„Statul nu are nevoie de familie, pentru că economia de tip casnic nu mai este profitabilă: familia îl distrage pe muncitor de la prestarea unei munci mai folositoare și mai productive. Nici chiar membrii familiei nu mai au nevoie de ea, pentru că sarcina creșterii copiilor, pe care au dus-o până acum, trece tot mai mult în grija colectivului.”
– Alexandra Kollontai
Astfel se exprima femeia din fruntea mișcării bolșevice într-un eseu devenit popular, publicat în 1920. Kollontai formula un argument deja devenit familiar: familia – tata, mama, copilul – este în cel mai fericit caz o formă socială demodată și în cel mai rău caz, una a exploatării.
Citește și: Alexandra Kollontai și Revoluția sexuală rusă
Kollontai personifica atitudinea sovietică față de viața de familie. Bazându-se pe scrierile lui Marx și mai ales Engels, ea a militat în mod public pentru eliberarea femeilor din „cătușele” familiei. Și-a aplicat convingerile și în viața privată, părăsindu-și soțul și copilul pentru a merge să studieze sub îndrumarea economistului marxist Heinrich Herkner. Când Uniunea Sovietică a legalizat divorțul unilateral în 1918 (după secole întregi de mariaj ortodox rusesc care aproape că nu a cunoscut divorțul), Kollontai le-a certat pe femeile care se temeau, spunându-le că „încă n-au înțeles că o femeie trebuie să se învețe să caute și să găsească susținere în colectiv și în societate și nu la un bărbat anume.” Făcea bucuroasă la început de secol XX profeția că toate aspectele vieții de familie – de la muncile casnice până la fidelitatea conjugală și obligațiile părintești – vor fi în curând de domeniul trecutului.
Acest eseu va analiza pe rând fiecare din argumentele lui Kollontai, subliniind felul în care prezicerile ei au fost invalidate din cauza falselor presupoziții. Cu toate că din fericire politica sovietică în domeniul familiei a luat sfârșit, merită totuși să examinăm ideile ei centrale, pentru că ele au supraviețuit astăzi în politicile pentru familie ale Vestului.
Economia de tip casnic
În primul rând, Kollontai subliniază că „economia de tip casnic nu mai este profitabilă.” E adevărat desigur că expansiunea continuă a pieței și diviziunea muncii au mutat centrul de greutate al producției de piață dincolo de mica fermă familială sau atelierul meșteșugăresc. Dar Kollontai merge un pas mai departe, întrebând de ce ar trebui ca familia să aibă un loc în diviziunea socială a muncii. În viziunea ei, orice anume face familia ar putea fi (sau a fost deja) externalizat către stat. Ea lămurește cu multă pasiune acest proces:
„Economia comunistă mătură din cale familia… celula economică a familiei trebuie recunoscută din punct de vedere al economiei naționale ca fiind nu doar nefolositoare, ci de-a dreptul dăunătoare… Așadar, sub dictatura proletariatului, considerațiile materiale și economice care au stat la baza familiei încetează să existe. Dependența economică a femeilor de bărbați și rolul familiei în creșterea tinerelor generații dispar și acestea.”
Lăsând la o parte prezicerile ei incorecte, adevărata întrebare e mai grea: chiar poate comunismul să pună ceva în locul familiei? Având o viziune îngustă asupra felului în care s-ar putea obține o lume perfectă, alegerile din domeniul politicii familiei trebuie comparate între ele și nu cu vreun oarecare ideal utopic. Poate statul să planifice viața de familie mai bine decât ar face-o familia însăși?
Desigur că nu. Familiile, în general, sunt mai vechi decât cea mai veche instituție care există astăzi – Biserica Catolică – și cu siguranță sunt cea mai veche formă de guvernământ. Ca s-o spunem în termeni economici, alți producători (statul, firmele de pe piață, etc.) nu au fost în stare să ofere niște substitute destul de bune pentru toate bunurile și serviciile pe care le oferă familia.
Jennifer Roback Morse enunță foarte frumos motivul pentru aceasta în cartea ei Love and Economics [Dragoste și economie]:
„Cei mai mulți părinți nu pot exprima în cuvinte semnificația fiziologică și psihologică a activităților pe care le întreprind cu copiii. Într-adevăr, dacă întrebi pe mama unui copilaș ce a făcut toată ziua, mai mult ca sigur că nu va fi în stare să-ți înșire activitățile ei decât în modul cel mai vag cu putință… Îți va spune că a împachetat rufele sau a spălat vasele. Însă probabil nu-și va aminti cum a răsplătit cu zâmbete drăgăstoase fiecare sunet scos de bebelușul ei, sau cum a imitat sunetele vocii lui sau a purtat o conversație imaginară cu el.”
