O încercare de a ridica Constitutia României la valorile dreptei credințe ortodoxe (I/II)

Unele aspecte privind noțiunea de Constituție, apariția și evoluția constituțiilor

În istoria lumii, începând cu secolul al VIII‑lea, s‑a impus alături de alte mari instituţii create în scopul de a exprima prefacerile structurale, politice, economice sau juridice şi Constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat. Ea stă la baza statului, pe care şcoala dreptului natural îl denumea „societatea civilă”.

La sfârşitul secolului al XVIII‑lea, în doctrina și practica constituţională ameri­cană, Constituţia era definită astfel: forma de guvernământ izvorâtă din forţa poporului, în care sunt stabilite o serie de principii fundamentale de drept.

Cuvântul constituţie derivă din latinescul „constitutio”, care înseamnă aşezare cu temei, stare a unui lucru.

În dreptul roman din timpul Imperiului, cuvântul „constituţie” a fost folosit pentru a desemna legile care emanau de la împărat, chiar dacă ele nu se refereau la organizarea şi funcţionarea statului. În Evul Mediu, acest cuvânt desemna rigorile monarhale.

În Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 se stabilea că: „orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită nu are Constituţie”.

În această concepţie, forma de adoptare a normelor constituţionale este mai puţin importantă, în schimb conţinutul lor trebuie să corespundă idealurilor filosofiei liberale dominante în perioada revoluţionară, care au dus la limitarea sau răsturnarea absolutismului monarhic. Acest mod de a înţelege noţiunea de constituţie a fost întâlnit în Anglia, unde este folosit şi astăzi, în sensul că exista un număr de reguli juridice care, deşi nu erau consacrate într‑o lege sistematică de organizare a statului, aduceau limitări puterii monarhului şi garantau anumite drepturi individuale.

Sensul noţiunii a evoluat în procesul istoric care a urmat în America şi pe continentul european, dobândind caracteristici noi. Revoluţiile americană şi franceză din a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea, pe lângă proclamarea necesităţii limitării puterilor guvernanţilor şi recu­noaşterea unor drepturi fundamentale pentru om, au căutat să găsească şi proceduri juridice cât mai eficace pentru rezolvarea acestui scop.

În acest sens apare şi se dezvoltă ideea potrivit căreia normele trebuie cuprinse în legi scrise şi sistematice astfel încât să includă într‑un cadru ordonat şi unitar toate reglementările relative la organizarea şi funcţionarea puterii politice şi a raporturilor cu cetăţenii. Se afirmă nu numai necesitatea Constituţiei scrise, dar şi supremaţia ei juridică faţă de orice alte norme juridice. Pentru a se asigura această supremaţie juridică a apărut ideea rigidităţii constituţionale. În aplicarea aces­tei idei s‑a considerat că actele juridice normative cu valoare de Constituţie nu pot fi modificate de corpurile legiuitoare obişnuite, ci numai de o adunare constituantă, adică de un organ anume ales în scopul adoptării Constituţiei.

Se face distincţie între puterile constituite, adică adunările legiuitoare alese pe baza Constituţiei în vederea adoptării legilor ordinare, puterea exe­cutivă şi cea judecătorească, pe de o parte, şi puterea constituantă, pe de altă parte, aceasta fiind singura competentă să adopte şi să modifice Constituţia. Totodată s‑a stabilit că adunarea constituantă, atunci când procedează la adoptarea sau modifi­carea Constituţiei, trebuie să respecte anumite formalităţi procedurale mai complicate decât cele stabilite pentru modificarea legilor ordinare.

În scopul de a consolida supremaţia Constituţiei s‑a încercat apoi să se găsească un mijloc pentru a asigura respectarea ei nu numai de organele administraţiei publice şi de justiţie, dar şi de puterea legiuitoare. Acest mijloc a fost instituirea unui organ căruia să i se recunoască competenţa de a face inaplicabile legile contrare unui principiu constituţional. Apare şi se dezvoltă astfel teoria constituţionalităţii legilor.

În epoca modernă se afirmă mai puternic preocuparea pentru promovarea şi ocrotirea drepturilor fundamentale, preocupare care devine aspectul cel mai important al teoriei constituţionalismului. În consecinţă, teoria constituţionalismului modern are mai multe valenţe, care ar putea fi sistematizate în următoarele trăsături:

• existenţa unor acte juridice normative adoptate după proceduri specifice dero­gatorii de la dreptul comun de către puterea constituantă;
• asigurarea supremaţiei juridice a actelor constituţionale în raport cu aceleaşi sistem de drept, rolul ei structurant;
• garantarea respectării şi aplicării constituţiei de către toate organele statului prin instituirea controlului constituţionalităţii legilor;
• afirmarea principiului constituţionalismului modern, flexibilitatea separaţiei puterilor în stat şi, în acelaşi timp, consacrarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor;
• afirmarea şi protejarea juridică prin normele constituţionale a valorilor supreme în societatea modernă, respectiv: pluralismul politic şi instituţional, democraţia, statul de drept şi libertăţile cetăţeneşti, inclusiv accesul liber la justiţie;
• recunoaşterea existenţei unor raporturi sociale şi politice de importanţă primor­dială care formează obiectul special de reglementare al normelor constituţionale.

