1. Cerințele statului de drept și încălcarea lor de către actualii guvernanți.
Noi, împreună cu majoritatea statelor lumii ne aflăm într-o profundă criză a democrației care se manifestă prin desconsiderarea valorilor existențiale ce caracterizează omul și societatea, în mod deosebit viața, demnitatea umană, principiile echității, dreptății al justiției, obligația guvernanților de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Toate aceste fiind consecința unor măsuri restrictive discriminatorii și abuzive ale guvernanților sub pretextul declarat de a combate și a prevenii extinderea pandemiei.
Pandemia este o realitate dureroasă cu consecințe grave și sunt necesare intervenții ale statului și măsuri sanitare care să stopeze extinderea virusului, măsuri care să protejeze viața și sănătatea oamenilor, demnitatea lor, nu să le distrugă.
Din nefericire guvernanții din multe țări inclusiv din România și cei care conduc Uniunea Europeană, nu vor să înțeleagă realitatea prezentă: că nu măsurile restrictive și discriminatorii abuzive, obligativitatea vaccinării cu seruri netestate și care pot pune în pericol sănătatea și viața oamenilor, desconsiderarea omului și a demnității sale, degradarea gravă a unor componente ale sistemului social cum sunt sănătatea economia, educația, cultura și în general viața publică, vor avea ca efect încetarea pandemiei și pretinsa apărare a vieții și sănătății oamenilor.
Realitatea demonstrează că măsurile restrictive și discriminatorii impuse treptat populației în perioada pandemiei, cum sunt interzicerea întrunirilor și a manifestărilor culturale, științifice sau sportive, închiderea școlilor, a universităților, restricționarea accesului la servicii sociale esențiale în primul rând la serviciile pentru ocrotirea sănătății, închiderea bisericilor, restricționarea gravă a desfășurării cultului religios în mod deosebit pentru Biserica Ortodoxă, profanarea gravă a corpului și memoriei celor pretins decedați de COVID, obligativitatea purtării unor măști în spațiul public dar și în unele spații private, distanțarea socială, carantina și izolarea individuală sau socială, controlul și restricționarea accesului în spații comerciale și alte spații publice, controlul și restricționarea călătoriilor și mai nou obligativitatea vaccinării sau adoptarea de măsuri cu caracter discriminator, propaganda mas media agresivă cu scopul de a induce sentimentul de frică și groază în populație, nu au avut ca efect eradicarea pandemiei și a consecințelor grave ale acestei cumplite boli care de altfel, din nefericire, nu este singura afecțiune gravă care afectează sau poate afecta oamenii.
Un fapt foarte grav, pentru un stat de drept și democratic că multe din aceste măsuri care aduc atingere în mod esențial omului creat de Dumnezeu ca persoană liberă, demnității și drepturilor intangibile și absolute ale acestuia, sunt adoptate de instituții și organisme statale centrale sau locale care nu au competența legală de a emite astfel de acte normative. Această realitate este o manifestare abuzivă de putere într-un stat de drept constituțional și cu o societate democratică.
De exemplu în majoritatea județelor au fost instituite restricții abuzive și discriminatorii de comitetele pentru situațiile de urgență, s-a luat măsura înregistrării și monitorizării cetățenilor nevaccinați. Nu mai vorbim de măsurile restrictive, discriminatorii luate de Guvern prin hotărâri, deși executivul nu are o competența de a restricționa exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale prin hotărâri. În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale care în mod voit este ignorată și încălcată de guvernanți.
În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr 152/2020[1], printre altele a admis excepția de neconstituționalitate formulată de Avocatul Poporului și a constatat că dispozițiile art.28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență sunt neconstituționale. Totodată a constatat că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență este neconstituțională, în ansamblul său.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că interdicțiile constituționale prevăzute la art.115 alin.(6), de a nu adopta ordonanțe de urgență care pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale, au avut în vedere restrângerea competenței Guvernului de a legifera în aceste domenii esențiale în locul Parlamentului.
Legiferând cu privire la regimul juridic al stării de asediu și al stării de urgență, Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 este actul de reglementare primară prin care se dispune restrângerea exercițiului drepturilor și al libertăților fundamentale, act în baza căruia autoritățile publice cu competențe în gestionarea situației de criză (Președintele României, Parlamentul României, Ministerul Administraţiei şi Internelor, autorităţile militare şi autorităţile publice, prevăzute în decretul de instituire a stării de asediu sau de urgenţă) emit acte administrative cu caracter normativ (decretul Președintelui de instituire a stării de asediu sau a stării de urgenţă, ordonanţe militare şi ordine ale altor autorităţi publice) care pun în executare norma primară, identificând, în funcție de particularitățile situației de criză, drepturile și libertăți fundamentale al căror exercițiu urmează a fi restrâns.
„Or, având în vedere toate aceste argumente, Curtea reține că, de plano, actul normativ cu un atare obiect de reglementare afectează atât drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor, cât și instituții fundamentale ale statului, căzând în sfera interdicției prevăzute de art. 115 alin. (6) din Constituție. Astfel, Curtea constată că regimul juridic al stării de asediu și al stării de urgență, în actualul cadru constituțional, nu poate fi reglementat decât printr-o lege, ca act formal al Parlamentului, adoptată cu respectarea dispozițiilor art. 73 alin.(3) lit.g) din Constituție, în regim de lege organică.”
Astfel de manifestări discreționare și abuzive de putere nu au împiedicat extinderea pandemiei, dar au avut ca efect, asumat în mod voit de către guvernanții, subminarea valorilor statului de drept și trecerea de la un regim de guvernare democratic la unul dictatorial care folosește fără discernământ ca metode de guvernare în raport cu populația, nerespectarea Constituțiilor a legilor a convențiilor și tratatelor internaționale cu deosebire cele privind respectarea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale restrângerea exercitării drepturilor și libertăților esențiale pentru viață și un trai decent, frica și teroarea, constrângerea abuzivă, nelegală, discriminarea.
Celebrul dicton divide et impera („dezbină și stăpânește”) aparținând în antichitate regelui Filip al II lea al Macedoniei se pare că este de actualitate. În politică, dezbină și stăpânește este o combinație de tactici (politice, militare, juridice sau economice), de câștigare și menținere a puterii prin divizarea unei populații în entități mai mici care luate separat au putere mai mică decât cel care își impune voința. O astfel de divizare înseamnă constrângere, discriminare, dar și inducerea sentimentului de frică și groază în rândul populației. Metoda acesta de guvernare este deseori întâlnită ca o strategie în care grupuri de putere mică sunt împiedicate să se unească și să devină mai puternice. Folosită efectiv, această strategie permite celor cu putere reală puțină să-și impună voința asupra celor care colectiv au putere mare, sau ar avea dacă ar reuși să se unească.