Argumentul hayekian [1] referitor la „cunoașterea unică a circumstanțelor particulare de loc și timp” ale fiecărei persoane vine de obicei în contextul pieței, însă în accepțiunea sovietică asupra familiei se poate depista o greșeală similară. Simplu spus, planificatorii centralismului pur și simplu nu au și nu pot avea acces la acel gen de cunoaștere intimă și ascunsă care este necesară pentru a reproduce bunurile și serviciile asociate vieții de familie. Progresul psihologiei developmentale și înțelegerea noastră tot mai profundă a importanței atașamentului copilului față de o persoană stabilă și iubitoare care-l îngrijește nu au făcut altceva decât să evidențieze încă o dată acest argument.
Eroarea lui Kollontai a fost să presupună că statul poate planifica viața de familie mai bine decât o pot face familiile însele. Pentru ea, singura chestiune de rezolvat era cum anume să organizeze infamele bucătării comune și ceremoniile sovietice de căsătorie și nu dacă să le organizeze sau nu. Pentru că pornește de la aceste premize false, ea nu reușește să vadă că familiile servesc binelui copiilor și părinților într-un mod mult mai eficient decât ar putea s-o facă statul. Mai mult, ea presupune că profitul financiar și eficiența materială sunt mai importante decât înflorirea civilizației umane care își trage seva tocmai din instituția care stă la temelia societății, adică familia.
Relația între familie și stat
Următorul punct susținut de Kollontai este că viața de familie „îl distrage pe muncitor” de la activități care ar fi „mai folositoare și mai productive.” Întrebarea cheie se pune aici: folositoare și productive pentru cine?
Deghizat sub termenul de „eficiență” (un termen care are sens doar dacă se face referire la un final predefinit), Kollontai afirmă că valoarea familiei derivă din cât de bine servește ea statului și nu invers. Greșeala aceasta are numeroase asemănări cu erorile economice ale Uniunii Sovietice, așa încât merită să facem o comparație cu accepțiunea economică a valorii. „Legea economică” a valorii subiective (formulată prima dată de teologii scolastici spanioli la Șoala de la Salamanca) susține că valoarea economică a bunului sau serviciului reiese din valoarea pe care i-o atribuie oamenii în relație cu fiecare din scopurile urmărite de ei.
Pentru a reconstrui societatea după chipul și asemănarea ei, Uniunea Sovietică trebuia să se amestece în valoarea pe care membrii familiei o dădeau relațiilor pe care le aveau între ei. Adopția și moștenirea erau interzise în 1918, iar căsătoriile neoficiale și divorțul erau permise în 1926. Kollontai avea să glumească ulterior cu privire la criza cu care se confruntau femeile sovietice:
„Conform statisticilor oferite de tovarășul Kurskii la sesiunea VTslk, dintr-un număr de șaptezeci și trei de cazuri, doar trei sunt dispoziții de pensie alimentară în beneficiul copiilor. Acestea sunt dovezi că femeile însele nu cred că tații copiilor lor pot fi găsiți. (râsete)”
Cum situația femeilor și copiilor devenea clară în aceste condiții, soluția era să se continue discreditarea rolului taților, iar propaganda anilor 1930 era „chiar mai insistentă în a fi anti-bărbați decât a fi anti-revoluționar.”
Concepția sovietică potrivit căreia familiile erau menite să servească scopurilor statului este exemplificată de politica ezitantă a acestui stat cu privire la avorturi. Kollontai explică de ce a devenit Uniunea Sovietică primul stat din lume care a legalizat avortul în 1920:
„Puterea sovietică a înțeles că nevoia de avort va dispărea doar atunci când Rusia va avea o rețea amplă și bine dezvoltată de instituții care protejează maternitatea și oferă educație socială pe de o parte, iar pe de altă parte, când femeile vor înțelege că nașterea de copii e o obligație socială.”
Odată ce multe activități familiale și religioase au ajuns să fie interzise, „rețeaua de instituții care protejează maternitatea” care le-a luat locul a avut ca rezultat o scădere atât de drastică a populației, încât în 1936 Partidul a trecut din nou avortul pe lista infracțiunilor, iar în 1944 a încercat să creeze o clasă socială a mamelor necăsătorite.
Totuși, Kollontai și-a continuat campania în sprijinul drepturilor femeilor, de data asta dintr-un unghi diferit:
„Există o chestiune spre care aș dori să vă atrag atenția, anume chestiunea controlului nașterilor. Foarte pe scurt, esența a ce vreau să spun este: să se nască mai puțini copii, dar aceștia să fie de mai bună ”calitate.”
În ciuda adoptării unei legislații aparent „pro-familie”, toate obiectivele implicite ale statului sovietic au dus la privarea individului de valoarea sa de persoană. Chiar și astăzi Rusia se confruntă cu o criză demografică pe timp de pace, avortul (re-legalizat în 1955) fiind în continuare principala metodă contraceptivă folosită aici.