Profesorul univ. dr. Ion. Deleanu arăta: „Constituţia este şi trebuie să fie aşezământul politic şi juridic funda­mental, care reflectă cucerirea puterii în stat, noile structuri sociale şi politice, precum şi drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţeni­lor”.[1]

Conceptul de constituţie poate avea două accepţiuni:

• accepţiunea de lege, de act normativ;
• accepţiunea de categorie istorică, deoarece a apărut pe acea treaptă de dezvoltare socială în care principiile dreptului feudal nu mai corespundeau. Dimensiunea istorică se referă și la evoluția constituției și constituționalismului, dar și la determinarea conținutului normativ a unei legi fundamentale nu numai de voința politicienilor și adunării constituante care o adoptă, dar și de condițiile sociale, economice, politice și culturale ale momentului, de particularitățile naționale și, nu în ultimul rând, de voința suverană a poporului, care prin corpul electoral este chemat să aprobe o constituție.

Deşi termenul de Constituţie este foarte vechi, el fiind adesea folosit în accep­ţiunea sa de lege, actuala sa semnificație s‑a conturat în epoca modernă.

Așa cum am arătat, Constituţia este considerată ca fiind aşezământul politic şi juridic fundamental al unui stat. Aceasta deoarece Constituţia a fost şi este concepută într-o viziune mai largă, ce excede politicului, nu numai ca o lege fundamentală, ci și ca o realitate politică şi statală ce se identifică cu societatea pe care o modelează prin ordinea juridică ce o impune.

În Constituţie sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieţi economice, politice, sociale şi juridice, în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează şi le apără. Poporul, spunea Hegel, trebuie să aibă faţă de Constituţia lui sentimentul dreptului său şi al stării sale de fapt, astfel ea poate exista, e drept, în chip exterior, dar nu are nici o semnificaţie şi nici o valoare. Cât de actuale sunt cuvintele marelui filozof care afirma că „fiecare popor îşi are Constituţia care se potriveşte şi care i se cuvine”.

Valoarea, conţinutul şi semnificaţiile constituţiei ca ideal al unei societăţi democratice au fost clar exprimate în actele constituţionale şi constituţiile care au deschis drumul procesului constituţional. Prima constituţie scrisă din lume, Constituţia americană din anul 1787, arăta în preambulul său că „Noi, poporul american, în vederea formării unei uniuni mai perfecte, stabilirii justiţiei, asigurării liniştei interioare, asigurării apărării comune, dezvoltării bunăstării generale şi asigurării binefacerilor libertăţii, pentru noi şi urmaşii noştri, poruncim şi stabilim prezenta Constituţie”. Aşa cum spun chiar juriştii americani, în Constituţia americană şi-a găsit punctul culminant spiritul constituţionalismului.

Încă de la apariţia sa constituţia a fost considerată şi analizată prin opoziţie cu absolutismul, drept o limită în calea exercitării arbitrare a puterii. Odată acest scop îndeplinit constituţionalismul a continuat să aibă un rol important şi eminamente progresist pe scena istoriei el propunându-şi garantarea eficientă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului.

Poate că cel mai bine idealul constituţionalismului este exprimat de noţiunea de stat de drept. Trecerea de la dreptul statului la statul de drept a fost şi este încă un proces îndelungat şi anevoios înscris între polii unor valori contradictorii. În plan ideatic la fundamentarea construcţiei statului de drept se află ideea de raţionalizare a sistemului dreptului şi de accentuare a eficacităţii lui. Cerinţa esenţială a idealului constituţional de stat de drept îl reprezintă subordonarea statului faţă de drept şi limitarea puterii statului prin drept.

Într-adevăr, constituţiile – prin ele însele, într-un stat de drept, care presupune între altele respectarea legalităţii şi a ordinii de drept, protecţia individului şi a cetăţeanului în raporturile lui cu puterea, desfăşurarea întregii activităţi statale pe baza şi în limitele stricte ale legii – sunt sau pot fi un obstacol în calea arbitrarului, dacă ele exprimă voinţa generală iar respectul faţă de ele devine o datorie pentru guvernanţi.

Idealul Constituţiei dar şi al constituţionalismului este exprimat şi prin conceptul de supremaţie a constituţiei. Supremaţia legii fundamentale este o calitate a acesteia care o situează în vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată în stat şi face din constituţie sursa tuturor reglementărilor în domeniile economic, politic, social şi juridic. Consecinţele cele mai importante ale supremaţiei Constituţiei sunt conformitatea întregului drept cu normele constituţionale şi obligaţia fundamentală a autorităţilor statului de a-şi exercita atribuţiile în limita şi spiritul Constituţiei.

Desigur, supremaţia Constituţiei ar reprezenta numai un ideal dacă nu ar exista şi garanţii specifice care în esenţă permit controlul puterii şi evitarea evoluţiei acesteia spre arbitrar. Dintre aceste garanţii două sunt mai importante: controlul constituţionalităţii legilor care reprezintă o contrapondere importantă faţă de puterea discreţionară a parlamentului şi a executivului, iar cea de-a doua se referă la consacrarea principiului accesului liber la justiţie. Într-un sistem constituţional bazat pe supremaţia Constituţiei controlul realizat de către instanţele judecătoreşti reprezintă o garanţie importantă a respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, mai ales în raporturile cu autorităţile executive ale statului.