Prin politica vădit discriminatorie Guvernul a divizat populația între cei vaccinați care se bucură de adevărate privilegii nobiliare la fel ca în evul mediu și nevaccinați, cărora lise aplică restricții inumane privind exercitarea drepturilor și libertăților cetățenești și considerați abuziv ca fiind culpabili sociale pentru extinderea pandemiei. Mai mult, prin aceste măsuri discriminatorii și care divizează populația guvernanții au reușit să genereze sentimentul de frică socială și chiar tensiuni sociale între cele două categorii. Scopul declarat este acela de a eradica pandemia, intenție iluzorie deoarece nu poate fi realizat prin astfel de măsuri. Scopul real este de a conduce discreționar, de a domina populația, de a impune dictatura.
Este o stare de fapt fără precedent în perioada postbelică a istoriei omenirii caracterizată prin proclamarea și afirmarea principiilor constituționalismului democratic și a statului de drept.
Curtea Constituțională a României constatând intenția Guvernului de a impune măsuri restrictive abuzive, de a guverna discreționar sub pretextul formal declarat al binelui public a sancționat pentru neconstituționalitate unele acte normative ale executivului.
Respectarea supremației Constituției și a legii, garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, eliminarea manifestărilor de exces de putere din partea guvernanților pe durata existenței unor situații excepționale sunt clar exprimate de Curtea Constituțională în următoarele considerente din Decizia nr 457/2020:
„Comisia de la Veneția a reamintit că ”[el] conceptul de stare de urgență” se bazează pe presupunerea că în anumite situații de urgență de ordin politic, militar și economic, sistemul de limitări impuse de ordinea constituțională trebuie să cedeze în fața puterii sporite a executivului.
Cu toate acestea, chiar și în stare de urgență publică, principiul fundamental al statului de drept trebuie să prevaleze. Statul de drept constă în mai multe aspecte care sunt toate de importanță capitală și trebuie menținute într-un mod integral. Aceste elemente sunt principiul legalității, separarea puterilor, împărțirea puterilor, drepturile omului, monopolul statului asupra forței, administrarea publică și independentă a justiției, protecția vieții private, dreptul la vot, libertatea de acces la puterea politică, participarea democratică a cetățenilor și supravegherea de către aceștia a procesului decizional, luarea deciziilor, transparența guvernării, libertatea de exprimare, asociere și întrunire, drepturile minorităților, precum și regula majorității în luarea deciziilor politice. Statul de drept înseamnă că agențiile guvernamentale trebuie să funcționeze în cadrul legii și acțiunile lor trebuie să fie supuse controlului de către instanțele independente. Securitatea juridică a persoanelor trebuie să fie garantată’’.
Prin urmare, în toate situațiile și cu atât mai mult în situații excepționale, guvernanții trebuie să aibă un comportament constituțional și social loial și să țină seama de următoarele realități:
- Libertatea de conștiință, libertatea cultului ortodox, autonomia Bisericii Ortodoxe nu pot fi îngrădite;
- Supremația Constituției și a legii trebuie respectate de guvernanți, atât în litera cât și în spiritul lor inclusiv în situații excepționale;
- O bună guvernare într-un stat de drept, democratic și social, așa cum este caracterizat statul român de Constituție, nu se poate înfăptui prin exces de putere și măsuri restrictive, chiar și în situații excepționale;
- Guvernanții trebuie să respecte mai ales în situații excepționale, demnitatea, viața, libertatea persoanei, ordinea și echilibrul social și economic, dar și valorile sacre ortodoxe ale poporului român.
Cu toate acestea Guvernul, dar și alte autorități administrative ignoră obligativitatea Deciziilor Curții Constituționale stipulată și în Constituție știind că nu răspund juridic și nu sunt sancționați pentru nerespectarea Constituției și a legilor, pentru măsurile restrictive abuzive și discriminatorii impuse populației Bisericii Ortodoxe, dar și sistemului instituțional al societății civile în special cel sanitar, educațional și cultural.
Subliniem cu acest prilej câteva trăsături și caracteristici ale statului de drept pe care actualii guvernanții le ignoră în mod voit:
Statul de drept presupune armonizarea, echilibrarea raporturilor puterilor statului, în sensul domniei legii, adică a supremației ei absolute, în scopul garantării drepturilor și libertăților individuale. El a apărut în secolele XVII-XVIII, în cadrul revoluțiilor din țările occidentale îndreptate împotriva arbitrariului feudal. În epoca modernă conceptul a fost reactualizat, în urma experiențelor totalitare din mai multe țări europene. Prin trăsăturile sale, se observa că, de fapt, statul de drept se identifică cu statul liberal-democratic. Oricum, reprezintă stadiul cel mai avansat de organizare social-politică, validat de experiența istorică, ceea ce nu înseamnă că nu este perfectibil.
În ceea ce privește categoria „stat de drept”, în literatura de specialitate au fost elaborate câteva zeci de definiții ale ei, ceea ce este firesc dacă avem în vedere faptul că cel mai adesea este tratată în interdependență cu categoria de „democrație” căreia îi găsim alte câteva zeci de definiții. Jaques Chevallier definește „statul de drept” ca fiind „tipul de regim politic în care puterea statului se afla încadrată și limitată de către drept”.
Conceptul statului de drept a fost elaborat în Europa continentală la sfîrșitul secolului al XX-lea de către doctrina juridică germană. Însăși expresia „stat de drept” – „Rechtsstaat” – apare pentru prima dată în terminologia juridică germană în secolul al XIX-lea, apoi doctrina franceză – „Etait et droit”-, pentru ca treptat să se generalizeze pe continent sub diferite terminologii. Specialiștii apreciază că izvorul de la care a plecat teoria juridică în elaborarea categoriei „statului de drept” este filosofia kantiană referitoare la societatea civilă, în care persoanei umane îi sunt garantate drepturile naturale.
În opinia profesorului Tudor Draganu, principiile statului de drept sunt următoarele[2]:
- Principiul drepturilor și libertăților naturale ființei umane. Este bine cunoscut faptul că în antichitate statul era considerat valoarea supremă. Aceasta îi conferea prerogative nelimitate, pe care și le-a exercitat pînă în secolul al XX-lea d. Hr. Constituția italiană zisă „a lui Mussolini” stabilea „Statul este totul, individul – nimic”. Chiar la acest început de mileniu III, există regimurile totalitare care proclamă supremația absolută a statului, lipsind de conținut libertățile cetățeanului. Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului (1789) a statuat în art. 2 că „scopul oricărei asociațiuni politice este păstrarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului”, iar în art. 16 a rezumat concepția despre statul de drept: „orice societate în care granița drepturilor nu este asigurată și nici separația puterilor determinată, nu are constituție”.
