În mai multe rânduri, comitetele ONU și instanțele internaționale au afirmat obligația statelor de a legaliza avortul în anumite circumstanțe. Pentru a face acest lucru, respectivele organisme au urmat diferite abordări care au privat de protecție viața înainte de naștere.
Comitetul pentru Drepturile Omului, în ultima sa revizuire a Comentariului general nr. 36 privind dreptul la viață din 2018, a avut o abordare radicală, eliminând toate referințele existente în textul original la copilul nenăscut, astfel încât să dispară și problema drepturilor acestuia [1].
Curtea Europeană a Drepturilor Omului trimite la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, afirmând că „articolul 2 din Convenție [privind dreptul la viață] păstrează tăcerea în ceea ce privește limitările temporale ale dreptului la viață“ [2]. În consecință, Curtea recunoaște că statele pot, în cadrul marjei lor de apreciere, să determine „punctul de plecare al dreptului la viață“[3] și, prin urmare, al protecției acestuia.
Curtea Interamericană a Drepturilor Omului afirmă că „protecția dreptului la viață… nu este absolută, ci mai degrabă treptată și progresivă, în funcție de evoluția sa.” [4]
Capacitatea acestor organisme de a tolera practica avortului, sau chiar de a impune legalizarea lui, se bazează așadar pe o interpretare restrictivă a dreptului la viață, care tinde să excludă viața înainte de naștere, la care se adaugă în general o interpretare extensivă a dreptului la viață privată, care tinde să includă avortul. Aceste interpretări se îndepărtează radical de intenția inițială a autorilor marilor declarații internaționale ale drepturilor omului, care nu au avut în vedere că textele lor ar putea fi utilizate pentru a susține un drept subiectiv la avort. Acest lucru este cu atât mai evident cu cât avortul era incriminat în majoritatea țărilor la acea vreme. Prin urmare, astfel de hotărâri sau decizii se impun statelor prin intermediul unei interpretări extensive a tratatelor.
Pentru a se opune acestor interpretări abuzive, un număr semnificativ de state (37 de state în octombrie 2022) au semnat Declarația de la Geneva de consens privind promovarea sănătății femeilor și consolidarea familiei, din care un exemplar a fost înmânat de Statele Unite Secretarului General al Organizației Națiunilor Unite printr-o scrisoare din 2 decembrie 2020. [5] Prin această declarație, statele
„reafirmă că nu există niciun drept internațional la avort și nici vreo obligație internațională din partea statelor de a finanța sau de a facilita avortul, în conformitate cu consensul internațional agreat de mult conform căruia fiecare națiune are dreptul suveran de a pune în aplicare programe și activități în conformitate cu legile și politicile sale“.
Această declarație este importantă. Totuși, ea nu vizează un instrument internațional anume și poate fi ignorată de judecătorii și experții care fac parte din instanțele internaționale și organismele de decizie. Scopul acestei note este de a prezenta o tehnică de drept internațional prin care același mesaj poate fi exprimat într-un mod formal, adresându-l în mod oficial depozitarului tratatelor internaționale în cauză și obligând astfel judecătorii și experții responsabili de aplicarea lor să ia cunoștință de el și să îl ia în considerare. Aceasta este tehnica „declarației interpretative“.
I. Prezentarea procedurii declarației interpretative
- Definiție
Potrivit Ghidului de practică privind rezervele la tratate [6] adoptat de Comisia de Drept Internațional în cadrul celei de-a șaizeci și treia sesiuni (2011),
„«declarație interpretativă» înseamnă o declarație unilaterală, indiferent de modul în care este formulată sau denumită, făcută de un stat sau de o organizație internațională, prin care statul sau organizația respectivă urmărește să precizeze sau să clarifice sensul sau domeniul de aplicare al unui tratat sau al anumitor dispoziții ale acestuia“. (Instrucțiunea 1.2)
O declarație interpretativă diferă de o rezervă prin faptul că nu urmărește să modifice efectul juridic al unui tratat sau să excludă anumite dispoziții în aplicarea lor în cazul autorului rezervei, ci să „precizeze“ sau să „clarifice“ sensul acestuia. După cum ne reamintește Ghidul de practică privind rezervele la tratate, „punctul esențial este că a interpreta nu înseamnă a revizui“.[7]
Comisia de Drept Internațional precizează că o declarație interpretativă poate fi formulată cu privire la orice tratat, inclusiv la cele care exclud posibilitatea formulării de rezerve, „cu excepția cazului în care declarația interpretativă este interzisă de tratat“ (Instrucțiunea 3.5). „Aprobarea, opoziția sau recalificarea unei declarații interpretative nu trebuie să fie supusă niciunei condiții de admisibilitate“ (Instrucțiunea 3.6).