Esenţa şi finalitatea Constituţiei dar şi a constituţionalismului ca proces istoric constă în realizarea unui echilibru între realităţi şi forţe diferite dar care trebuie să coexiste şi să se armonizeze pentru a asigura stabilitatea socială, libertatea individuală, dar şi legitimitatea şi funcţionabilitatea autorităţilor care exercită puterea statală. Altfel spus, scopul unei Constituţii democratice constă în a realiza un echilibru just, raţional între realităţi diferite, între interesele individuale şi interesul public. În sensul celor de mai sus profesorul univ. dr. Ioan Muraru afirma: „În realităţile socio-juridice şi statale contemporane, constituţionalismul trebuie privit ca o stare politico-juridică, complexă, ce exprimă cel puţin două mari aspecte:

a) receptarea în Constituţie a exigenţelor mişcării de idei (originare şi în evoluţia sa) privind statul de drept şi democraţia, libertăţile publice, organizarea, funcţionarea şi echilibrul puterilor;

b) receptarea în masa largă a subiectelor de drept a dispoziţiilor constituţionale.

Această receptare reciprocă este singura care poate asigura eficienţa şi mai ales viabilitatea constituţiei, poate asigura concordanţa între regulile constituţionale şi practica politică.”[2].

Nu poate exista o constituţie ideală, perfectă, imuabilă. Constituţia, ca lege fundamentală, pentru a fi eficientă trebuie să fie adecvată realităţilor sociale, economice şi politice ale statului. Dinamica acestor factori va determina, în cele din urmă şi modificări ale normelor constituţionale. Realizarea unui raport adecvat între Constituţie şi realităţile statale, politice, ideologice şi economice este o problemă complexă care nu trebuie înţeleasă formal. Subliniem faptul că pe plan strict juridic constituţia poate defini atât un regim liberal cât şi unul dictatorial. Dacă în orice tip de stat, fie el democratic sau totalitar, există o Constituţie, nu se poate susţine că peste tot există şi un veritabil regim constituţional, ci numai în statele unde legea fundamentală consacră și garantează principiile democratice de instaurare, exercitare și menținere a puterii statale precum și drepturile fundamentale ale omului.

Trăsăturile regimului constituţional existent la un moment istoric într-un stat, dar şi modul în care este receptată şi respectată Constituţia, determină realitatea legii fundamentale şi a constituţionalismului.

Evoluţia constituţională a României reflectă tradiţiile culturale și realităţile sociale

Evoluţia constituţională a României reflectă tradiţiile culturale, realităţile sociale, gradul de dezvoltare economică şi gradul de democratizare. Evoluţia nu a fost simplă, ea are o dimensiune complexă ce implică multitudinea de factori constitutivi ai societăţii. Este marcată de acte normative cu valoare constituţională prin care, în decursul tim­pului, au fost reglementate relaţiile sociale privind puterea şi drepturile fundamentale ale omului. Această materializare juridică a voinţei gu­vernanţilor este determinată în mod direct de realităţile sociale exis­tente la un moment dat

În România, ca şi în alte state europene, evoluţia constituţională semnifică democratizarea exercitării puterii, limitarea puterilor discreţionare ale statului, afirmarea principiului democraţiei privind organizarea socială, politică, juridică în stat şi consacrarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti. Dezvoltarea constituţională reflectă realitatea politică, juridică, economică, tradi­ţiile, dar şi influenţele internaţionale împreună cu preluarea ideilor democratice afirmate la finele secolului al XVIII‑lea şi începutul secolului al XIX‑lea.

Din punct de vedere ştiinţific, începutul este marcat de adoptarea primelor consti­tuţii, respectiv a actelor normative care, din punct de vedere formal, dar şi al conţinu­tului, răspund criteriilor generale de definire a Constituţiei. În literatura de specialitate evoluţia constituţională în România este analizată în funcţie de actele normative care au fost considerate că au valoare constituţională. Autorii au propus diferite sisteme de clasi­ficare a perioadelor istorice ale dezvoltării constituţionale a statului ro­mân.

Apariţia şi dezvoltarea constituționalismului în România este marcată de unele caractere specifice sistemului economic, cultural, politic şi istoric ale societății, dar și de dominaţia altor puteri asupra statului. Astfel, structurile instituționale moderne ale statului au fost consacrate mai târziu și au evoluat mai lent faţă de alte ţări. Spre deosebire de Franţa, ideile de­mocratice ale Constituţiei au fost receptate mai puţin de populaţia care avea un nivel de trai și de instrucție școlară redus. Reprezentanții burgheziei au fost aceia care au preluat şi transpus în primele documente constituționale și Constituții ideile organizării democratice ale statului, consacrarea drepturilor fundamentale ale omului, elimi­narea privilegiilor, exercitarea puterilor statale în conformitate cu principiul sepa­raţiei puterilor în stat etc.

