majoratului.”
Următorul moment critic de cotitură s-a întâmplat în 1990, odată cu publicarea studiului Gender Trouble [„Buclucul genurilor”] al teoreticienei queer Judith Butler. Gender Trouble a fost „dinamită”: el a ridicat discursul în jurul sexualității queer de la nivelul de retorică brută al lui Gayle Rubin spre un tărâm al unui intelectualism super-abstract și în răstimpuri impenetrabil. Contribuția esențială a lui Butler s-a manifestat în două direcții: în primul rând a îmbibat teoria queer cu postmodernism; în al doilea rând, a venit cu o teorie a schimbării sociale bazate pe conceptul de „performativitate” care oferea un teren conceptual mai sofisticat decât simpla transgresie carnală.
Argumentul central al studiului Gender Trouble este că societatea occidentală a creat un regim al „heterosexualității și falocentrismului obligatorii” care a urmărit să impună o noțiune singulară și unitară de „sex” care zdrobește și ocultează adevărata complexitate și varietate a sexelor biologice, identității de gen, orientării sexuale și dorințelor omenești. Butler pretinde că până și cuvântul „femeie”, cu toate că se referă la o realitate biologică, e un construct social și nu poate fi definit printr-un înțeles sau o categorie stabilă. Nu e nimic esențial în noțiunile de „bărbat”, „femeie” sau „sex”: ele sunt toate create și re-create în contingențele istorice ale culturii umane; în schimb însă, cum arată Butler, ele sunt de fapt definite prin performativitate, care poate suferi schimbări, mutații și adaptări în timp și spațiu.
Teoria schimbării sociale a lui Butler spune că odată ce a fost stabilită premisa că genul e maleabil și folosit ca un instrument al puterii, așa cum este în prezent în favoarea „normativității heterosexuale”, poate începe munca de reconstrucție socială. Iar regina drag întruchipează teoria lui Butler a deconstrucției de gen.
„Manifestarea drag se joacă cu distincția între anatomia celui care prezintă și genul care e mimat de el în acest spectacol. Ne aflăm însă în prezența a trei dimensiuni contingente de corporalitate semnificativă: sexul anatomic, identitatea de gen și manifestarea genului,” scrie Butler.
„Atunci când asemenea categorii sunt puse în discuție, realitatea genului ajunge și ea să fie centrul unei crize: nu mai e deloc clar cum să mai faci distincția între real și ireal. Și asta e împrejurarea în care ajungem să înțelegem că lucrurile pe care le consideram a fi „reale”, ceea ce identificam ca fiind cunoașterea naturalizată a genului este în fapt o realitate schimbătoare și mereu revizitabilă. Puteți s-o numiți subversivă sau puteți să-i găsiți orice altă denumire. Cu toate că viziunea asta nu constituie în sine o revoluție politică, e clar că nici o revoluție politică nu este posibilă fără o mutație radicală în noțiunile de posibil și de real.”
Prin anii 2000, fenomenul drag absorbise toate aceste elemente – povestea despre originea dreptății sociale a lui William Dorsey Swann, abordarea brută de tip șoc-și-groază al lui Gayle Rubin, postmodernismul eteric al lui Judith Butler – și le-a adus împreună pe scenă. Gânditoarea queer Sarah Hankins, care a desfășurat studii extinse pe teren prin barurile drag din Nord-Est a prins spiritul acestei subculturi și ideologia ei într-un studiu făcut pentru jurnalul academic Signs. Plecând de la operele lui Rubin și Butler, Hankins descrie trei genuri drag: genul direct, burlesc și cel „genderfuck” – care acoperă de la striptease și dansuri în poală (lap dances) până la simularea necrofiliei, bestialității și fetișismului de rasă.
Hankins descrie lumea drag ca fiind „o economie socio-sexuală” în care membrii „regnului queer” pot să se ațâțe reciproc, să se satisfacă și să se recompenseze cu bacșișuri și schimburi de bani.
„Ca membru al publicului, am experimentat întotdeauna schimbul de bacșișuri ca plată pentru satisfacerea sexuală”,
nota Hankins.
„Și știu că dacă țin în mâna ridicată bancnote, îmi pot satisface excitarea, cel puțin în parte: pot obține apropierea trupurilor celor care dansează pe scenă, făcându-i să mă atingă sau se lase atinși.”