- Efecte
O declarație interpretativă, în măsura în care permite clarificarea intenției unui stat parte la un tratat, servește la buna interpretare a tratatului respectiv, fără a avea caracterul obligatoriu al unei rezerve. Prin urmare, acest mecanism este util având în vedere că scopul interpretării este de a cunoaște „sensul“ și „domeniul de aplicare“ al unui angajament asumat de un stat. Conform Convenției de la Viena, „un tratat trebuie interpretat cu bună-credință, în conformitate cu înțelesul obișnuit care trebuie dat termenilor tratatului în contextul lor și în lumina obiectului și scopului acestuia“. (art. 31.1). O interpretare nu poate avea ca efect modificarea conținutului unei obligații.
Comisia de Drept Internațional precizează în Instrucțiunea 4.7.1 „Clarificarea termenilor tratatului printr-o declarație interpretativă“:
„1. O declarație interpretativă nu modifică obligațiile din tratat. Ea poate doar să precizeze sau să clarifice sensul sau domeniul de aplicare pe care autorul său îl atribuie unui tratat sau anumitor dispoziții ale acestuia și poate constitui, după caz, un element care trebuie luat în considerare la interpretarea tratatului în conformitate cu regula generală de interpretare a tratatelor.
2. La interpretarea tratatului se ține seama, de asemenea, după caz, de aprobarea sau de opoziția față de declarația interpretativă de către alte state sau organizații contractante.“
- Modalități
Potrivit Comisiei de Drept Internațional, „o declarație interpretativă trebuie formulată de preferință în scris“ de către o persoană „considerată ca reprezentând un stat“ și adresată depozitarului tratatului în cauză, care informează cu promptitudine statele și organizațiile internaționale cărora le este destinată sau, în lipsa acestora, statele contractante.
O declarație interpretativă „poate fi formulată în orice moment“ (Instrucțiunea 2.4.4), nu doar în momentul negocierii sau ratificării tratatului. De asemenea, aceasta poate fi retrasă în orice moment.
Mai multe state pot formula în comun o declarație interpretativă fără a afecta caracterul unilateral al declarației interpretative și fără a pierde dreptul de a o retrage în orice moment.
- Reacțiile posibile ale altor state la declarațiile interpretative
Orice stat contractant își poate exprima acordul cu interpretarea formulată în declarația în cauză prin intermediul unei „aprobări“ sau, dimpotrivă, își poate exprima „opoziția“ sa față de declarația interpretativă printr-o declarație unilaterală. Orice stat sau organizație internațională poate, de asemenea, să declare că recalifică declarația interpretativă drept o rezervă. Aprobarea, opoziția și recalificarea unei declarații interpretative ar trebui „de preferință, să fie formulate în scris“ și „ar trebui, în măsura în care este posibil, să indice motivele pentru care este formulată“.
O opoziție ar fi justificată în cazul în care declarația interpretativă ar fi contrară intenției autorilor instrumentului de referință, sau dacă textul ar exclude în mod explicit posibilitatea de a emite o astfel de declarație, ori dacă declarația ar fi făcută în afara termenului, dacă există, prevăzut în instrumentul de referință. Recalificarea ca rezervă ar fi justificată dacă declarația în cauză ar avea ca efect modificarea domeniului de aplicare a obligațiilor statului.
II. Aplicarea la dreptul la viață
Declarația interpretativă propusă are ca scop clarificarea chestiunii, adesea dezbătută în dreptul internațional, a aplicării, încă dinainte de naștere, a dreptului la respectarea vieții fiecărei persoane. Prin urmare, ea nu se referă direct la avort, ci la o chestiune prealabilă care condiționează practica acestuia.
Prin această declarație interpretativă, statele informează alte state părți și organizații internaționale că interpretează noțiunea de „persoană“ sau „ființă umană“ care beneficiază de dreptul la viață ca aplicându-se persoanei încă dinainte de naștere.
Statele și organizațiile internaționale ar putea formula următoarea declarație interpretativă:
„Statul ABC interpretează că toate persoanele beneficiază de protecția dreptului la respectarea vieții umane încă dinainte de naștere, drept garantat în temeiul Convenției XYZ.“
Validitatea declarației interpretative
Această declarație nu este contrară instrumentelor internaționale de protecție a drepturilor omului, nu le modifică și este conformă cu poziția anterioară a statelor.