Unii autori susţin că ideile constituţionale ce au stat la baza adoptării unor consti­tuţii sunt preluate exclusiv din occident, iar statul român nu a făcut altceva decât să le dea o formă constituţională fără a schimba conţinutul. Această afirmaţie nu este fundamentată ştiinţific, deoarece constituțiile române al căror conținut normativ este influențat sau chiar determinat de constituționalismul european, au totuși și numeroase elemente de originalitate care reflectă realitățile sociale, culturale, economice și politice din momentul în care au fost adoptate. Trebuie subliniat faptul că spre deosebire de legile obișnuite care sunt rezultatul voinței legiuitorului, a deținătorului puterii în stat de la un anumit moment istoric, conținutul normativ al unei constituții este determinat de realitățile, caracterul, specificul societății și a statului din momentul adoptării lor .

În cele ce urmează prezentăm succint evoluția constituționalismului în România [3].

Constantin Mavrocordat la 7 februarie 1741 adopta un act normativ, considerat de unii autori ca fiind un veritabil act constituţional, cunoscut sub denumirea de Constituţia lui Mavrocordat. Acest document reglementa „adunarea obştească” această instituţie dorindu‑se a fi un organ reprezentativ consultativ la care aveau acces boierii. Prin acest document se afirmau unele principii democratice privind încasarea taxelor, dar şi echi­librul ce trebuia să caracterizeze impunerea fiscală.

Şcoala Ardeleană, la finele secolului al XVIII‑lea, milita pentru consacrarea, recunoașterea și respectarea drepturilor fundamentale ale omului pentru românii din Transilvania. Supplex Libellus Valachorum este numele sub care a rămas în istorie memoriul naţiunii române din Transilvania din 1791, cel mai important act politic al românilor transilvăneni din secolul XVIII. Produs al celor mai luminate minţi ale intelectualităţii româneşti, născut în contextul iluminismului care zguduia vechea Europă, actul încununează eforturi îndelungate pentru emancipare politică şi naţională a românilor precum şi o serie lungă de memorii şi petiţii. Supplex Libellus formulează sintetic revendicările poporului român şi este un document programator pentru lupta pentru emancipare naţională care avea să aibă loc în secolul XIX, până la apariţia după o sută de ani a Memorandumului din 1892.

Prin Supplex Libellus Valachorum se consacră printre altele: dreptul la pro­prietate, la iden­titatea şi conservarea fiinţei umane; echilibrul ce tre­buie să existe între interesele fiecărui cetăţean – comunitate – stat. Este proclamat dreptul la viaţă, libertate, unitate pentru tot poporul român. De aceea poate fi considerat ca un veritabil document constituțional.

Primul document ce se află la originea organizării moderne a Statului Român este un proiect constituţional al lui Dimitrie Sturdza din 1802.

Doctrina liberală şi teoria drepturilor fundamentale ale omului pătrund în Prin­cipatele Române după 1820. După revoluţia lui Tudor Vladimirescu se redactează un document politic ce încorporează multe din ideile şi concepțiile democratice și constituționale ale vremii. Ne referim la Constituţia Cărvunarilor din 1822, care nu a fost niciodată adoptată rămânând în formă de proiect. Constituţia Cărvunarilor a fost un proiect de constituţie care încerca introducerea unui sistem modern de guvernare în Principatele Române. Ea formula pentru prima dată principiul constituţional al domniei legilor şi al separării puterilor în stat. A fost elaborată la Iaşi şi supusă dezbaterii. Numele de „Cărvunari” face aluzie la carbonarii italieni (Carboneria). Constituţia prevedea principii și drepturi inspirate din ideologia Revoluţiei franceze: liber­tatea individuală a persoanei, a întrunirilor, a comerţului, egalitatea în faţa legii, respectarea proprietăţii, principiul unei ordini financiare echitabile, organizarea învă­ţământului, organizarea statului, restrângerea puterii domneşti şi instituirea sfatului obştesc, alcătui pe criterii reprezentative, format numai din boieri și care avea atribuții legislative. Ioan Sturza, domnitorul Moldovei a acceptat Constituția, dar ea nu a putut fi adoptată datorită opoziției Turciei și Rusiei.

Un moment istoric important în dezvoltarea constitu­ţională a României îl constituie Revoluţia din 1848. Au fost procla­mate mai multe documente politice prin care erau consacrate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi principiul statului modern. Astfel, unul dintre punctele programului din 1848 era adopta­rea unei constituţii a statului. Proclamaţia de la Izlaz care este o veritabilă declarație de drepturi a românilor.

Faţă de documentele juridice anterioare, Regulamentele Organice din 1831, 1832 sunt opera în principal a marii boierimi a Principatelor Române. Nicolae Iorga afirma că Regula­mentele Organice sunt adevă­rate constituţii, fiind în cea mai mare parte o creaţie a românilor. Adoptarea acestor documente politice şi juridice s‑a realizat la iniţiativa Rusiei, dar şi cu colaborarea marilor boieri din Prin­cipatele Române.

Convenţia de la Paris din 1858 este actul internaţional prin care s‑au stabilit normele fundamentale referitoare la situaţia juridică şi politică a Principatelor Române și care apus bazele unirii Tării Românești cu Moldova realizată în 1859.