Sau, așa cum mărturisește unul din subiectele studiului ei, regina drag Katya Zamolodchikova:
„Sunt literalmente în postura de a-mi pune la bătaie păsărica pentru câțiva dolari.”
Scopul fenomenului drag, urmând direcțiile trasate de Butler și Rubin, este de a oblitera concepțiile stabile de gen prin intermediul performativității și de a reconstrui treptele cele mai de jos ale ierarhiei sexuale prin elevarea a ce este marginal către treptele cele mai de sus.
„Actul de a plăti o femeie dominantă/dominatoare, sau pe un bărbat supus și implorator, un sclav nenorocit sau pe un băiat îi permite celui care face parte din public să se pună pentru un moment în pielea uneia sau mai multor poziții sociale „rele sau nenaturale”, cum e de exemplu pedofilul, sau iubitorul secret de băieți, femeia coaptă cu apetență pentru tineri, sau mai obișnuitul sugar daddy („tăticul”) sau sugar mommy („mămica”), chiar și tânărul sau copilul sexualizat însuși,”
scrie Hankins.
Iar disciplina „genderfuck” duce lucrurile chiar dincolo de sexul între adult și copil. După cum descrie Hankins, stilul acesta de manifestare „aduce în față niște elemente ale primitivismului și degenerării pentru a face din ele instrumente ale protestului și eliberării” și caută să înlăture tabu-urile împotriva „pedofiliei, necrofiliei, fetișismului cu obiecte erotice și sexului între oameni și animale.” Aceste manifestări sunt chiar destinația finală, culminarea a peste un secol de muncă, în care de la balurile drag cu mătase și satin, s-a ajuns la politica hiper-cerebralizată a deconstruirii și până la anihilarea noțiunilor tradiționale în ce privește sexul.
Deznodământul poveștii despre fenomenul drag este într-un fel cel mai surprinzător. Pe când partea întunecată a fenomenului determina ruperea brutală a granițelor, o altă grupare a început să de deplaseze de la periferie înspre centru. Unele regine drag – mai ales showmanul RuPaul – au mai atenuat din rutina agresivă a spectacolului, au împins ideologia mult în spate și au început să prezinte drag-ul ca pe o distracție glamour americană de modă veche. Producătorii de televiziune au împachetat această nouă formă de drag ca pe o programare a realității, atenuând imaginea sexuală a acestor drag queens și asimilând genul în cultura de consum și mass media.
Șoldurile reginei drag se mișcă huș huș huș
Acest moment a oferit o oportunitate. Pe când proiectul intelectual avangardist al filozofilor queer se desfășura în jurul fanteziilor incestuoase și bestiale, cei mai întreprinzători dintre ei au luat o altă direcție: folosindu-se de comercializarea fenomenului drag și de bunăvoința asociată cu atitudinea față de mișcarea pentru drepturile homosexualilor și lesbienelor ca un mijloc de a transforma spectacolele drag în evenimente „pro-familie” care puteau transmite copiilor o versiune simplificată a teoriei queer. Figura-cheie în această tranziție este un profesor universitar „genderqueer” și regină drag pe nume Harris Kornstein – nume de scenă Lil Miss Hot Mess – care ținea lecturi deschise în biblioteci publice și care a scris cartea pentru copii The Hips on the Drag Queen Go Swish, Swish, Swish („Șoldurile reginei drag se mișcă huș huș huș”). Kornstein este membru în comitetul de organizare al Orei de Povești Drag, organizație nonprofit fondată de Michelle Tea în 2015 pentru a promova spectacole drag „pro-familie”, care între timp a crescut la 40 de filiale locale ce au organizat sute de spectacole în Statele Unite.
Kornstein a publicat și manifestul mișcării: Drag pedagogy: The Playful Practice of Queer Imagination in Early Childhood [„Pedagogia drag: practica jucăușă a imaginației queer în copilăria timpurie”]. Coautoare a cărții a fost Harper Keenan de la Universitatea British Columbia, o teoreticiană queer care a făcut tranziția de la femeie la bărbat. Folosind citate din Foucault și Butler, eseul începe cu aplicarea premisei principale a teoriei queer a constructivismului social și heteronormativității la sistemul educațional.