- Principiul filosofic al drepturilor și libertăților naturale ale ființei umane înseamnă nu numai că ființa umană, în individualitatea ei, se naște purtându-le, ci și faptul că, de când există ființa umană, există drepturile și libertățile ei. Drepturile și libertățile inerente naturii umane sunt imprescriptibile de către stat, pe de o parte, iar pe de alta sunt inalienabile de către cel care este titularul lor. Aceasta înseamnă că statul este limitat tocmai de ceea ce e natural în drept, de individul uman, subiectul unui sistem de drept fiind expresia sistemului dreptului, aceasta având și temeiul în condiția umană, pe coordonatele ei „omni et soli” aceleași.
Principalele principii ale statului de drept sunt:
- Statul se bazează pe supremația Constituției și garantează siguranța și drepturile constituționale ale cetățenilor săi;
- Societatea civilă este un partener egal cu statul;
- Separația puterilor statului în diferite compartimente (legislativ, executiv și judiciar) cu puteri și responsabilități separate și independente. Garantarea drepturilor omului prin controlul judecătoresc și de constituționalitate al legilor;
- Atât puterea legislativă, cât și democrația în sine sunt legate de drepturile și principiile constituționale.
Aşadar, referindu-ne la spaţiul european menţionăm că drepturile omului, democraţia şi statul de drept ar trebui să fie centrul identităţii europene. Mai mult decât orice, aceste valori comune ar trebui să reprezinte liantul care leagă naţiunile.
Respectarea statului de drept este o condiţie indispensabilă pentru protecţia tuturor valorilor fundamentale menţionate la articolul 2 din Tratatul UE. Aceasta este, de asemenea, o condiţie indispensabilă pentru respectarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor care decurg din tratate şi din dreptul internaţional.
Din nefericire, în prezent comportamentul guvernanților noștri, ai Uniunii Europene, ai marilor puteri ale lumii încalcă în mod vădit aceste principii.
În fapt, statul de drept și democrația constituțională sunt abolite.
2. Discriminarea și formele ei. Reglementări normative care încalcă principiul nondiscriminării și drepturile fundamentale ale omului.
Principiile egalității în drepturi a tuturor oamenilor și al nondiscriminării sunt valori constituționale, consacrate normativ în toate constituțiile democratice, în legi și în tratate internaționale. Aceste principii au valoare existențială pentru că își au originea în principiul egalității tuturor oamenilor în fața lui Dumnezeu care a spus:
„Iar Eu zic vouă Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc. Ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei, 5, 44,45).
Principiul fraternității este de asemenea o valoare existențială pentru toți oamenii pentru că este expresia socială a Poruncii iubirii dată de Mântuitor. Din nefericire acest principiu formulat în documentele politice și constituționale ale revoluționarilor francezi din 1789 și ale revoluționarilor români din 1848 nu a fost înscris în constituțiile contemporane.
În doctrină discriminarea este caracterizată prin reunirea a două elemente, mai precis tratarea diferită a unor persoane aflate în situații identice sau comparabile (sau, dimpotrivă, tratarea identică a unor persoane aflate în situații diferite), pe de o parte, şi lipsa unei justificări obiective pentru un asemenea tratament, pe de altă parte.
Discriminarea, ca opus al echității, este definită ca fiind practica ilegală de a trata mai puțin favorabil pe unii indivizi în comparație cu alții, din cauza că sunt diferiți ca sex, rasă, religie [1] etc. Înseamnă a trata mai puțin favorabil un grup în comparație cu altul, pe un motiv nejustificabil.
Fără a insista foarte mult asupra aspectelor doctrinare și normative în materie, evidențiem unele reglementări cuprinse în tratate și convenții internaționale.
Amintind în axest sens principiile proclamate în Carta Naţiunilor Unite care recunosc demnitatea şi valoarea intrinsece cât şi drepturile egale şi inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane drept fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume;
Ne referim și la Articolul 1 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului ce proclamă că toate fiinţele umane sunt născute libere şi egale în demnitate şi drepturi;
Articolul 7 din același document proclamă:
„Toţi oamenii sînt egali în faţa legii şi au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta Declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare.”
Articolul 12 stipulează
„Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri”.
Iar în articolul 30 se arată că:
„Nici o dispoziţie a prezentei Declaraţii nu poate fi interpretată ca implicînd pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvîrşi vreun act îndreptat spre desfiinţarea unor drepturi sau libertăţi enunţate în prezenta Declaraţie’’.
Amintind faptul că Naţiunile Unite, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în Convenţiile Internaţionale cu privire la drepturile omului şi alte tratate universale a proclamat faptul că fiecare este îndreptăţit la toate drepturile şi libertăţile incluse în acestea, fără distincţie de orice fel, angajând statele să ia toate măsurile posibile pentru a asigura nediscriminarea în exercitarea tuturor drepturilor omului;
Convenţia Internaţionala cu privire la Drepturile Civile şi Politice adoptată de ONU în anul 1966, în articolul 2 impune obligații:
„Statele părți la prezenta Convenție se angajează să respecte și să garanteze tuturor indivizilor care se gasesc pe teritoriul lor și țin de competența lor drepturile recunoscute în prezenta Conventie, fară nici o deosebire, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politica sau orice alta opinie, origine natională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice alta împrejurare.”
Același document, în articolul 26, recunoaște dreptul la nediscriminare ca un drept fundamental al omului autonom şi obligaţia corelată a statelor de a realiza acest drept;
Edificatoare sunt și dispozițiile cuprinse în art. 14 al Convenției Europene pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie’’.
Diferite organisme instituții și institute internaționale susțin faptul că discriminarea, prin natura sa, dăunează capacităţilor umane în maniere injuste, creând cicluri ale dezavantajelor şi negări ale libertăţii care împiedică dezvoltarea umană. Au recunoscut și afirmat importanţa combaterii fiecărei forme de discriminare, inclusiv nevoia de a lua măsurile adecvate pentru a capacita persoanele care sunt dezavantajate să-şi realizeze întregul potenţial şi pentru a contribui la participarea lor completă în viaţa economică, socială, politică, culturală şi civică.