Primul act considerat ca fiind o constituţie în România este Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864). În acest document cu valoare politică şi juridică sunt consacrate primele reguli constituţionale privind organizarea statului. Astfel, el consacra faptul că puterea statală aparţine naţiunii şi era încredinţată spre exercitare domnului şi reprezentanţei naţionale. Puterea legislativă era exercitată în mod colectiv de către domn şi Reprezentanţa naţională, care avea o structură bicamerală, respectiv Adunarea Ponderatoare şi Adunarea Electivă. Cele două camere erau formate din membri aleşi şi membri de drept. Puterea executivă era exercitată de către domn, cu toate că acest act constituţional nu făcea referire expres la acest lucru.

Constituțiile din 1866, 1923 și 1938

Constituţia din 1866 este considerată a fi una dintre cele mai demo­cratice legi fundamentale ale unui stat european din perioada respectivă. Era inspirată după Constituţia Belgiei din 1831, cuprindea 133 de articole, grupate în 8 titluri, care se refereau la puterile statului, organizarea şi funcţionarea instituţiilor statale, caracterele statului, drepturile cetăţeneşti, principiile de organizare a activităţilor economico‑sociale. Pentru prima dată în România sunt reglementate și garantate drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

Constituţia consacra faptul că puterea şi suveranitatea aparţin popo­rului, precum şi caracterul indivizibil al statului. Totodată, se acorda o atenţie deosebită drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti. Erau consacrate şi garantate drepturile civile, libertatea individuală, libertatea de conştiinţă, inclusiv cea religioasă, libertatea de exprimare, precum şi drepturile politice fundamentale, inclusiv dreptul de a alege şi de a fi ales. O atenţie deosebită se acorda proprietăţii, care era declarată sacră şi inviolabilă, şi se stabilea că nicio lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averii. Constituţia se referea pe larg la organizarea şi exercitarea puterii. Stabilea în acest sens că toate puterile în stat emană de la naţiune, iar puterea legiuitoare era exercitată colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională, care avea o structură bicamerală (Senat şi Adunarea Deputaţilor).

Constituţia din 1923 a fost controversată sub aspectul modului ei de adoptare. Astfel, mulţi teoreticieni în drept constituţional (C. Dissescu, P. Negulescu) nu au recunoscut valoarea de constituţie a acestui act normativ, deoarece nu a fost adoptat după regulile şi pro­cedeele prevăzute de Constituţia din 1866. Cu toate acestea, constituţionaliştii moderni, având în vedere conţinutul acestui act constituţional, îl consideră a fi una dintre cele mai democratice din perioada respectivă. Constituţia cuprindea 138 de articole grupate în 8 titluri. Multe reglementări erau preluate din Constituția din 1866, dar există și numeroase elemente de noutate. În ceea ce priveşte puterea, se stabilea, la fel ca şi în constituţiile precedente, că aparţinea naţiunii. De asemenea, Constituţia consacra caracterul statului român ca fiind un stat naţional, unitar şi indivizibil. Forma de guvernământ, era consacrată ca fiind monarhia constituțională și ereditară în linie masculină. Puterile statului erau exercitate de către reprezentanţii naţiunii.

Puterea legislativă era exercitată de rege împreună cu reprezen­tanţa naţională formată din două camere: Adunarea Deputaţilor şi Se­natul. Puterea executivă aparţinea regelui şi o exercita prin Guvern. Consiliul legislativ avea rolul de a sistematiza legislaţia existentă. Sistemul instanţelor fiind organizat pe grade de juris­dicţie, la vârf se situa Înalta Curte de Casaţie. Constituţia face expres referire la controlul de constituţionalitate, încredinţând această funcţie Curţii de Casaţie. Pentru prima dată, constituţia face referire la organizarea contenciosului admi­nistrativ adică la controlul actelor administrative de către instanțele judecătorești

Sistemul electoral consacra pentru prima dată votul egal, direct, secret şi obliga­toriu şi se renunţa la orice sistem cenzitar. Ambele ca­mere erau alese pe baza votului egal, direct şi secret, dar Senatul cuprindea şi membri de drept, numiţi pe viaţă de către rege, fie din rândul foştilor demnitari ai statului, fie din rândul personalităţilor reli­gioase. Frontierele statului nu puteau fi schim­bate decât prin lege. Organizarea administrativă a teritoriului se făcea în comune şi judeţe. Constituţia făcea referire şi la modul de dobândire a cetăţeniei române, în sensul că aceasta urma să fie dobândită potrivii unei legi ulterioare constituţiei.

Un capitol important este cel privind drepturile şi libertăţile fundamentale. Conținutul normativ privind drepturile și libertățile fundamentale era în mare parte identic cu cel al Constituției din 1866. Constituţia consacra egalitatea între cetăţeni fără deosebire de naţionalitate, avere şi alte asemenea criterii.