„Viziunea profesională a educatorilor e adesea modelată să reproducă viziunea normativă a statului despre cetățenii ideali. Cu adevărat, școala funcționează ca un mod de a îndrepta copilul pentru a-i produce o aliniere captivă la parametrii curenți ai acelei viziuni,”
scriau Kornstein și Keenan.
„Ca s-o spunem pe șleau, în contextul istoric al SUA și Europei de Vest, managementul instituțional al genului a fost folosit ca un mod de a menține modurile rasiste și capitaliste de (re)producție.”
Pentru a perturba această dinamică, autorii propun o nouă metodă de predare, „pedagogia drag” ca un mod de a stimula „imaginația queer”, a-i învăța pe copii „cum să trăiască în mod queer” și „să introducă în educația copiilor mici modul queer de a cunoaște și a exista”.
După cum explicau Kornstein și Keenan, acesta e un proiect intelectual și politic care le cere reginelor drag și activiștilor să lucreze în sensul subminării noțiunilor tradiționale de sexualitate, al înlocuirii familiei biologice cu familia ideologică și a stârni dorințe sexuale transgresive în inimile tinerilor.
„Plecând în parte de la teoria queer și studiile trans, pedagodiile queer și trans caută să destabilizeze în mod activ funcția normativă a școlii prin intermediul educației transformative,” scriau ei. „Aceasta e o orientare fundamental diferită față de mișcările care urmăresc incluziunea sau asimilarea persoanelor LGBT în structurile existente ale școlii și societății.”
Pentru pedagogii drag, stilul de viață tradițional – să crești, să te căsătorești, să lucrezi 40 de ore pe săptămână și să ai o familie – e o normă burgheză opresivă care trebuie deconstruită și subminată. Când reginele drag cuceresc scena în costumele lor sugestiv sexuale, afirmă Kornstein și Keenan, sarcina lor e să perturbe „relația binară între feminitate și masculinitate”, să umple sala cu „teme sexuale care transcend granițele” și să rupă „viitorimea reproductivă” a „familiei nucleare” și „căsătoria monogamă sexual” – toate acestea fiind considerate mecanisme ale opresiunii heterosexuale, capitaliste. Cărțile selectate pentru a fi citite în timpul multor spectacole Ora de Povești Drag – Cenușăresul, Dacă ești regină drag și știi asta, Roata genurilor, Adio binaritate și Ei, ea, el, ușor ca a,b, c – promovează tocmai această istorie fundamentală.
Cu toate că evenimentele Ora de Povești Drag sunt adesea catalogate ca „pro-familie”, Kornstein și Keenan au explicat că asta era doar o formă a unui cod:
„E posibil ca OPD să fie „pro-familie” în sensul în care e accesibilă și invită familii cu copii, însă e mai degrabă o introducere pregătitoare în modurile alternative de relație. Aici, OPD e „pro-familie” în sensul „familie” ca un vechi cod queer care ajută la identificarea și relaționarea cu alte persoane queer pe stradă.”
Adică țelul nu e de a consolida familia biologică, ci mai degrabă de a facilita trecerea copilului în familia ideologică.
După ce normele care guvernează genul, sexualitatea, căsătoria și familia sunt puse sub semnul întrebării, regina drag poate începe prin a înlocui acest sistem de valori cu „modurile queer de cunoaștere și de trăire.” Kornstein și Keenan nu au făcut un secret din asta: scopul a ce numeau ei pedagogia drag sau „pedagogia dorinței” era acela de a reformula relația copiilor cu sexul, sexualitatea și erotismul. Ei descriu manifestarea drag ca pe „un loc a plăcerii queer” care promite să „transforme respingerea în dorință” și „transformă munca depusă în show în plăcerea participării”, în timp ce OPD oferă „o relaționare queer” între adult și copil. Ei își umplu paginile cu limbaj sexualizat și cuvinte cu dublu înțeles, ștergând linia de demarcație între sexualitatea adultului și inocența copilului.
De fapt, așa cum scria pedagogul queer Hannah Dyer, pedagogia queer și, prin extensie, pedagogia drag caută să expună însuși conceptul de „inocență a copilăriei” ca pe o iluzie hetero-patriarhală opresivă.