Declarația Principiilor Egalității este un document deosebit de important adoptat la 5 aprilie 2008 la Londra de către avocaţi ai drepturilor omului şi experţi în legislaţia internaţională în materia drepturilor omului şi în legislaţia pentru egalitate, printre altele:
„Dreptul la egalitate este dreptul tuturor fiinţelor umane de a fi egale în demnitate, de a fi tratate cu respect şi consideraţie şi de a participa în condiţii de egalitate cu ceilalţi la orice aspect al vieţii economice, sociale, politice, culturale sau civile. Toate fiinţele umane sunt egale în faţa legii şi au dreptul la protecţie şi beneficiu egale în faţa legii” (art. 1)
„Dreptul de a nu fi discriminat este un drept de sine stătător, fundamental, subsumat dreptului la egalitate’’.(art. 4).
„Discriminarea trebuie interzisă acolo unde aceasta are loc pe criterii de rasă, culoare, etnie, origine, sex, sarcină, maternitate, statut civil, familial sau profesional, limbă, religie sau credinţă, opinie politică sau de alt gen, origine la naştere, naţională sau socială, naţionalitate, statut economic, asociere cu o minoritate naţională, orientare sexuală, identitate de gen, vârstă, dizabilitate, stare de sănătate, predispoziţie genetică sau de altă natură spre boală sau o combinaţie a oricărora dintre aceste criterii, sau în baza unor caracteristici asociate cu oricare dintre aceste criterii’’. (art. 5)
În legislația română principiile egalității și al nondiscriminării sunt consacrate în Constituție:
„Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări’.’ (art. 16 alin 1).
„Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi’’.
„România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială’’.(art.4).
Există și legislație secundară pentru consacrarea principiilor egalității în drepturi a cetățenilor și al nondiscriminării.
Menționăm în acest sens:
- Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare (republicată)
- Ordonanţa de urgenţă nr. 45/2020 pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare
- Legea nr. 167/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, precum şi pentru completarea art. 6 din Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi
- Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi.
Cadrul normativ în materie există și este generos, dar actualii guvernanți încalcă cu intenție reglementările internaționale, constituționale și legale privind cele două principii mai sus amintite.
Jurisprudența constituțională în materie este edificatoare. Redăm câteva aspecte: Uniformitatea a fost respinsă în mod constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în legătură cu interpretarea şi aplicarea principiului egalităţii. Egalitatea strictă în faţa legii presupune ca, în cazul unor situaţii egale, tratamentul să fie egal, fără discriminare. În ipoteza în care situaţiile sunt diferite, tratamentul nu poate fi decât diferenţiat, ceea ce implică principiul proporţionalităţii.
În consecinţă, încălcarea principiului egalităţii intervine atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor situaţii similare sau în ipoteza în care se aplică acelaşi tratament juridic unor situaţii care prin natura lor sunt diferite. De asemenea, încălcarea acestui principiu poate să se producă şi în situaţiile în care nu există o motivare obiectivă şi rezonabilă pentru un tratament diferenţiat a unor situaţii identice sau dacă tratamentul juridic inegal nu este adecvat scopului legii.
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a prezentat o evoluţie în acest sens, pornind de la a admite ca situaţiile diferite să fie tratate diferit, până la a recunoaşte noi principii constituţionale, respectiv dreptul la diferenţă.[3] Curtea Constituţională a statuat că este inadmisibilă o diferenţă de tratament juridic pe criterii sociale sau categorii de funcţionari, deoarece ar reprezenta o discriminare.[4] A admis că pot exista situaţii care să permită particularităţi, dar nu orice asemenea caz justifică o diferenţă de tratament juridic, mai ales în situaţia în care un tratament juridic diferit ar reprezenta o discriminare.
Instanţa constituţională a stabilit că sunt neconstituţionale dispoziţiile din Legea privind veteranii de război, referitoare la condiţionarea calităţii de veteran de război, de împrejurarea de a nu fi luptat împotriva armatei române. În acest caz, se produce o discriminare între cetăţenii români, nejustificată şi de aceea este necesar să se asigure “egalitatea de tratament faţă de toţi cei care s-au înrolat în armate străine”.[5] Este vorba de situaţii identice, care presupun un tratament identic. Curtea Constituţională a aplicat şi în alte situaţii, principiul egalităţii, considerând fie că situaţiile sunt atât de asemănătoare, încât nu se justifică o diferenţiere de tratament juridic, sau, dacă aceasta există, ea reprezintă o discriminare în raport cu criteriul folosit.[6]
Guvernanții prin măsurile restrictive imouse populației în această perioada au nesocotit nu numai principiile egalității și al nondiscriminării dar și reglementările constituționale privind posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi.
Dispozițiile articolului 53 din Constituție precizează expres condițiile pe care trebuie să le îndeplinească măsurile restrictive dispuse de stat pentru a fi legitime și constituționale.
Redăm conținutul acestui articol:
„(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii’’.
Menționăm că aceste dispoziții normative sunt conforme cu reglementări cuprinse în tratate și convenții internaționale în materie, ratificate de România și care au devenit obligatorii pentru statul român.
În opinia noastră toate aceste cerințe constituționale au fost încălcate de recentele acte normative adoptate pentru instituirea și menținerea stării de alertă. Precizăm că dispozițiile art. 53 se aolică atât însituații de normalitate sociale cât și pe durata situațiilor excepționale, după părerea noastră strict și limitativ prevăzute de Constituție, la care legiuitorul subsecvent nu poate să adauge și altele.
Nu a fost respectată cerința constituțională ca eventualele restrângeri să fie realizate numai prin lege înțeleasă ca act juridic al Parlamentului. Cu încălcarea acestei condiții constituționale au fost adoptate numeroase acte normative ale Guvernului, ordonanțe și hotărâri, dar și de alte autorități administrative unele dintre acestea nefiind competente să emită acte juridice cu caracter normativ.
Art. 53 alin. (1) din Constituție nu poate fi interpretat izolat, ci corelat cu art. 115 alin. (4) din Constituție, normă care dispune că
„ordonanțele de urgență […] nu pot afecta […] drepturile, libertățile […] prevăzute de Constituție […]”.
Cu privire la acest text constituțional, jurisdicția constituțională, prin Decizia nr. 1189/06.11.2008, a reținut că nu se interzice ordonanțelor de urgență să intervină în domeniul drepturilor și libertăților fundamentale, ci doar că nu pot să afecteze aceste drepturi și libertăți: „ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate dacă „afectează”, dacă au consecințe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conțin, au consecințe pozitive în domeniile în care intervin”. Prin aceeași decizie, Curtea Constituțională a lămurit noțiunea de „a afecta”:
„Verbul „a afecta” este susceptibil de interpretări diferite, așa cum rezultă din unele dicționare. Din punctul de vedere al Curții, aceasta urmează să rețină numai sensul juridic al noțiunii, sub diferite nuanțe, cum ar fi: „a suprima”, „a aduce atingere”, „a prejudicia”, „a vătăma”, „a leza”, „a antrena consecințe negative”, cu privire la categoria drepturilor electorale […]”.