Cu toate că Alexandra Kollontai a deținut poziții respectate în guvernul sovietic – de exemplu Comisar al Poporului cu propaganda și agitația – concepțiile ei au trezit și opoziție. Chiar Lenin era de părere că ea mergea prea departe în a promova promiscuitatea sexuală susținută de stat și, în același timp în care în discursurile sale publice aborda cu seriozitate pamfletele ei, nu se putea abține în particular să nu facă glume, afirmând că tovarășa Kollontai și cu fostul ei iubit ar fi fost „uniți prin clasă”.
S-a ridicat însă o figură mai puțin cunoscută, E.O. Kabo, o altă femeie educată a regimului sovietic al anilor 1920, care a scos în evidență eroarea fatală a concepției lui Kollontai asupra familiei.
Discuția asupra moștenirii lăsate de Kollontai
Este oare adevărată afirmația lui Kollontai că „membrii familiei nu au nici ei înșiși nevoie de familie”? Nu toți sovieticii erau de acord cu asta. În replică, E. O. Kabo a contrazis-o, spunând că familiile clasei muncitoare ar fi „cea mai profitabilă și cea mai eficientă organizație de consum a muncitorilor și de creștere a noii generație,” și că „Marx, Engels, Bebel și Zetkin” ar fi de vină pentru că au ignorat „importantele structuri de interdependență a sexelor din cadrul familiei aparținând clasei muncitoare.” Ea a subliniat că în acest context al unui joc cu sumă zero, există șanse egale ca soția și copiii să-l exploateze pe tatăl producător de venituri, de vreme ce ei redistribuie rodul muncii pentru consumul familiei.
Kabo a studiat și documentat felul în care familiile clasei muncitoare rusești au atins multe din obiectivele urmărite de reformatorii socialiști sovietici: distribuția resurselor în funcție de nevoi, grija pentru vârstnici și bolnavi și creșterea noii generații. Declinul producției economice în gospodăriile rusești nu s-a schimbat prea mult, după cum nu s-a schimbat nici tentativa brutală a regimului sovietic de a monopoliza „sarcina creșterii copiilor.” Familia naturală a rămas în schimb locul principal în care oamenii au continuat să se bucure de plăcerile simple ale vieții, de la mesele în comun și muzică până la închinarea religioasă și relațiile de prietenie. După cum observă H. Kent Geiger, cercetător al problemelor familiei sovietice:
„Din perspectiva pe termen lung a istoriei, este posibil ca această misiune specială – de a oferi individului o anume intimitate și protecție împotriva acaparării de către un regim totalitar – să fi fost cea mai importantă din funcțiile familiei sovietice.”
Cu toate că E. Kabo nu a fost figura triumfătoare în dezbaterile sovietice asupra politicilor privind familia, ea a fost răzbunată pe terenul de luptă al vieții. Prin 1945, partidul renunțase la aproape toate politicile de familie ale erei revoluționare (cu excepția interzicerii cununiei religioase), înlocuindu-le cu echivalente legislative pro-familie.
Kollontai a intrat într-o perioadă de tăcere timp de câțiva ani, mulți din tovarășii ei într-ale ideologiei fiind trimiși în Gulag. Apoi, cu ocazia unei ultime ieșiri în public în 1946, a felicitat guvernul pentru că ajutase atâtea femei să-și împlinească „datoria lor naturală… de a fi mame, educatoare ale copiilor lor și matroane ale căminelor lor.” Editorii sovietici ai biografiei lui Kollontai apărută în 1964 au inclus și acest pasaj: „Au trecut cincizeci de ani … și cu fiecare zi, rolul jucat de familie devine tot mai clar, mai ales din cauza importanței sale ca factor în formarea sufletului și conștiinței copilului.”
Astăzi, moștenirea lăsată de Kollontai a fost rescrisă. Ea este amintită în principal pentru convingerea ei că sexul ar trebui să fie la fel de simplu precum „băutul unui pahar cu apă.”
Cu toate acestea, o abordare onestă a scrierilor lui Kollontai demonstrează că inabilitatea sistemului sovietic de a înțelege piața s-au repetat în inabilități de înțelegere a familiei. Greșeala tipică a ideologiei era refuzul de a vedea ființa umană ca fiind creatoare și în același timp căzută – adică exact tipul de om care se dezvoltă în sânul unei familii.
Din fericire, așa cum observa odată G. K. Chesterton:
„Iubirea între bărbat și femeie nu e o instituție care să poată fi desființată, sau un construct care să poată fi anulat. E ceva mai vechi decât toate instituțiile sau contractele, în mod sigur ceva care va trăi mai mult decât toate acestea la un loc.”
–
[1] Friedrich August von Hayek (1899 -1992), economist și filozof austriac, a susținut piața liberă, opunându-se economiei centralizate.
