Deși victimă recentă a terorismului (discriminarea în forma ei extremă), Franța, la nivel oficial, se pare că nu a tras nici o învățătură din atentatele de pe teritoriul ei. Nădăjduim însă că poporul francez, măcar mare parte din acesta, nu împărtășește decizia Consiliului de Stat.
În ziua de azi, ca întotdeauna, adevărul este ca apa rece: face să doară doar dinții stricați. Libertatea de exprimare este sacrificată de tribunalul francez pentru a nu leza conștiința femeilor care au avortat pruncii lor nenăscuți cu un diagnostic PREZUMPTIV de Sindrom Down. Sunt destule cazuri de femei care au păstrat sarcina și bebelușul s-a născut sănătos.
Clipul „Dragă viitoare mamă” prezintă copii, mame, în final, familii fericite, ÎN CIUDA FAPTULUI că un membru al familiei are Sindrom Down. De altfel, văzusem mai demult niște statistici în care peste 90% dintre familiile cu copii cu Down nu regretau decizia de a păstra sarcina, erau fericite, iar unii chiar puneau accent pe faptul că un copil cu Down a schimbat în bine viața întregii familii.
Dacă acesta e adevărul gol-goluț, de ce să îl ascundem sub preș?! „De dragul” mamelor care au avortat? Tocmai, de dragul și spre binele lor, adevărul trebuie nu mediatizat, ci strigat de pe acoperișul caselor. Poate așa, conștiința adormită a acestor femei va fi trezită și se vor pocăi (minunat ar fi să se și spovedească), vor pune început bun mântuirii (nerepetând păcatul foarte grav al avortului) și vor face fapte bune, rugându-se cu lacrimi ca milostivul Dumnezeu să le ierte pentru clipa de rătăcire și crima săvârșită cu sau fără știință, din proprie decizie sau mai mult sub presiunea medicilor/familiei/anturajului/partenerului de viață.
Atâta timp cât avortul este permis de lege, cu anumite restricții sau nu, nu e de mirare că, într-o societate franceză care a uitat de Dumnezeu și se află într-un curs rapid de islamizare, copiii cu Sindrom Down sunt tratați mai rău ca leproșii. Aceștia erau, cel puțin, lăsați să trăiască, deși izolați de restul societății.
Astăzi, în lume (aș aminti aici cazul Marii Britanii, pomenită în partea I a articolului), testele prenatale promit (până să și realizeze e cale lungă!) să identifice cu precizie ridicată, în pântece, dacă copilul are sau nu Sindrom Down. Testul prenatal non-invaziv (NIPT) este exemplul cel mai recent. După aceste teste, familiei sau doar mamei i se prezintă un scenariu apocaliptic despre cât de grea este viața alături de o persoană cu Down. În loc să fie o prezentare obiectivă, cu bune și rele (sunt multe lucruri minunate de povestit despre un copil cu Down), medicul pune accent doar pe latura negativă, influențând sau manipulând (voit sau nu) mama spre avort. Să avem mereu în minte exemplul Islandei (menționat în documentarul lui Sally Phillips) unde rata de avort în caz de diagnostic prenatal de Sindrom Down este 100%. Oare câți copii sănătoși au fost jertfiți pe altarul necredinței și comodității noastre?
Revenind, copiii cu sindrom Down nu sunt lăsați să trăiască (deși ar putea fi născuți și dați spre adopție), ci sunt efectiv vânați ca niște oameni mai puțin valoroși, ca viitoare poveri pentru societate (deși sunt suficiente cazuri celebre care au dovedit contrariul), avortați și aruncați la coșul de gunoi al spitalului și al istoriei.
Acum, Consiliul de Stat al Franței promovează cenzura adevărului că familiile cu copii cu Down sunt fericite, ca să nu lezăm conștiința celor care au ales avortul. Dar drepturile noastre, ale celor cu dizabilități, cine le apără?
„E suficient ca oamenii buni să nu facă nimic, pentru ca răul să triumfe.” (Edmund Burke)
Rămâne de văzut ce vor face oamenii de bine francezi și cei ce se vor mobiliza din alte părți ale lumii și dacă, în cele din urmă, întunericul ce a acoperit cerul Franței va fi înlăturat de ,,lumina cunoștinței.” (R.B.)