„Aplicarea metodelor queer de analiză la studiile asupra copiilor poate fi de ajutor la îmbibarea cu elemente queer a retoricii despre inocență, care îi constrânge pe copii și ne poate ajuta să respingem încercările de a stabili viitorul copiilor înainte ca ei să aibă ocazia de a experimenta dorința,”
scria Dyer.
Scopul, așadar, este de a submina sistemul heteronormativității, care include și inocența copiilor și de a reconstrui sexualitatea copiilor de la zero. Iar spectacolele drag oferă o metodă vizuală, simbolică încărcată de erotism prin care se realizează aceasta. Limbajul disciplinei, folosit de Kornstein și Keenan – cuvinte precum „plăcere”, „dorință”, „trupuri”, „fete”, băieți”, „sclipici”, „paiete”, „peruci” și „tocuri înalte” sunt cele care îi trădează.
Au învățat cum să vorbească codificat cu ONG-urile și să liniștească temerile părinților
Desigur, organizatorii Orei de Povești Drag înțeleg că trebuie să-și controleze imaginea publică dacă vor să se bucure în continuare de acces la bibliotecile publice și școlile publice. Au învățat cum să vorbească codificat cu ONG-urile și să liniștească temerile părinților, în timp ce-și promovează ideologia teoriei queer într-un mod foarte subtil la copii. În timp ce mulți apărători ai Orei de Povești Drag pretind că aceste programe ar fi menite să promoveze educația în vederea „acceptării” și „incluziunii” persoanelor LGBTQ, Kornstein și Keenan desființează în mod explicit aceste obiective, considerându-le a fi doar „limbaj de marketing” care disimulează adevărata agendă.
„Cu toate că OPD își declară public că dorește să aibă impact în a ajuta copiii să dezvolte empatie, să învețe despre diversitatea de gen și despre diferențe și să-și exploreze propria creativitate, suntem mai degrabă de părere că ea poate contribui la un nivel mai profund decât acela al principiilor morale și modelelor,”
scriu ei.
„Ca organizație, OPD ar putea fi îndemnată să repete poezia cu respectarea standardelor curriculare și învățarea socio-emoțională, pentru a fi acceptată în sistemul educației publice și instituțiilor filantropice. Dealtfel, fenomenul drag în sine nu ia prea mult în serios aceste țeluri utilitare (dar se pricepe de minune să le invoce atunci când este nevoie).”
Cu alte cuvinte mișcarea Ora de Povești Drag a învățat dansul acesta al manevrării specific unei organizații activiste foarte lucrative, care câștigă contracte guvernamentale în timp ce-și asigură accesul la public, prin aceea că oferă o apărare retorică foarte plauzibilă împotriva părinților care ar putea pune la îndoiala înțelepciunea unor bărbați adulți care creează „locuri de plăceri queer” cu și pentru copiii lor.
Gambitul acesta a avut un succes remarcabil. Ora de Povești Drag a început cu programe de voluntariat la biblioteci publice, care prin lege sunt obligate să ofere acces echitabil tuturor organizațiilor, indiferent de afilierea politică sau ideologie. Însă în decurs de câțiva ani, acele evenimente neutre binecuvântate de stat s-au transformat în spectacole drag pentru copii subvenționate de stat. Consiliul Local al orașului New York și Biblioteca Publică din New York au oferit finanțare din banii contribuabililor direct către organizația non-profit Ora de Povești Drag, inițiind un trend al lecturilor publice, dansurilor și spectacolelor drag subvenționate de stat în toată țara. Imediat după asta, școlile publice din New York City, finanțate cu peste 200.000 de dolari din fondurile municipale, au început să găzduiască zeci de spectacole drag în școlile primare și gimnaziale și în liceele din toate cele cinci sectoare.
Unele persoane politice au dus lucrurile chiar și mai departe. Procurorul general al Michigan-ului a cerut să existe „câte o regină drag pentru fiecare școală”. Scott Wiener, senatorul statului California a sugerat într-un tweet că ar dori să propună o lege prin care să se înființeze obiectul de studiu „Drag Queen 101 ca parte a curriculei școlare, de la grădiniță până la clasa a XII-a” și să-i oblige pe elevi să participe la Ora de Povești Drag pentru a „satisface cerințele”. E posibil ca nici unul din cei doi să nu fi vorbit chiar serios, încă știm că lucrurile evoluează de multe ori cu viteza luminii de la glumă la realitate.