Prezenta declarație nu este contrară instrumentelor internaționale privind drepturile omului.
Instrumentele internaționale privind drepturile omului nu exclud, în mod explicit sau implicit, perioada dinainte de naștere a vieții umane din domeniul de aplicare a dreptului la viață și chiar se referă în mod explicit la aceasta pentru a o proteja în grade diferite.
Fără a fi exhaustiv, se pot cita următoarele instrumente:
– în timpul redactării Declarației Universale a Drepturilor Omului, s-a dezbătut fixarea momentului de început al dreptului la viață. În cele din urmă, textul a păstrat în mod deliberat tăcerea asupra acestui punct [8], lăsând statelor posibilitatea de a permite avortul; dar în niciun caz nu s-a avut în vedere – și nici măcar nu s-a luat în considerare – afirmarea existenței unei obligații pentru state de a legaliza avortul.
– Convenția Americană a Drepturilor Omului, adoptată la 22 noiembrie 1969, afirmă în mod explicit că „orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale. Acest drept trebuie să fie protejat prin lege și, în general, din momentul concepției. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de viața sa“. (art. 4.1).
– Convenția cu privire la Drepturile Copilului, adoptată la 20 noiembrie 1989, recunoaște, ca urmare a Declarației Drepturilor Copilului, că „copilul, din cauza imaturității sale fizice și mentale, are nevoie de protecție și îngrijire specială, inclusiv de o protecție juridică adecvată, atât înainte, cât și după naștere“ (Preambulul CDC).
– Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale prevede că „o protecție specială ar trebui acordată mamelor pe parcursul unei perioade rezonabile înainte și după naștere“. (art. 10.2).
– Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost adoptată atunci când statele care au redactat-o protejau viața umană înainte de naștere prin interzicerea penală a avortului și, de atunci, a fost interpretată în mod constant ca neconținând dreptul la avort,[9] Curtea Europeană a Drepturilor Omului susținând că „ar fi la fel de legitim ca un stat să aleagă să considere persoana nenăscută ca fiind o astfel de persoană [prevăzută în Convenție] și să urmărească să protejeze această viață“.[10]
Prin urmare, declarația interpretativă nu este contrară instrumentelor internaționale privind drepturile omului.
Această declarație interpretativă nu este o rezervă.
Această declarație nu are ca efect reducerea domeniului de aplicare a dreptului la viață și, prin urmare, a angajamentului statelor părți, ci doar clarifică domeniul de aplicare al acestuia față de autorul său. Aceasta nu implică nicio reducere a protecției vieții unor terțe persoane, în special a femeilor însărcinate.
În plus, această declarație este în concordanță cu principiul conform căruia un instrument internațional privind drepturile omului conferă doar un nivel minim de garantare a drepturilor și libertăților și nu interzice statelor să acorde un nivel mai ridicat de protecție în ordinea lor juridică internă.
Răspuns la eventualele obiecții
Statelor care ar putea obiecta la prezenta declarație li se poate da următorul răspuns:
Nu există niciun temei juridic pentru o eventuală opoziție la declarația interpretativă, cu condiția ca aceasta să nu fie contrară spiritului sau intenției autorilor instrumentului internațional privind drepturile omului; în plus, este în conformitate cu practica autorilor săi și este făcută cu bună-credință.
Existența unei tendințe, ulterioare adoptării unui tratat, de reducere a protecției vieții umane prin care se intenționează excluderea vieții dinainte de naștere din domeniul său de aplicare nu obligă un stat să reducă protecția pe care i-o acordă. Referirea la o astfel de tendință, chiar și de către o majoritate, nu poate servi decât pentru a ridica nivelul general de protecție a drepturilor, nu pentru a-l reduce.[11]
Efectele declarației interpretative
- Asupra statului care face declarația
Această declarație nu modifică dreptul intern.
- Asupra statelor terțe
Statele terțe care sunt părți la instrumentele în cauză sunt doar informate prin declarația interpretativă, nu sunt obligate.
- Asupra organismelor de protecție a drepturilor omului
O declarație interpretativă nu este obligatorie, dar trebuie să fie luată în considerare de organismele și jurisdicțiile din domeniul drepturilor omului pentru a cunoaște măsura angajamentului statului.
