Ființa și existența. Viața ca dar al lui Dumnezeu

 I. Argument

Ce este existența? Ce este viața? Ce este omul? Care este sensul existenței și al vieții? Ce rost are omul în existență, de unde vine și încotro se îndreaptă? Acestea sunt întrebările esențiale pe care conștiința și rațiunea omului le formulează de mii de ani și la care încercă să răspundă prin puterea sa cognitivă exprimată în știință și în filosofie. Deplinătatea cunoașterii și a adevărului privind întrebările fundamentale existențiale ale omului nu se află în teoriile științelor și nici în doctrinele filosofice. Existența și viața rămân totuși taine, ce nu pot fi cunoscute în întregime prin facultățile cognitive și raționale ale omului, dar pot fi înțelese. Revelația supranaturală și cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Evanghelie sunt adevărul despre existență și viață și dezvăluie pentru omul dreptcredincios înțelesuri mai presus de cunoașterea umană ale tainei existenței și a vieții, fac cunoscute sensul vieții și al morții precum și rosturile omului în această lume și destinul lui: viața veșnică.

Marele filozof german Kant, în celebra sa lucrare Critica rațiunii pure, consideră că metafizica și știința trebuie să răspundă la trei întrebări fundamentale ale omului: ce pot ști? ce trebuie să fac? ce îmi este îngăduit să sper?

Omul este singura ființă creată înzestrată cu sensibilitate și rațiune capabile de cunoaștere. Dorința și vocația cunoașterii sunt temelia științelor, a artelor, a filosofiei, a moralei, a teologiei, sunt esența oricărei creații umane. Obiectul cunoașterii îl formează realitatea exterioară omului, iar pe de altă parte sinele propriu, cunoașterea de sine.

Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae afirmă că în actul cunoașterii omul este singurul subiect în timp ce existența la care se raportează devine obiect al cunoașterii.

Progresul cunoașterii umane din cele mai vechi timpuri până în prezent este impresionant și determină schimbarea radicală a mediului în care omul există și chiar a ființei umane. Cunoașterea este sursa culturii și a civilizației și a oricărui act creator al omului.

 Cogito, ergo sum (în latină tradus prin „cuget, deci exist”). Plecând de la Descartes, s-a crezut mult timp că gândirea este în întregime rațio­nală. Ultimele cercetări în domeniul neuropsihiatriei au arătat că procesul gândirii conștiente atinge modesta valoare de 2%. Restul de 98% reprezintă gândirea inconștientă. Chiar dacă gândirea lui Descartes a fost dominată de raționalism, asta nu înseamnă că nu a fost pusă sub semnul îndoielii, dar și al revelației.

„Mă îndoiesc de adevărul tuturor credințelor mele. De îndoiala mea însă nu m-aș putea îndoi, afirmă el. Iar întrucât mă îndoiesc, cuget, nici aceasta n-aș putea-o nega. Și de vreme ce cuget sau gândesc însemnează că exist ca ființă cugetătoare sau gânditoare. Pot să mă îndoiesc de existența tuturor lucrurilor din natură. Pot să mă îndoiesc de existența propriului meu corp: de unde știu că nu este o simplă închipuire? Cât timp însă am această neîncredere, gândesc, și ca atare exist ca o ființă gânditoare, independentă de corpul material”.

 Prin urmare îndoiala, dar și incertitudinea caracterizează orice proces de cunoaștere rațională. Omul dorește să aibă certitudini. Din nefericire nici matematica sau logica și nici oricare altă știință nu îi conferă evidența și certitudinile dorite. Încrederea nemărginită a omului în puterea rațiunii sale, care a început o dată cu iluminismul și continuă și astăzi, este dezmințită chiar de rezultatele cercetării științifice. Poate că unul din meritele importante ale matematicii, fizicii, biologiei și a altor științe constă în descoperirea și afirmarea acestor limite ale rațiunii și cunoașterii umane, limite ce nu sunt determinate de capacitatea actuală de investigarea și cercetare, ci obiectiv de însăși natura materială și deterministă a omului și a existenței.

Cunoașterea existențială nu se bazează pe mijloacele demonstrative și experimentale ale rațiunii. Este o cunoaștere revelată, a harului la care omul este chemat să participe cu viața și cu trăirea sa profundă și autentică. Este cunoașterea care se bazează pe iubirea milostivă creștină. „Iubesc, deci exist” spunea arhimandritul Sofronie Saharov. Prin urmare nu îndoiala și rațiunea, ci iubirea oferă certitudinea existenței și a vieții.