Or, restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale, conform art. 53 alin. (3) din Constituție, semnifică afectarea lor, în sensul art. 115 alin. (6). De aici rezultă că, interpretând sistematic cele două norme constituționale, prin ordonanță de urgență nu se poate restrânge exercițiul drepturilor și libertăților fundamentale. Acest lucru l-a afirmat explicit Curtea Constituțională în Decizia nr. 80/16.02.2014:
„interpretarea noțiunii de lege din cuprinsul art. 53 a avut menirea de a limita posibilitatea legiuitorului delegat – Guvernul – de a reglementa pe calea ordonanței de urgență în domeniul drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, în sensul restrângerii acestora, contrar prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituție”.
Cu atât mai mult prin acte normative inferioare ca forță juridică ordonanțelor cum ar fi hotărârile de Guvern, pentru rațiunule mai susu amintite nu pot fi restrânse drepturi și libertăți inclusiv în timpul situaților excepționale.
O altă condiție constituțională se referă la caracterul de excepți a ingerințelor statului în exercitarea unor drepturi și libertăți, limitarea în timp a acestor măsuri și condiția că prin restrângeri să nu fie afectată însăși substanța drepturilor.
Guvernații nu au respectat nici una dintre aceste cerințe constituționale. Așa cum sunt reglementate și impuse măsurile restrictive și de constrângere afectează substanța unor drepturi și libertăți fundamentale în sensul că împidică exercitarea lor în mod discriminator pentru segmentul de populație. Au fost afectate în mod grav libertatea individuală, libertatea de conștiință și religioasă în special pentru cultul ortodox majoritar, libera circulație a persoanelor, dreptul la întrunire și asociere, dreptul la învățătură, accesul liber la cultură, libertatea de circulație și mai ales dreptul la un nivel de trai decent și dreptul la asigurarea și protecția sănătății.
Restrângerile și constrângerile nu îndeplinesc condiția de a fi aplicate pentru o durată bine precizată de timp. În actele normative la care ne referim se precizează că aceste măsuri se aplică pe durata stării de alertă. Dar această durată nu este determinată temporar, ci este prelungită pe o durată nedefinită și imprevizibilă de guvernanți aspect care face ca măsurile restrictive să aducă atingere substanței dreptului ci nu numai exercitării sale.
Scopurile pentru care se pot aplica măsurile restrictive sunt expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 53 din Constituție, printre acestea regăsindu-se și apărarea sănătății populației inclusiv în cazul unei epidemii.
Dar, simpla invocare a unui scop prevăzut de Constituție nu este o condiție suficientă pentru ca astfel de restricții să fie constituționale și legitime.
Potrivit dispozițiilor art. 53 alin 2 din Constituție, măsurile restrictive trebuie să fie necesare într-o societate democratică, să respecte principiul proporționalității și să fie nediscriminatorii.
Nici una dintre aceste condiții nu sunt respectate de actele normative în cauză ale guvernanților dornici să stăpânească și să-și manifesta puterea discreționară.
Necesitatea într-o societate democratică este o condiție care reduce marja de apreciere a statului pentru măsurile restrictive în sensul că acestea trebuie să corespundă strict scopului legitim urmărit și situației de fapt, aplicarea lor să fie amplă motivată, să fie eficiente să respecte principiul supremației legii și a Constituției. Necesitatea unor astfel de măsuri trebuie să corespundă întru totul valorilor democrației constituționale, ale statului de drept și nici decum să le încalce.
Principiul proporționalității înseamnă adecvarea strictă a unor astrfel de restricții la situația de fapt și la scopul legitim urmărit. Așa cum am arătat în alte studii, acest principiu este un criteriu important pentru a distinge între exercitarea atribuțiilor statului în conformitate cu normele constituționale și legale, iar pe de altă parte excesul de putere nelegitim și neconstituțional [7].
Majoritatea măsurilor restrictive adoptate de autorități pe durata stării de urgență și de alertă nu respectă principiul proporționalității în sensul arătat mai sus. Fără a intra în explicații juridice, pentru a sublinia caracterul inadecvat al acestor măsuri restrictive aberante menționăm că nu au atins scopul scontat eradicarea pandemiei și mai mult decât atât au afectat grav sănătatea populației, desfășurarea normală a vieții sociale economice și culturale, cultul ortodox, libertatea de conștiință și religie, demnitatea omului, dreptul fundamental la un nivel de trai decent.
Doctrina a reţinut faptul că, în situaţia în care legiuitorul restrânge exerciţiul unor drepturi, fără a indica expres temeiul constituţional, aceasta
„nu înlătură obligativitatea verificării în cadrul procedurii de control al legitimităţii constituţionale a legii, dacă măsura astfel instituită constituie o limitare a unui drept.”[8]
Din considerentele Deciziei nr. 4/1992 a Curţii Constituţionale rezultă că în ipoteza în care prevederea legală spusă controlului constituie o limitare a unui dreptul constituţional, ea este legitimă numai în cazurile în care se încadrează în situaţiile limitative expres prevăzute de art. 53 din Constituţie.[9]
Curtea Constituţională a reţinut că prevederile art.53 au în vedere drepturile şi libertăţile fundamentale incluse în Capitolul al II, Titlul I din Constituţie, nu şi alte drepturi.[10] Instanţa noastră constituţională, interpretând dispoziţiilor art.53 prin raportare la dispoziţiile art.5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a făcut distincţia între pierderea şi restrângerea unui drept. Ultima situaţie este avută în vedere de dispoziţiile art.53.
„Curtea constă că invocarea prevederilor art.5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu are incidenţă în cauză, deoarece aceste prevederi se aplică lipsirii de libertate iar nu restrângerii libertăţii.”[11]
Totodată, instanţa noastră constituţională a decis că restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să aibă caracter temporar fiind instituită doar pentru o perioadă în care acţionează cauzele ce au determinat-o şi care sunt consacrate limitativ la alin.(1) din art.53 din Constituţie.[12]
În situaţia în care restrângerea exerciţiului unui drept se realizează în scopul apărării unor drepturi ale cetăţenilor, măsurile restrictive sunt legitime numai în considerarea unui anume drept, întrucât fără această restrângere dreptul respectiv ar fi afectat.[13] Restrângerile aduse exerciţiului dreptului nu trebuie să atingă substanţa acestui drept.