Cu toate acestea, datorită conținutului specific al declarației interpretative propuse, nerespectarea acesteia de către organismele internaționale de protecție a drepturilor omului ar avea ca efect reducerea domeniului de aplicare a dreptului la viață garantat în ordinea internă, ceea ce încalcă dreptul internațional.
Într-adevăr, o interpretare judiciară sau cvasi-judiciară a dreptului la viață care să excludă perioada dinainte de naștere din domeniul său de aplicare ar fi contrară principiului general al drepturilor omului, conform căruia nicio dispoziție a unui tratat nu poate fi
„interpretată ca limitând sau derogând de la oricare dintre drepturile omului și libertățile fundamentale care pot fi asigurate în temeiul legislației oricărei Înalte Părți Contractante sau în temeiul oricărui alt acord la care aceasta este parte“. [12]
Acest principiu a fost enunțat în mai multe instrumente internaționale privind drepturile omului, inclusiv articolul 53 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și articolul 27 din Convenția privind Drepturile Omului și Biomedicina (Oviedo, 1997). Acesta din urmă prevede că niciuna dintre dispozițiile Convenției nu poate fi interpretată
„ca limitând sau afectând în alt mod posibilitatea unei părți de a acorda o protecție mai largă în ceea ce privește aplicarea biologiei și a medicinei decât cea stipulată în prezenta convenție“.
Conform acestui principiu, un stat care interzice pedeapsa cu moartea în dreptul intern nu poate fi obligat să o legalizeze în temeiul dreptului internațional.
În plus, recunoașterea explicită a aplicării dreptului la viață pentru fiecare persoană, încă dinainte de naștere, ar trebui să aibă ca efect împiedicarea recunoașterii unui „drept“ la avort, deoarece nimeni nu poate avea un drept asupra existenței unei persoane. Această declarație interpretativă plasează avortul în registrul de excepție și de încălcare a dreptului la viață. O persoană care ar invoca drepturile omului pentru a solicita un drept de acces la avort, în afara cazului în care se pune în pericol viața mamei, ar comite un abuz de drept, deoarece această cerere ar avea ca scop reducerea protecției și a drepturilor de care se bucură copiii nenăscuți. Un astfel de abuz de drept este interzis, de exemplu, de articolul 17 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece urmărește „distrugerea oricăruia dintre drepturile și libertățile prevăzute în prezenta convenție sau limitarea acestora într-o măsură mai mare decât cea prevăzută în convenție“.
–
[1] Observation générale sur le droit à la vie : Des mois de gestation pour aboutir à l’avortement, Compte rendu annoté de la 2e lecture des paragraphes 8 et 9 de l’Observation générale n° 36 du Comité des droits de l’homme. media.aclj.org
[2] Vo v. France, [GC], nr. 53924/00, 8 iulie 2004, (în continuare Vo v. France) par. 75.
[3] Vo v. France, [GC], nr. 53924/00, 8 iulie 2004, par. 82.
[4] Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, Artavia Murillo and Others v. Costa Rica. 28 noiembrie 2012. Séries C nr. 257, § 264.
[5] Organizația Națiunilor Unite, document A/75/626, Adunarea generală, a șaptezeci și cincea sesiune, Scrisoarea din 2 decembrie 2020 adresată Secretarului General de către Reprezentantul Permanent al Statelor Unite ale Americii la Organizația Națiunilor Unite.
[6] https://legal.un.org/ilc/reports/2011/english/addendum.pdf
[7] ICJ, Avizul consultativ din 18 iulie 1950, Interpretarea tratatelor de pace cu Bulgaria, Ungaria și România, ICJ Reports 1950, p. 229, sau Hotărârea din 27 august 1952, Drepturile resortisanților Statelor Unite în Maroc, ICJ Reports 1952, p. 196.
[8] Travaux préparatoires, E/CN.6/SR.28, p. 1355.
[9] A se vedea în special G. Puppinck, „Abortion and the European Court of Human Rights”, Law and Prevention of Abortion in Europe, Sallux, 2018.
[10] A. B. C., v. Ireland, GC, no. 25579/05, 16 decembrie 2010, § 222, confirmând Vo v. France, GC, no. 53924/00, 8 iulie 2004.
[11] Bayev and others v. Russia, nr. 67667/09, 20 iunie 2017, § 70.
[12] Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 53, „Nicio dispoziție din prezenta convenție nu poate fi interpretată ca limitând sau derogând de la drepturile omului și libertățile fundamentale care pot fi asigurate în temeiul legislației oricărei Înalte Părți contractante sau al oricărui alt acord la care aceasta este parte.”