Una dintre cele mai tulburătoare dileme existențiale ale omului și ale omenirii este întrebarea hamletiană: „a fi sau a nu fi”. Omul este singura formă de existență care are conștiința vieții și conștiința morții, conștiința de sine și conștiința existenței care îl înconjoară. Omul este, așa cum spune Mircea Eliade o ființă religioasă, este singura formă de existență care se raportează conștient la divinitate, are vocația și dorința transcendentului.

Cât privește conștiința vieții și conștiința morții, în om se manifestă, clar, distinct și puternic dorința de a trăi, conștiința vieții și nu aceea a neantului, a nimicului, a neființei, a morții așa cum încearcă să susțină unele secte religioase sau gândirea filozofică existențialistă. Ființa umană a fost creată pentru viață și nu pentru moarte. Părintele Teofil Părăian remarca cu profunzime că bătrânii nu se simt mai aproape de moarte decât cei tineri. Dorința lor de a trăi este la fel de mare ca și în tinerețe. Explicația o conferă chiar cuvintele Mântuitorului:

„Cât despre Învierea morților, au n-ați citit ce vi s-a spus de Dumnezeu când zice: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii” (Mat.29-32).

Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer tocmai pentru a ne elibera de teroarea păcatului și a morții și să ne împace cu Părintele Universului.

Dumnezeu a creat existența și viața din nimic, din iubire și prin cuvântul său: „Să fie”. Creația lui Dumnezeu nu se poate întoarce în neant, în neființă. Sensul dialecticii existenței și al vieții este tot spre existență și spre viață. De altfel nici cunoașterea umană, inclusiv preocupările științelor nu sunt îndreptate spre cunoașterea neantului, a neființei (ar fi un nonsens), ci spre cunoașterea, explicarea și înțelegerea existenței și a vieții, a formelor de manifestare ale acestora și a modalităților în care realitatea există.

În expunerea noastră încercăm câteva reflecții asupra existenței și asupra vieții, desprinse din știință, filosofie și teologia ortodoxă. Niciuna din teoriile elaborate de știință nu pot răspunde la întrebarea „ce este viața?”. Cunoașterea științifică poate explica cel mult, cu mijloacele specifice de investigare pe care le are numai condițiile vieții, formele și unele dintre modalitățile biologice de manifestare ale acesteia.

Viața omului este mai mult decât existența sa în trup, pentru că omul este și suflet nu numai trup și este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Concepțiile filosofice raționaliste surprind unele din înțelesurile și sensurile vieții în general și ale vieții omului, dar fără să ofere o explicație suficientă și convingătoare.

Numai ortodoxia, dreapta credință, care se întemeiază pe cuvintele Mântuitorului, ale Sfintei Scripturi ale sfinților părinți oferă o înțelegere adevărată și profundă asupra vieții, a vieții omului, a complexității existenței.

Juridicul, în special prin intermediul constituțiilor, consacră și garantează dreptul la viață numai în accepțiunea sa biologică. Dar și sub aspect biologic protecția juridică este limitată. Normele constituționale nu protejează viața intrauterină și nu interzic practica abuzivă a avortului, ceea ce este contrar sensului creștin ortodox al vieții. Mai sunt și alte aspecte care țin de protecția constituțională a vieții și care trebuie îmbunătățite, cum ar fi protecția copiilor și a tinerilor sau a persoanelor cu handicap. Este necesar ca legiuitorul, chiar și prin abstracția normei constituționale, să ofere o protecție mult mai bună vieții omului, apropiindu-se astfel de sensurile și înțelesurile ortodoxe ale vieții și ale omului, care așa cum spunea Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae este „taină și lumină”.

 II. Aspecte științifice, filozofice și teologie privind răspunsul le întrebarea ce este existența?

 A. Fizica, chimia, biologia, astronomia și alte științe, prin teoriile și explicațiile lor, expresie a puterii de cunoaștere a omului, relevă măreția existenței și a omului, armonia, simplitatea și ordinea microcosmosului și a macrocosmosului, descoperă legi ale existenței, unicitatea omului în univers, diversitatea impresionantă a formelor de existență și a formelor vieții, mecanisme care fac posibilă viața și așa cum spuneam mai sus încep să conștientizeze limitele obiective ale puterii raționale de cunoaștere a omului.