Cu toate că răspândirea spectacolelor drag cu încărcătură sexuală are deja o aură de inevitabil, trebuie să nu uităm că asemenea ideologii de graniță conțin întotdeauna în ele însele semințele autodistrugerii.
Pe măsură ce mișcarea din spatele show-urilor drag pentru copii a dobândit notorietate și s-a extins, unii artiști drag au început să-și lepede masca: în Minneapolis, o regină drag cu tocuri înalte și o fustă mini de culoare roz și-a desfăcut picioarele în fața copiilor; în Portland, un travestit voinic le-a dat voie copiilor de grădiniță să se cațere pe el, să-l apuce de sânii falși și să se preseze de corpul lui; iar în Anglia, o regină drag le-a arătat unor preșcolari cum să execute un dans cu tentă sexuală.
Multe imagini de la evenimente drag organizate peste tot prin Statele Unite în baruri, cluburi și festivaluri în aer liber au fost chiar mai șocante și mai tulburătoare; în Miami, un bărbat cu niște sâni falși enormi și bancnote îndesate în bikini o ia de mână pe o fetiță de grădiniță și defilează cu ea în fața mulțimii; în Washington DC, o reginădrag băgată în curele de piele și lanțuri îl învață pe un copil cum să danseze pentru a căpăta bacșișuri; în Dallas, niște figuri masculine cu fețele mânjite de farduri se dezbracă până la chiloți, simulează un orgasm feminin și execută dansuri în poală pentru persoane dintr-o mulțime zgomotoasă formată din adulți și copii.
Ziarele titrează și ele cazuri de abuz:
„Consilier al Liceului Tucson, organizator de spectacole drag, arestat pentru relații cu un minor; Biblioteca Publică din Houston recunoaște că un abuzator de copii notoriu le citește povești copiilor la Ora de Povești Drag; Regină drag sub 25 de capete de acuzare pentru delictul de deținere de materiale care arată abuz asupra copiilor; Un al doilea cititor de povești de la Ora de Povești Drag din Houston, descoperit că este infractor condamnat pentru abuzuri asupra copiilor; Activist din Ora de Povești Drag arestat pentru pornografie infantilă, continuă să locuiască cu copiii săi adoptivi.”
Susținătorii Orei de Povești Drag ar putea răspunde că acestea sunt cazuri izolate și că multe evenimente destinate copiilor găzduiesc regine drag care citesc din cărți și vorbesc despre gen, fără a fi implicate în spectacole sexualizate. Însă spiritul drag este edificat pe elementul sexual transgresiv și pe ideologia teoriei queer, care nu poate fi eliminată prin simpla schimbare a contextului și îndulcirea limbajului. Proiectul filozofic și politic al teoriei queer a fost dintotdeauna menit să detroneze cultura heterosexuală tradițională și să ridice ceea ce Rubin numea „casta sexuală” de la baza ierarhiei: transsexualii, travestiții, fetișiștii, sado-masochiștii, prostituatele/ii, starul porno și pedofilul. Ora de Povești Drag poate încerca să ofere o față curată obiceiurilor respective și să verifice cazierul artiștilor săi, însă subcultura teoriei queer va atrage întotdeauna bărbați care vor să urmeze ideologia pentru a ajunge la concluzii.
Atunci când părinții, alegătorii și liderii politici vor înțelege adevărata natură a Orei de Povești Drag și ideologia din spatele ei, vor putea acționa rapid pentru a reinstaura limitele care au fost abandonate temporar și fără discernământ. Vor putea să traseze o linie clară între sexualitatea adulților și inocența copiilor și vor putea trimite perversiunile „genderfuck”, „primitivism” și „degenerare” înapoi la periferii, acolo unde le este locul.
–
NOTE
[1] LGBTQ – Lesbian, Gay, Bisexual, Transvestite, Queer
[2] Proud Boys este o organizație americană de extremă dreapta de tip neo-fascist, naționalist, formată exclusiv din bărbați albi.
[3] Ca și Proud Boys, o mișcare de extremă dreapta din SUA și Canada, care susține dreptul la posesia de arme și este considerată o grupare extremistă de tip terorist.
[4] Queer – de la adjectivul queer = ciudat, neobișnuit – termen colectiv pentru minorități sexuale cu practici considerate non-normative.