Premisele istorice ale adoptării Constituției din 1938 sunt exprimate de noile orientări politice intervenite în România după 1935. Cel mai important aspect politic îl reprezintă instaurarea la 10 februarie 1938 a dictaturii personale a regelui Carol al II‑lea. Acest eve­niment a însemnat şi o transformare radicală a democratismului tradi­ţional instaurat în baza constituţiei din 1923, în sensul că regimul politic existent în acel moment a impus renunţarea la unele drepturi şi libertăţi fundamentale, a consacrat puterea politică la nivelul instituţiei şefului de stat, a limitat prerogativele Parlamentului şi, practic, s‑a eliminat din viaţa statală pluralismul politic, limitându‑se activitatea partidelor politice. Expresia juridică constituţională a regimul politic instaurat a reprezentat‑o Constituţia adoptată la 28 februarie 1938 din iniţiativa regelui Carol al II‑lea. Acest document constituţional avea 100 de articole gru­pate în 8 titluri. Naţiunea putea să‑şi exercite atribuţiile numai prin reprezentare. Puterea legislativă era exercitată de către rege şi Parlament. De asemenea, erau consacrate principalele caractere şi atribute ale statului român, respectiv: statul naţional unitar şi indivizibil şi inalienabilitatea teritoriului. Puterile statului erau coordonate de către rege, care avea atribuţii sporite, aproape discreţionare. Astfel, regele avea putere legislativă, fiind abilitat să emită decrete cu putere de lege, care nu erau supuse controlului parlamentar. Puterea executivă era încredinţată regelui, care o exercita prin Guvern. Totodată, regele avea şi importante atribuţii statale, respectiv: era comandantul armatei, numea şi revoca miniştri, putea dizolva par­lamentul, avea dreptul de graţiere a pedepselor.

Parlamentul avea o structură bicamerală. Desemnarea deputaţilor se realiza prin vot secret, obligatoriu şi exprimat prin scrutin uninominal, dar cu anumite limitări, în sensul că trebuia să reprezinte alegătorii după profesiunea lor. Durata mandatului pentru deputaţi era de 6 ani. Senatul era compus din membri aleşi şi membri numiţi, respec­tiv senatori de drept. Durata mandatului era de 9 ani.

Puterea judecătorească era exercitată de către Curtea de Casaţie şi Justiţie şi cele­lalte instanţe judecătoreşti. Constituţia consacra prin­cipiul legalităţii privind organi­zarea instanţelor judecătoreşti

Drepturile fundamentale erau reglementate restrictiv în raport cu dispoziţiile Constituţiei din 1923. Acestea puteau fi limitate dacă prin exercitarea lor aducea atingere principiilor ideologice impuse de dictatura personală a regelui Carol al II‑lea.

Constituţia din 1938 a fost suspendată în septembrie 1940, mo­ment în care sunt reduse prerogativele regale şi este învestit cu puteri depline în stat Preşedintele Con­siliului de Miniştri.

Constituțiile moderne ale României au consacrat juridic caracterul creștin ortodox al poporului Român și poziția majoritară a Bisericii ortodoxe

Ajungând în acest moment istoric al evoluției constituționalismului în România remarcăm că toate documentele cu caracter pre-constituțional, constituțional și Constituțiile adoptate au consacrat juridic și au mărturisit spiritual caracterul creștin ortodox al poporului Român și poziția majoritară a Bisericii ortodoxe în raport cu alte religii, confesiuni sau credințe existente și recunoscute de stat prin lege. Aceste reglementări constituționale nu au fost considerate ca fiind contare sau că ar fi adus atingere unor principii sau drepturi fundamentale recunoscute și garantate în mod deosebit de Constituțiile din 1866, 1923 și 1938 precum: principiul egalității în drepturi a românilor, eliminarea privilegiilor și discriminărilor, libertatea de conștiință și libertatea religioasă, drepturile și protecția minorităților dar și principiul toleranței privind exercitarea unor drepturi.

Tradiţiile democratice ale constituţionalismului românesc din perioada analizată marchează istoric consacrarea şi garantarea libertăţii de conştiinţă, ca drept fundamental. Ne referim în special la dispoziţiile cuprinse în Constituţia României din 1866, care pentru prima dată în ţara noastră oferea o recunoaştere juridică a libertăţii de conştiinţă. Astfel, dispoziţiile art. 21 cuprindeau o formulare de esenţă prin care libertatea conştiinţei era considerată ca un drept natural: „Libertatea conştiinţei este absolută”. Conţinutul acestui drept fundamental avea în vedere în mod explicit garantarea libertăţii religioase. Mai mult decât atât, religia ortodoxă şi biserica ortodoxă erau consacrate constituţional: „Libertatea tuturor cultelor este garantată, întrucât însă celebraţiunea lor nu aduce atingere ordinii publice sau bunelor moravuri. Religiunea ortodoxă a răsăritului este religiunea dominantă a statului român. Biserica ortodoxă română este neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea ca biserică ecumenică a răsăritului în privinţa dogmelor”.

Acestea sunt formulări juridice care exprimă realitatea socială, specificul cultural şi religios al poporului român, fără însă a se îngădui exclusivismul religios şi intoleranţa interconfesională. De altfel toată istoria poporului român, spiritualitatea sa, tradiţiile culturale afirmă clar şi elocvent toleranţa şi respectul faţă de toate confesiunile religioase.