Descoperirile științei privind existența și viața sunt impresionante. Multe dintre acestea sunt în măsură să sporească uimirea omului aflat față în față cu universul dar și cu sine însuși. Cu cât mai mult cunoașterea științifică relevă realitatea microcosmosului și a macrocosmosului dar și a vieții și a omului cu atât mai mult se întărește convingerea că simțul comun sau cunoașterea senzorială și rațională nemijlocită nu pot oferi adevărata cunoașterea privind existența, viața și omul. Oamenii de știință au ajuns la concluzia că lumea nu este ce pare a fi. 

O altă concluzie importantă a științei este valabilitatea și perenitatea universală a legilor microcosmosului și macrocosmosului. Totodată știința demonstrează caracterul obiectiv al existenței și legilor universului. Savantul spune că a descoperit o formă de existență sau o lege a existenței. Prin urmare existența și legile ei preexistă cunoașterii științifice de care este capabil omul.

Cunoașterea științifică, sensibilă sau rațională este întotdeauna o relație între subiectul cunoscător și obiectul de cunoscut, relație în care omul este întotdeauna subiect, chiar și atunci când efortul cognitiv se îndreaptă spre sine însuși. Noi nu putem cunoaște prin intermediul investigației științifice lumea așa cum este, ci numai ca un rezultat al interacțiunii dintre instrumentele și experimentele prin care se realizează cunoașterea și fenomenul de cunoscut. Filosofia raționalistă, kantiană afirmă și știința contemporană confirmă că omul poate cunoaște numai fenomenalitatea existenței, nu existența în sine așa cum este. Afirmația este pe deplin dovedită în special în domeniul cunoașterii microcosmosului.

Omul, în calitatea sa de subiect cunoscător are menirea de a transfigura existența de a o subiectiviza, de a căuta sensuri și de a conferi sensuri existenței. Este suficient să ne gândim că omul nu este numai un subiect capabil de cunoaștere, dar și un subiect capabil de creație, științifică, filosofică, artistică, tehnică etc., este singura ființă creată care are vocația și puterea de a crea cultură și civilizație. Este important să subliniem această caracteristică existențială a omului pentru a înțelege afirmația Părintelui profesor dr. Dumitru Stăniloae:

„Nu omul există pentru natură, ci natura există pentru om”.

 Fără a insista asupra descoperirilor științifice privind existența și viața dorim să evidențiem unele aspecte care au un caracter contraintuitiv sau depășesc convingerile simțului comun. La nivelul microcosmosului lumea stranie a moleculelor și particulelor elementare prezintă legi deosebite de legile care se aplică existenței noastre comune. Complexitatea și dimensiunile microcosmosului uimesc pe cel care se apleacă asupra lui. De exemplu, în 18 gr. de apă numărul moleculelor, dacă ar putea fi rânduite una lângă alta ar acoperii de 100 de ori distanța dintre Pământ și Soare. Un centimetru cub de aer conține 3×10/19 molecule. Numărătoare acestora, în ritmul de una pe secundă ar fi de 100 de ori mai mare decât viața universului, estimată de știință la aproape 14 miliarde de ani. Viața nucleului atomului este de 1 urmat de 17 zerouri, ceea ce în alți termeni comparativi înseamnă repetarea întregii istorii a universului de 6 milioane de ori.

Și la nivelul structurii microcosmice a materiei vii, a vieții cercetarea științifică descoperă aceeași lume fascinantă în comparație cu ceea ce percepem și cunoaștem în lumea ce ne înconjoară. De exemplu, structura moleculară a ADN-ului fiecărui om, o alcătuire biologică indispensabilă pentru viață, dacă ar fi desfășurată ar acoperi de 100 de ori distanța de la Pământ la Soare. Problematica vieții va constitui obiectul nostru de reflecție în partea a doua a acestui studiu.

Particulele elementare, atomii, electronii, protonii, neutronii etc., au legi cu totul diferite de ceea ce cunoaștem noi la nivelul simțului comun în lumea înconjurătoare. De exemplu mișcarea de rotație a unui electron în jurul nucleului, este nelimitată în timp, echivalentă cu vârsta universului. Un aspect contraintuitiv important este acesta: cu toate că diferența de masă între nucleul atomului și un electron este imensă, nucleul fiind mult mai greu decât atomul, între cele două particule elementare există o echivalență de sarcină electrică aproape perfectă. Nucleul atomului este pozitiv iar electronul este negativ, dar perfect echivalente cantitativ în ceea ce privește sarcina electrică. Fizicienii au demonstrat că această echivalență face posibilă existența lumii a universului. Dacă nu ar fi așa tot ceea ce există nu ar fi, deoarece forțele electromagnetice la nivelul microcosmosului ar face imposibil ca lumea, universul, viață și omul să existe. Diversitatea infinită a formelor de existență ale lumii create sunt posibile datorită faptului că această echivalență de sarcină electrică nu este perfectă, ci prezintă mici variații.

