America anilor ’50 a fost o epocă simplă, romantică, prosperă. Plaje californiene, suburbii și stil. A fost publicat „Atlas Shrugged”, a fost creată NASA, iar Elvis a lansat muzica rock. Între 1950 și 1959 se nășteau 4 milioane de copii anual. Națiunea americană domina lumea în toate domeniile.
Era o perioadă de înflorire economică în Țara celor Liberi.
Ce s-a întâmplat cu însușirile poporului american – încrederea, mândria și responsabilitatea?
Începutul decăderii civilizației occidentale poate fi plasat în urmă cu un secol.
Totul a început cu o grupare de ideologi din cadrul mișcării comuniste din Europa. Astăzi este cunoscută ca „Școala de la Frankfurt”, iar ideile ei au pervertit societatea americană.
Când nu obții rezultatul dorit, schimbă teoria
Înainte de al Doilea Război Mondial, marxismul susținea că, dacă războiul se declanșează în Europa, clasa muncitoare se va ridica împotriva burgheziei și va porni o revoluție comunistă.
Așa cum se întâmplă cu multe teorii marxiste, lucrurile n-au mers prea bine. Când a început razboiul, în 1914, în loc de revoluție, proletariatul a îmbrăcat uniforma și a plecat la război.
După ce conflagrația s-a încheiat, teoreticienii marxiști s-au întrebat „Ce nu a funcționat?” Doi gânditori marxiști ai epocii, Antonio Gramsci și Georg Lukacs, au concluzionat că în Europa, clasa muncitoare a fost orbită de succesul democrației occidentale și de capitalism. Ei s-au gândit că pâna nu vor fi distruse democrația și capitalismul, o revoluție comunistă nu ar fi posibilă.
Gramsci și Lukacs erau membri activi ai partidului comunist, dar destinele lor au fost diferite.
Gramsci a fost închis de Mussolini în Italia, unde a și murit în 1937, din cauza stării de sănătate precare.
În 1918, Lukacs a devenit ministrul culturii în Ungaria bolșevică. În acest timp, el a înțeles că dacă unitatea familiei și moralitatea sexuală sunt erodate, societatea poate fi distrusă.
Lukacs a implementat o politică pe care a numit-o „terorism cultural”, care se concentra pe aceste două obiective. O mare parte a „terorismului cultural” avea ca scop să atace mintea copiilor prin lecturi care îi încurajau să batjocorească și să respingă morala creștină. În aceste lecturi le erau prezentate copiilor chestiuni sexuale explicite și erau învățați despre conduita sexuală promiscuă.
Dar, din nou, planurile au eșuat: oamenii au fost atât de scandalizați de programul lui Lukacs că, în 1919, când România invada Ungaria, el a plecat din țară.
Nașterea marxismului cultural
În 1929, teroriștii culturali s-au întâlnit la „Săptămâna studiului marxist în Frankfurt”, Germania. Acolo, Lukacs a întâlnit un marxist tânăr și bogat, Felix Weil.
Până la apariția lui Lukacs, teoria marxistă clasică se baza doar pe transformări economice care căutau să distrugă diferențele de clasă. Weil a fost însă entuziasmat de viziunea culturală asupra marxismului a lui Lukacs. Astfel că s-a decis să finanțeze o nouă instituție marxistă – Institutul pentru Cercetări Sociale, nai târziu cunoscută ca Școala de la Frankfurt.
În 1930, „școala” și-a schimbat direcția sub conducerea noului director, Max Horkheimer. Echipa a început să amestece ideile lui Freud cu cele ale lui Marx și, astfel, a apărut marxismul cultural.
Dacă în marxismul clasic, clasa muncitoare era oprimată de clasele conducătoare, noua teorie susținea că toată societatea era oprimată psihologic de instituțiile civilizației occidentale, din care prima era familia. Școala de la Frankfurt concluziona că această teorie va avea nevoie de noi lideri pentru a grăbi schimbarea, întrucât muncitorimea nu părea capabilă să se revolte de bună-voie.
În Germania, au venit la putere național-socialiștii, în 1933. Nu era locul și timpul potrivit să fii un evreu marxist, așa că mulți membri ai școlii s-au mutat la New York, bastion al civilizației vestice, la timpul respectiv.
Venirea în America
În 1934, „școala” a renăscut la Universitatea Columbia, iar membrii ei au început să-și transfere ideile asupra culturii americane.
La Columbia, „școala” a perfecționat instrumentul pe care urma să îl folosească pentru a distruge civilizația vestică: cuvântul tipărit. Au publicat multe materiale, din care primul a fost „Teoria critică”.