Astfel, Curtea Constituţională a stabilit că prin lege pot fi dispuse anumite îngrădiri dreptului de proprietate, dar ele nu trebuie să atingă substanţa acestui drept. Aceste îngrădiri se pot stabili în privinţa obiectului dreptului sau a unor atribute ale dreptului, pentru apărarea unor drepturi ale unor persoane sau a intereselor sociale şi economice generale.[14]
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale deosebeşte restrângerea exerciţiului unor drepturi faţă de împrejurările în care legiuitorul condiţionează exercitarea unui drept. În acest sens s-a decis că cerinţele de vechime stabilite de art.19 din Legea nr.51/1995[15] privind profesia de avocat, urmăresc să asigure exercitarea dreptului la apărare în condiţii de competenţă, responsabilitate profesională şi experienţă practică, raportate la gradul ierarhic al instanţelor şi la complexitatea cauzelor, astfel că este firesc ca ele să implice anumite condiţionări, care nu pot fi privite ca o îngrădire a dreptului la muncă ci ca măsuri de protejare atât a intereselor justiţiabilului cât şi ale avocatului.[16]
De asemenea, exceptarea prin lege a unor categorii de cetăţeni de la beneficiul unor drepturi acordate altora, care se află într-o situaţie diferită, nu reprezintă o restrângere a exerciţiului acestor drepturi. În consecinţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art.53 din Constituţie.[17]
Proporţionalitatea este o condiţie de constituţionalitate a măsurilor dispuse prin lege sau prin ordonanţe, prin care se restrânge exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale, condiţie prevăzută expres de dispoziţiile art. 53, alin.(2) din Constituţie. Analiza particularităţilor acestui principiu trebuie realizată sistematic, în contextul prevederilor art.53. Consacrarea expresă a unui aspect particular al principiului proporţionalităţii, de dispoziţiile art.53, alin.(2), transformă proporţionalitatea dintr-o regulă de morală sau de oportunitate într-o condiţie de constituţionalitate a legii, iar instanţa constituţională are competenţa de a verifica respectarea acestui principiu.
Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale, prin lege, reprezintă o ingerinţă a statului în exercitarea acestor drepturi şi libertăţi, justificată de realizarea unui scop legitim. Pentru evitarea arbitrariului sau a excesului de putere din partea autorităţilor statale care adoptă asemenea măsuri, este necesar să existe garanţii asigurate de stat, care să fie adecvate la finalitatea constituţională urmărită, aceea de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în situaţiile concrete în care li s-ar putea aduce atingere. Principiul proporţionalităţii este o astfel de garanţie constituţională care permite sancţionarea de către instanţa constituţională a ingerinţelor arbitrare ale Parlamentului sau Guvernului în exercitarea acestor drepturi.[18]
Prin urmare, măsurile adoptate de stat prin care se restrânge exerciţiul unor drepturi sau libertăţi fundamentale pentru a nu fi abuzive trebuie să fie nu numai legale, adică dispuse prin lege, sau de un act normativ echivalent ca forţă juridică legii, dar şi legitime, (juste), adică necesare într-o societate democratică, nediscriminatorii, proporţionale cu situaţia care le determină şi să nu afecteze substanţa dreptului. Proporţionalitatea şi necesitatea într-o societate democratică sunt criterii de apreciere, atât pentru legiuitor cât şi pentru judecător, a legitimităţii restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale.
În doctrină s-a subliniat că de fiecare dată când legiuitorul aduce o limitare în exerciţiul unui drept sau a unei libertăţi, trebuie să precizeze expres, în cuprinsul dispoziţiei respective, temeiul constituţional al art.53.[19] Această menţiune vizează implicit respectarea principiului proporţionalităţii şi corespunde principiului supremaţiei Constituţiei:
„Legea este un act de aplicare, în sensul că voinţa legiuitorului îşi află în mod necesar limitele în supremaţia Constituţiei, ca lege fundamentală a statului şi societăţii.”[20]
În astfel de cazuri, aprecierea realizată de către legiuitor sau judecătorul constituţional, are la bază un raţionament de proporţionalitate. Restrângerea exerciţiului unor drepturi se justifică prin existenţa unor interese diverse şi în unele situaţii chiar contradictorii. Pe de o parte, interesul subiectiv al titularilor drepturilor fundamentale, iar pe de altă parte interesul public sau necesitatea de a garanta drepturile fundamentale aparţinând altor persoane. În aceste condiţii, unul dintre interese îşi fundamentează legitimitatea constituţională pe o prevedere şi celălalt pe o altă dispoziţie constituţională. Raţionamentul de proporţionalitate presupune compararea intereselor, în aşa fel încât limitarea exerciţiului unui drept sau libertăţi fundamentale să nu depăşească ceea ce este strict necesar pentru satisfacerea unui interes public sau apărarea drepturilor altor persoane.
Principiul proporţionalităţii, aplicat în materia restrângerii exerciţiului unor drepturi, este concret determinat de semnificaţia elementelor care sunt comparate, în funcţie de care se poate stabili dacă măsura respectivă este adecvată sau nu situaţiei şi scopului urmărit. Proporţionalitatea măsurilor restrictive se apreciază în raport cu un scop legitim bine determinat, a cărui semnificaţie este dată după caz, de doctrină, lege sau jurisprudenţă. Măsura restrictivă nu respectă condiţia de proporţionalitate, dacă scopul pentru care a fost dispusă este generic, şi nu se indică un anumit drept sau libertate fundamentală ca scop legitim.[21]
Măsurile restrictive și constrângătoare adoptate sunt discriminatorii prntru că împarte populație ăn două segmente vacținați și nevacținați. Prin urmare se încalcă dispozițiile art 53 din Constituție.
În aceste condiții, ne întrbăm nu numai retoric cât de mult le pasă guvernanților noștri de astăzi de Constituție, de popor și de țară?
Caracterul facultativ al vaccinării pentru protejarea împotriva acestui virus a fost afirmat în documente interne și internaționale de la începerea acestei proceduri, fapt ce corespunde reglementărilor internaționale în vigoare privind drepturile omului și pacienților. În consecință fiecare om este liber să alegă sau nu vaccinarea, fără ca refuzul să poată avea consecințe negative asupra statutului juridic al persoanei.
O recentă declarație adoptată de Ministerul Sănătății din Guvernul României, de Centrul pentru Politici și Servicii de Sănătate și de UNICEF, intitulat Explicații simple despre vaccinarea anti-COVID-19, printre altele, la punctul 5 menționează în mod expres că
- Vaccinarea este gratuită și voluntară.