Există particule elementare care au caracteristici și un comportament straniu față de ceea ce cunoaștem noi la nivelul simțului comun De exemplu fotonul, particula luminii, are o viteză constantă indiferent de sistemul de referință și anume de aproape 300 000 de km pe secundă. Viteză care nu poate fi atinsă sau depășită. Fotonul este o particulă fără masă de repaus, fără materie, în înțelesul obișnuit al conceptului. Oamenii de știință spun că fotonul este particula elementară asupra căreia timpul nu are influență. O altă particulă elementară, neutrino, nu are sarcină electrică, prin urmare, aceste particule pot străbate universul fără să interacționeze cu alte particule. Desigur, exemple ar putea continua dar ne oprim aici.

Existența antimateriei a fost demonstrată științific. Este vorba de particule elementare de aceiași natură cu cele ce formează universul cunoscut dar cu sarcină electrică opusă. De exemplu, electronul este pozitiv iar protonul are sarcină electrică negativă.

Limitele obiective ale cunoașterii științifice la nivelul microcosmosului sunt evidențiate de teoriile mecanicii cuantice. Fizicienii au demonstrat că orice particulă elementară este în același timp și corpuscul dar și undă electromagnetică. De exemplu, în unele situații fotonul, particula luminii, se comportă ca un corpuscul, iar în altele ca o undă. Este ceea ce se numește în fizica microcosmosului fenomenul complementarității. Cunoașterea științifică poate nu va putea explica niciodată acest comportament dual al particulelor elementare, comportament contraintuitiv. O altă limită obiectivă a cunoașterii științifice privind microcosmosul a fost evidențiată de fizicianul Max Plank prin principiul incertitudinii. Potrivit acestui principiu cunoașterea științifică nu poate determina în același timp impulsul (viteza) și poziția unei particule elementare. Așa cum spuneam, aceste a sunt limite obiective, absolute ale posibilității de cunoaștere a omului asupra microcosmosului, deoarece nu sun cauzate de imprecizia sau de lipsa temporară a mijloacelor de cercetare, ci limite firești ale capacității cognitive a omului. Oamenii de știință sunt aproape unanimi de acord că existența la nivelul microcosmosului este și va rămâne o taină ce nu poate fi descifrată rațional niciodată, dar poate fi înțeleasă prin alte mijloace, la un alt nivel al cunoașterii decât cel al cunoașterii științifice.

Măreția, armonia și frumusețea macrocosmosului relevate de cunoașterea științifică sunt impresionante și uimesc pe oricine se apleacă asupra descoperirilor științifice din acest domeniu. Nu intenționăm să insistăm asupra descoperirilor astrofizicii și fizicii și ne vom rezuma la câteva aspecte care evidențiază și la acest nivel frumusețea, armonia, perfecțiunea lumii create.

Oamenii de știință consideră că universul a avut un început situat în urmă cu aproximativ 14 miliarde de ani. Este vorba de teoria big-bang care afirmă că universul a luat naștere în urma unei explozii de materie, de energie și de atunci existența a început să aibă actualele forme și legi atât la nivelul micro cât și macrocosmosului. Tot din acel moment universul se află în expansiune. Teoria big-bangului este controversată deoarece nu explică aspecte precum: ce a existat înainte de explozia generatoare a universului, ce anume a provocat big-bengul, de ce o astfel de explozie a avut loc în acel moment temporar indicat de astrofizică, ci nu mai devreme sau mai târziu? Menționăm că această teorie face parte din cadrul teoriilor evoluționiste asupra existenței prin care știința încercă să explice creația inclusive creația omului, fără ca vreuna dintre aceste teorii să fie confirmate pe deplin științific. Evoluția, devenirea este evident o particularitate a existenței, dar care nu este însăși explicația creației.

Trebuie să avem în minte cuvintele Mântuitorului: „Tatăl Meu până acum lucrează; și Eu lucrez (Ioan: 5,17)” pentru a înțelege corect, mișcarea, transformarea, evoluția și devenirea în lumea creată.