Reglementări similare existau și în Constituția din 1923 la art. 22, alin. 3 precum și în Constituția din 1938 la art. 19 alin. 2.[4]

Un alt fapt istoric important este acela că niciunul dintre actele juridice , actele politice și juridice pre constituționale și nici cele trei Constituții Române de care am făcut vorbire mai sus nu au prevăzut separația Bisericii de stat și nici autonomia Bisericii în raport cu statul. Istoria demonstrează iar documentele politice și juridice consemnează că începând din evul mediu până în perioada contemporană în care au fost adoptate Constituțiile din 1866, 1923 și 1938, mitropoliții Țarii Românești și ai Moldovei au fost membrii în divanurile voievozilor și în adunările obștești, având un rol important în guvernarea țărilor Române. În perioada contemporană antebelică importanți membri ai Bisericii Ortodoxe au ocupat funcții înalte în stat.

Un exemplu pe care îl considerăm relevant este acela al Patriarhului Miron Cristea care a fost Prim Ministru al României în perioada februarie 1938 – martie 1939 și a făcut parte din Regența instituită pentru Regele Mihai I, minor la aceea dată, respectiv 1927-1930.

Aceste realități istorice și constituționale considerăm că fac parte din tradițiile de spiritualitate ortodoxe ale poporului român și totodată din tradițiile democratice constituționale de organizare și funcționare a statului.

Perioada 1944-1947 este caracterizată printr‑o puternică instabili­tate socială şi econo­mică și politică, de inexistenţa unui sistem constituţional în sensul tradiţional al conceptului. Au fost adoptate acte juridice normative cu valoare constituțională prin care se reglementau exercitarea puterii în stat, precum şi dreptu­ri fundamentale ale cetăţenilor. Dintre acestea menționăm două: Decretul nr. 1626 din 1944 privind drepturile românilor în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei din 1866 şi modificările Cons­tituţiei din 28 martie 1923, act normativ prin care a fost repusă din nou parțial în vigoare Constituția din 1923, și Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947, un act normativ de tristă amintire deoarece prin acesta a fost schimbată forma de guvernământ, monarhia a fost abolită și s-a instaurat republica populară.

Este actul constituțional prin care s-a înlăturat, ca formă de organizare a puterii statale, separația puterilor în stat, fiind înlocuită cu principiul centralismului democratic, adică subordonarea tuturor instituțiilor, inclusiv a justiției statului față de o autoritate unică, care în curând avea să fie Partidul Comunist Român. Structura bicamerală a Parlamentului a fost înlocuită cu Parlamentul unicameral. Este actul constituțional care marchează începutul instaurării statului totalitar comunist în România.

Istoria a demonstrat că abolirea monarhiei a fost un act de forţă care nu a avut nimic de‑a face cu un raţionament juridic constituţional. Actul de abolire din 1947 a fost rezultatul unei presiuni ultimative din partea Partidului Comunist sprijinite din afara ţării. Din punct de vedere juridic, abdicarea Regelui Mihai I a fost un act neconstituţional, întrucât instituţia abdicării nu era prevăzută în Constituţie, iar Regele nu putea oricum să abdice şi pentru urmaşii săi, cu alte cuvinte, nu putea să extindă consecinţele juridice ale actului său de abdicare unor prezumtivi şi viitori descendenţi legitimi ai acestuia. Este adevărat că Regele Carol al II‑a a abdicat în septembrie 1940, dar a abdicat în favoarea fiului său, moştenitorul legal al tronului.

Urcarea pe tron a lui Carol I a fost rezultatul unui plebiscit. Abolirea monarhiei în decembrie 1947 ar fi trebuit să urmeze aceeaşi procedură pentru a avea legitimitate constituţională. În realitate, Legea nr. 363/1947 nu foloseşte termenul de „abolire”, ci doar expresia „abdicarea Regelui Mihai I pentru el şi urmaşii săi”.

Potrivit Constituţiei din 1923, actului abdicării, chiar forţate, ar fi trebuit să‑i urmeze declanşarea procedurii prevăzute în art. 79 din Constituţie referitoare la vacanţa tronului. Pentru a se evita însă această posibilitate şi pentru a se pregăti terenul abolirii de facto a monarhiei, prin Legea nr. 363/1947 s‑a abrogat expres Constituţia din 1923. Ca atare, problema plebiscitului a căzut de la sine, iar abolirea monarhiei a fost un act politic şi nu unul juridic, deoarece nu a avut legitimitatea juridică necesară.

Deşi a fost impusă prin forţă, republica a intrat însă în conştiinţa mai multor generaţii. Republica Populară şi apoi Socialistă au fost asociate pentru mai multe decenii cu un regim politic iniţial opresiv şi apoi fals sau parţial demo­­cratic.

În intervalul de timp istoric 1948-1989 au fost adoptate trei constituţii, respectiv: Constituţia României din 13 aprilie 1948, Constituţia României din 24 septembrie 1952 şi Constituţia României din 21 august 1965. Trăsăturile generale ale realităţii constituţionale a statului ro­mân în această perioadă sunt orientate înspre afirmarea din ce în ce mai puternică a rolului condu­cător al unui singur partid, renunţarea la principiile tradiţionale ale democraţiei consti­­tuţionale, cum ar fi: pluralismul politic şi instituţional, principiul separaţiei puterilor în stat, al independenței justiției, al libertății economice, precum şi garantarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor. Puterea legislativă era exercitată de către reprezentanţa naţio­nală organizată unica­meral, respectiv Marea Adunare Naţională.Puterea executivă subordonată celei legislative şi instituţiei şefu­lui de stat era exercitată de către Consiliul de Miniştri, precum şi de autorităţile administrative centrale şi locale, organizate tot în baza subordonării politice a statului.