- Nici un act normativ intern sau internațional nu reglementează obligativitatea vaccinării anti-COVID-19.
- În consecință, orice act de constrângere a unei persoane sau în măsură să alereze în orice mod voința liber exprimată a unei persoane de a se supune sau nu acestui tratament, este abuziv, nelegal și nelegitim, încălcând în mod grav libertatea individuală consacrată și garantată de toate constituțiile democratice.
Cu toate acestea în multe state, inclusiv în România guvernele au impus măsuri de constrângere discriminatorii pentru a determina populația să se vaccineze situație care este fără precedent în istoria modernă a lumii. Astfel, pentru persoanele nevaccinate sau impus măsuri de constrângere sau de restrângerea exercitării unor drepturi și libertăți precum: interzicerea dreptului la liberă circulațe , la întrunire sau la asociere, interzicerea accesului în spații publice, chiar și în unități sanitare, interzicerea liberului acces la educație, la cultură și la orice manifestări sociale, restrângerea libertății religioase și a libertății de exprimare, pierderea locului de muncă, monitorizarea strictă a celor nevaccinați, sancțiuni contravenționale exorbitante celor care refuză vaccinarea, recurgerea la intervenția instituțiilor de forță ale statului, inclusiv ale armatei pentru aplicarea măsurilor restrictive și de constrângere.
Realitatea demonstrează că actualele vaccinuri anti-Covid-19, aplicate deja unui număr impresionant de oameni nu au eradicat pandemia, care continuă să se extindă, nu oferă protecția sanitară afirmată și mai mult pot fi dăunătoare pentru sănătatea unor persoane care s-au supus acestui tratament.
În mod formal și fariseic, în deplină cunoștință de cauză autoritățile statale și cele ale Uniunii Europene declară că toate aceste măsuri sunt spre binele populației, pentru a proteja sănătatea oamenilor. În opinia noastră scopul real este cu totul altul. În urma celor două conflagrații mondiale au existat înbogățiți de război. La fel și acum sunt companii și magnații lor care și-au sporit și își sporesc în mod considerabil averile de pe urma pandemiei. Ne referim la producătorii vaccinurilor, a măștilor și a unor echipamente electronice menite să monitorizeze persoanele în această perioadă, la cei care le comercializează și care evident sunt protejați de guvernanți ce dețin efemer putere statală și politică în aceste vremuri tulburi, cei mai mulți dintre aceștia fiind atei, împătimiți ai puterii, doritori de avuție și slavă deșartă, dornici să stăpânească în interes propiu și nu să conducă democratic în interesul poporului.
Așa cum este de așteptat nu există informații publice despre această realitate crudă. Contractele încheiate de producătorii vaccinurilor cu guvernanții sunt strict secrete și în mod nelegal nu pot fi aduse la cunoștiința publicului.
Un argument pentru cele susținute de noi este și faptul că în prezent există tratamente și medicamente antivirale eficiente și împotriva COVID-19, dar care sunt greu sau imposibil de administrat bolnavilor deoarece guvernanții nu au investit în procurarea acestora nefiind interesați material sau politic. În acest sens există mărturia unor reputați medici și specialiști în epidemiologie.
În România măsurile de convingere și de constrângere a populației să accepte să se vaccineze s-au derulat într-o adevărată tradiție românească. La începutul campaniei de vaccinare s-a practicat mita pentru acceptarea acestui tratament, la fel cum se practică și mita electorală, adică oferirea ca recompensă persoanelor în cauză a câtorva mititei, sarmale, eventual o bere sau un suc și în unele situații chiar bani, totul sub o aparentă legalitate , dar care, în realitate sunt fapte contrare legii care ar fi putut fi sancționate penal. Nimeni dintre reprezentanții autorităților statale implicate nu a răspuns juridic pentru aceste fapte. Reprezentanții puterii au încercat să profite de sărăcia și lipsurile de tot felul în care se află mulți români, dar și de existența unui segment important al populației cu o educație sau cultură redusă care acceptă aceste bonusuri dezonorante. În fapt reprezentanții autorităților statului care au recurs la astfel de metode demonstrează din plin disprețul pentru om și demnitatea persoanei.
La toate aceste se adaugă recenta campanie susținută mediatic și repetată diabolic cu știri și mesaje de natură să îngrozească populația să genereze sentimentul de frică, iar pe de altă parte să promoveze public, nereal știri despre efectele benefice ale vaccinurilor. Cu bună știință și din voința guvernanților știrile difuzate în mass media nu spun nimic despre efectele multiple dăunătoare pentru sănătate a vaccinurilor și nici despre numărul mare al persoanelor care au suferit de pe urma administrării acestor seruri.
Constatând că mita pentru vaccinare și propaganda mass media nu au avut rezultatele scontate guvernanții noștri au recurs la restrângerea exercițiului drepturilor constituționale pentru persoanele nevaccinate, la constrângeri și la măsuri constrângătoare cele mai multe impuse neconstituțional prin acte administrative cu caracter normativ în mod deosebit prin trei hotărâri de Guvern la care ne vom referii în acest studiu.
Toate tipurile de vaccin anti-COVID-19 nu au dat rezultatele scontate și au avut sau pot avea efecte adverse mai mult sau mai puțin grave pentru sănătatea celor vaccinați, fapt recunoscut chiar și în documentele unor autorități statale sau sanitare.
În consecință, conform legislației internaționale ele se încadrează în categoria medicamentelor cu caracter experimental pentru om, nefiind definitiv omologate de nici o autoritate sanitară. Există mai multe argumente în acest sens:
Există mai multe tipuri de vaccin cea ce demonstrează incertitudinea și relativitatea în privința efectelor benefice ale acestora. În cazul în care acest medicament nu ar fi avut un caracter experimental ar fi existat un singur tip de vaccin.
Nici unul dintre vaccinurile existente nu a fost testat un timp suficient pentru a se putea constata toate efectele pe care le produce. Specialiștii epidemiologi afirmă că este nevoie de cel puțin cinci ani de experimente și analize pentru a avea suficiente date pentru omologarea unui vaccin nou.
Nici unul dintre vaccinuri nu a fost omologat științific după procedurile internaționale aplicabile în materie.
Efectele serurilor sunt limitate în timp. După o anumită perioadă de timp este necesară revaccinarea celor care se supun acestui tratament.
Vaccinurile nu oferă o protecție absolută celui vaccinat. Nimeni și nimic nu garantează că persoana în acuză nu ar putea contacta boala sau să o răspândească. Datele statistice de până în prezent sunt edificatoare în acest sens.