„Teoria critică” este un joc asupra semanticii, de o simplitate uimitoare: să fie criticat fiecare stâlp al culturii occidentale – familia, morala, democrația, legea, libertatea de exprimare și altele. Speranța era ca, sub presiune, acești stâlpi să se năruie.
Următorul material a fost carte „Personalitatea autoritară”, avându-l coautor pe Theodor Adorno. Aceasta a redefinit credințele tradiționale americane asupra rolurilor de gen și asupra moralității sexuale, numindu-le „prejudecăți”. Adorno le-a comparat cu tradițiile care au condus la apariția fascismului în Europa.
Să fie doar o coincidență că principala acuză pentru cei incorecți politic azi este aceea de „fascism”?
Școala de la Frankfurt, mutată acum în SUA, a promovat trecerea de la ideile economice spre cele ale lui Freud, publicând lucrări despre reprimarea psihologică. Lucrările lor au împărțit societatea în două grupări principale: opresori și victime. Ei au arătat că istoria și realitatea au fost create de acele grupuri care controlau instituțiile tradiționale. În acel moment, sub aceste cuvinte erau denumiți bărbații creștini cu descendență europeană.
Pornind de la această idee, ei au arătat că rolurile sociale tradiționale ale bărbaților și femeilor se datorau diferențelor de gen, astfel cum erau ele definite de „opresori”. Cu alte cuvinte, genul nu exista în realitate, ci era doar un „construct social”.
O coaliție a victimelor
Adorno și Horkheimer s-au întors în Germania la sfârșitul războiului. Herbert Marcuse, alt membru al Școlii, a rămas în America și, în 1955, a publicat ,,Eros și civilizație”, carte în carte Marcuse a arătat că civilizația vestică era intrinsec represivă, întrucât renunța la fericire pentru progresul social. Marcuse avansa astfel ideea de ,,perversitate polimorfă”, un concept creat de Freud, care fixa ideea plăcerilor sexuale în afara normelor tradiționale. „Eros și civilizație” va avea o mare influență în crearea revoluției sexuale de la 1960.
Marcuse va fi cel care va răspunde întrebării lui Horkheimer din 1930: Cine vor fi noii lideri ai revoluției marxiste, în locul clasei muncitoare? Și tot el a dat răspunsul: o coaliție cu rol de victimă, formată din minorități – negri, femei și homosexuali.
Mișcările sociale din anii ’60 – mișcarea de emancipare a negrilor, feminismul, drepturile homosexualilor, „eliberarea” sexuală – i-au oferit lui Marcuse o ocazie unică. Ideile Școlii de la Frankfurt s-au răspândit extrem de rapid în universitățile americane; marxismul cultural devenea, încet-încet, normă în societate.
În 1965, anul de vârf al mișcărilor sociale, Marcuse a publicat „Toleranța represivă”. În noua sa teorie, tolerarea tradițională în societatea americană a tuturor valorilor și ideilor însemnau de fapt reprimarea ideilor „corecte”. El a fabricat termenul de „toleranță eliberatoare”, prin care a propuse tolerarea oricărei idei aparținând stângii și intoleranță la ideile dreptei (conservatoare). De atunci, o temă omniprezentă a Școlii de la Frankfurt este totala și absoluta intoleranță a oricărui punct de vedere diferit de al lor. Aceasta este, de asemenea, trăsătura fundamentală a celor ce venerează azi corectitudinea politică.
Activitatea Școlii de la Frankfurt a avut un impact major asupra culturii americane. A modelat America omogenă a anilor ’50 transformând-o în națiunea dezbinată și plină de animozitate de astăzi. A contribuit la decăderea familiei, la ascensiunea feminismul radical și la polarizarea rasială pe care o putem observa chiar în epoca președintelui Obama.
Sistemul politic american nu doar că nu s-a opus prea mult trendului, dar l-a îmbrățișat în totalitate și l-a promovat în societate mai ales printr-o educație publică total eronată. De altfel, Barack Obama și Hillary Clinton sunt discipoli ai lui Saul Alinsky, „soldat” credincios al marxismului cultural.
Ca urmare, trăim acum într-o societate hipersensibilă, în care trendurile sociale și „sentimentele” au anulat realitățile biologice obiective, fiind factori decisivi în stabilirea a ceea ce este corect sau greșit.
Corectitudinea politică este un război asupra logicii și rațiunii. Dacă, citându-l pe Winston, protagonistul distopiei lui Orwell, „1984”, „Libertatea este libertatea de a spune că 2+2=4”, atunci astăzi America nu mai este o țară liberă.
–