Prin Constituţia din 1965 se instituie un regim ideologic unic, al materialismului dialectic ateu care exclude religia și dreapta credință ortodoxă şi se impune principiul centralismului în organizarea şi funcţionarea autorităţilor statale. Activitatea economico‑socială a statului este organizată în baza principiului planificării, desfiinţându‑se practic, după 1952, proprietatea privată în domeniul economic. Se renunţă la regula valorii şi la principiile concurenţiale. Proprietatea este ierarhizată juridic, pe primul plan este proprietatea de stat, urmând proprietatea cooperatistă şi pe ultimul loc, ca importanţă juridică, pro­prietatea personală, care este limitată în ceea ce priveşte conţinutul său.

Constituţiile se refereau la drepturi şi libertăţi fundamentale, dar acestea puteau fi restrânse oricând discreţionar de către stat, iar exercitarea lor era orientată înspre valorile ideologice acceptate. Autonomia organelor administraţiei locale era mult limitată datorită organizării în baza centralismului şi a unei subordonări stricte.

Deși Biserica Română Ortodoxă și-a continuat existența și activitatea, libertatea religioasă nu mai era garantată, era supusă unor îngrădiri și restricții ample și controlată de autoritățile de stat și comuniste. Din punct de vedere constituțional s-a instituit implicit, deși nu explicit ca în Albania, statul comunist ateu.

Din nefericire consecințele și influențele regimului constituțional ateu comunist se resimt și astăzi.

Transformările politice, economice şi sociale după decembrie 1989 au influențat sistemul constituţional românesc

Ca urmare a transformărilor politice, economice şi sociale radicale intervenite după decembrie 1989 în sistemul constituţional român se produc transformări de esenţă. Au fost adoptate mai multe acte normative cu valoare constituțională, prin care s-a pus bazele reinstaurării constituționalismului democratic în România. Sunt consacrate politic şi juridic principii constituţionale, precum: separaţia puterilor, pluralismul politic, libertatea economică statul de drept, principiul democraţiei, consacrarea și recunoașterea drepturilor fundamentale ale omului, forme democratice de exercitare a puterii, inclusiv prin referendum, răspunderea şi revocabilitatea celor care ocupă funcţii de guvernare.

Dintre aceste acte constituționale menționăm Decretul Lege nr. 92 din 14 martie 1990. Este un important act normativ constituţional prin care au fost puse bazele sistemului constituţional actual al României. Principalele dispoziţii normative se referă la organizarea puterii legislative şi executive, după cum urmează:

• Parlamentul României urma să aibă o structură bicamerală, respectiv Senat şi Camera Deputaţilor;
• membrii Parlamentului urmau să fie aleşi prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat pe baza scrutinului de listă;
• instituţia şefului de stat era realizată în persoana Preşedintelui României, ales prin scrutin uninominal, organizat în două tururi;
• erau prevăzute dispoziţii concrete privind organizarea, des­făşurarea alegerilor şi centralizarea rezultatelor.

Totodată s-a instituit și organizat Adunarea Constituantă, formată din cele două camere reunite ale Parlamentului care trebuiau să elaboreze viitoarea Constituție a României, actul final al adoptării fiind procedura referendumului.

Actuala Constituție a fos adoptată în ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin Referendumul național din 8 decembrie 1991.

În anul 2003 Constituția a fost revizuită prin Legea nr 429/2003, lege ce a fost aprobată prin Referendumul național din 18-19 octombrie 2003 și a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, când a fost publicată în Monitorul Oficial. În urma revizuirii, Constituția a fost republicată, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare, în Monitorul Oficial nr 767 din 31octombrie 2003. Este Constituția cu cea mai mare stabilitate dintre toate constituțiile României deoarece a fost revizuită o singură dată.

Au mai existat două încercări de revizuire; ultima tentativă a avut loc în 2018, când în baza unei inițiative cetățenești s-a propus revizuirea art. 48 alin. 1, în sensul că „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită dintre un bărbat și o femeie”. Au fost parcurse cu succes toate etapele procedurale, dar actul final al aprobării revizuirii, dar Referendumul național a eșuat, întrucât nu a fost atins pragul de validare. Conform Biroului Electoral Central, 21,1% dintre românii cu drept de vot s-au prezentat la urne în cele două zile dedicate consultării. Referendumul din 6 și 7 octombrie 2018 a înregistrat astfel cea mai slabă prezență la vot din 1990 și până în prezent. Modificarea Constituției a fost susținută de 91,56% dintre cei prezenți la urne. Aceasta este prima inițiativă cetățenească demarată în România de la căderea comunismului în 1989.

Acest Referendum este un exemplu elocvent al indiferenței majorității electoratului român față de Constituție și în special pentru includerea în conținutul normativ al Legii Fundamentale a unui principiu privind constituirea familiei axat pe tradițiile și valorile dreptei credințe ortodoxe a poporului român a căror valabilitate și viabilitate se apropie de 2000 de ani.

– Va urma –