Toate aceste seruri au avut sau pot avea și afecte adverse, unele grave pentru persoana în cauză. Nu se cunoaște care sunt efectele, mai ales cele dăunătoare pentru sănătatea persoanei pe termen lung pe care pot să le provoace. Unii medici și specialiști în domeniu afirmă, argumentând științific posibilitatea ca vaccinurile administrate în prezent să modifice grav sistemul imunitar natural al persoanei, să creeze dependență și necesitatea vaccinării repetate , să provoace dezechilibre hormonale grave să acutizeze afecțiuni cronice sau să genereze boli grave, incurabile, leucemia fiind cel mai des menționată de specialiști.
Există puține informații publice în această privință deoarece guvernanții au interesul inuman și diabolic să le cenzureze și nici mass media, controlată de guverne nu le difuzează. Se pare ca la nivel mondial peste 10 000 de persoane au decedat din cauza acestor vaccinuri și mai mult de 500 000 au avut tulburări grave ale sănătății.
Dat fiind această stare de fapt, în plan juridic sunt incidente reglementările privind experimentele medicale pe om.
Dispozițiile art. 7 din Pactul Internațional cu Privire la Drepturile Civile și Politice prevăd că ’’În special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimţământul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice”. În baza acestor dispoziții au afost adoptate și alte acte normative cu privire la drepturile pacienților inclusiv în privința posibilității aplicării unor tratamente experimentale cum sunt și vaccinurile anti-COVID-19.
Guvernanții, inclusiv din țara noastră, impunând restricțiile și constrângerile de tot felul, pentru a obliga populația să se vaccineze au încălcat cu intenție aceste reglementări și prin urmare fapta lor realizează elementele constitutive cel puțin ale infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută în Codul Penal Român de dispozițiile art. 297 pe care le redăm:
„1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,religie , sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.”
Conform legii penale, instituirea stării de urgență sau de alertă nu este o cauză justificativă care să exonereze de răspunderea penală pe cei vinovați.
Nimeni dintre cei care dețin puterea, au inițiat, adoptat sau au aplicat cu intenție directă și nelegal măsurile restrictive, constrângătoare și discriminatorii pe perioada stării de urgență și a stării de alertă nu au răspuns penal pentru săvârșirea acestei infracțiuni și a altora după cum am arătat într-un alt studiu[22]. Este un alt exemplu care demonstrează că așa zisa „noua ordine mondială’’ actuală înseamnă în esență abolirea statului de drept.
Adevăratele cauze care favorizează extinderea pandemiei nu sunt luate în considerare de guvernanți. Nivelul de trai deosebit de scăzut pentru majoritate populației, sărăcia generalizată, condițiile inumane în care mulți locuiesc și trăiesc, alimentația deficitară, imposibilitatea din partea multora de a se încălzi în locuințe de a recurge la servicii sociale mai bune datorită prețurilor exorbitante la energie și alimente sunt cauze care duc inevitabil la slăbirea organismului uman la vulnerabilitatea acestuia în fața virusului și în general al bolilor. Nu există statistici oficiale, dar în mod cert majoritatea populației care a avut de suferit din partea pandemiei face parte din cei care trăiesc în sărăcie, în promiscuitate, care nu pot să-și procure medicamente, alimente energie și nu pot să suporte costurile serviciilor sociale și în special sanitare.
Există numeroase alte boli grave unele dintre ele incurabile care afectează populația și de care guvernanții au uitat. Haosul din sistemul sanitar, restricțiile din sistemul sanitar, imposibilitatea pentru cei bolnavi de a beneficia de tratamentul adecva, frica generalizată a dus la creșterea exponențială a numărului de decese, realitate despre care autoritățile statului, cele sanitare și mass media nu spun nimic.
Va urma
–
[1] Publicată în M.Of. nr. 387 din 13. 05. 2020
[2] Pentru dezvoltări privind doctrina statului de drept a se vedea Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1992; Sofia Popescu, Statul de drept în dezbaterile contemporane, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1998. p. 36 urm.; Petru Miculescu, Statul de drept, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1998 ; Andreeescu Marius, Andra Puran, Drept constituțional. Teoria generală a statului, ed a-3a, Ed. Ch Beck, București, 2018
[3] Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Curtea Constituţională a României, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, pp. 113-114; Simina Elena Tănăsescu, op.cit., pp. 41
[4] Decizia nr.6/1993, publicată în M.Of. Partea întâi, nr. 01/1993
[5] Decizia nr.47/1994, publicată în M.Of.,Partea întâi, nr.139/1994
[6] Decizia nr.124/1995, publicată în M.Of. Partea întâi, nr.293/1995; Decizia nr.35/1993, publicată în M.Of.,Partea întâi nr.218/1993; Decizia nr.3/1994, publicată în M.Of. Partea întâi, nr.155/1994; Decizia nr.114/1994, publicată în C.D.H. – 1994, p. 324-328; Decizia nr.30/1998, publicată în M.Of.,Partea întăi, nr.113/1998
[7] A se vedea, Andreescu Marius, Principiul proporționalității în dreptul constituțional, Ed, C.H.Beck,București,2007
[8] Ioan Muraru, Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, în Studii constituţionale ,Editura Actami,Bucureşti,1995, . p. 199.
[9] Decizia nr.4/1992, publicată în M.Of. nr.192/1992.
[10] Decizia nr.19/1999, publicată în C.D.H., 1999, p.308
[11] Decizia nr.239/2001, publicată în M.Of. nr.838/2001.
[12] Decizia nr.83/1999, publicată în C.D.H., 1999, p.582.
[13] Decizia nr.139/1994, publicată C.D.H., 1994, p.84.
[14] Decizia nr.19/1993, publicată în C.D.H., 1992-1993; Decizia nr.147/1997, publicată în C.D.H., 1998.
[15] Republicată în M.Of. nr.113/2001.
[16] Decizia nr.256/1997, publicată în M.Of. nr.134/1998.
[17] Decizia nr.115/1999, publicată în M.Of. nr.522/1999.
[18] Ioan Muraru, Protecţia constituţională a libertăţilor de opinie, op.cit., pp. 22-23.
[19] Ioan Muraru, op.cit., pp.200-201.
[20] Ibidem, pp.201.
[21] A se vedea Decizia nr.139/1994 publicată în M.Of. nr.353/1994, Decizia nr.75/1994, publicată în M.Of. nr.190/1994 şi Decizia nr.21/2000, publicată în M.Of. nr.159/2000.
[22] Andreescu Marius, Protecția libertății religioase. Infracțiuni săvârșite de autorități pe durata stării de urgență și a stării de asediu nesancționate încă, în Porunca Iubirii, Editura Agaton, Făgăraș, mai,2021.