Pentru a pune în evidență măreția, frumusețea, ordinea și armonia macrocosmosului dăm câteva exemple: Galaxiile sunt formațiuni stelare complexe, adevărate elemente ale universului. Oamenii de știință apreciază că în universul cunoscut sunt în jur de 200 de miliarde de galaxii. Sistemul nostru Solar face parte din galaxia Calea Lactee care este o galaxie spirală. Văzută de pe Pământ, apare ca o bandă strălucitoare și difuză vizibilă pe cerul nopții format din stele, care nu pot fi distinse în mod individual de către ochiul liber. Termenul Calea Lactee este o traducere a latinescului via lactea, din greaca veche (galaxías kýklos, „cerc lăptos”). De pe Pământ, Calea Lactee apare ca o bandă, deoarece structura sa în formă de disc este privită din interior.

Vârsta sa estimată este mai mare de treisprezece miliarde de ani, perioadă în care a trecut prin mai multe faze evolutive până la atingerea formei sale actuale. Are un diametru între 150.000 și 200.000 de ani-lumină formată din 100-400 miliarde de stele și peste 100 de miliarde de planete. Sistemul Solar este situat pe o rază de aproximativ 27.000 de ani-lumină de centrul galactic, pe marginea interioară a brațului Orion și face o rotație completă a galaxiei în aproximativ 240 de milioane de ani. Stelele și gazele aflate la o distanță mare de centrul său galactic se deplasează cu aproximativ 220 km/s față de acest centru. Legile lui Kepler nu pot explica viteza de rotație constantă și s-a sugerat că o mare parte (aproximativ 90%) din masa galaxiei este invizibilă pentru telescoape, deoarece nici nu emite și nici nu absoarbe radiații electromagnetice. Această masă conjecturală a fost denumită „materie întunecată”. Calea Lactee în ansamblu se deplasează cu o viteză de aproximativ 600 km/s în raport cu cadrele de referință extragalactice.

In univers există și alte formațiuni cosmice deosebit de interesante: stele neutronice, supernove, precum și găuri negre, concentrări enorme de materie formate ca urmare a imploziei unei stele, cu o gravitație uriașă încât nici lumina nu poate să iasă din câmpul gravitațional al acestei formațiuni cerești. Universul cunoscut se întinde pe aproximativ 14 miliarde de ani lumini.

Un aspect important cu semnificații teologice este acela că noi nu putem cunoaște universul la timpul prezent, deoarece lumina și radiația electromagnetică care se deplasează cu 300,000 de km/secundă are nevoie de un interval de timp impresionant pentru a străbate spațiul. De exemplu lumina de la ceea mai îndepărtată galaxie cunoscută și descoperită relativ recent a avut nevoie de 13,2 miliarde de ani pentru a ajunge la noi. Vârsta sistemului solar este de aproximativ 5 miliarde de ani. Nici Soarele nu îl vedem așa cum este în prezent, ci în trecut în urmă cu aproximativ 8 minute. Cu toate acestea sub aspect existențial noi suntem simultani cu tot universul, dar nu putem formula conceptual această simultaneitate. Simultaneitatea formelor de existență a fost totuși dovedită experimental. Există situații în microcosmos când două particule elementare sunt generate simultan, ca urmare a unei interacțiuni la nivel cuantic. Chiar dacă particulele astfel generate vor avea traiectorii diferite și se vor afla le distante măsurate în ani lumină una față de alta, modificarea stării uneia dintre aceste se va resimți și asupra celeilalte. Este ca și cum timpul și spațiul nu ar mai exista între cele două elemente constitutive ale existenței.

„Într-un fel, începutul universului este ascuns în viitorul nostru, tot așa cum, din perspectivă teologică, începuturile noastre se vor dezvălui în eshatologie (viața veșnică n.n.)”[1].

 Oamenii de știință au ajuns la concluzia că materia întunecată din univers, care nu emite și nici nu absoarbe radiații electromagnetice formează aproximativ 72 % din masa universului. Este iarăși o limită obiectivă a cunoașterii, deoarece omul nu va putea ști niciodată pe calea demonstrației raționale ce este această materie.

 Teoria relativității formulată de Einstein a dovedit ca la nivelul macrocosmosului spațiul și timpul nu mai sunt absolute, ci relative. De asemenea nu au un caracter omogen așa cum percepem noi la nivelul cunoașterii simțului comun. Același genial fizician a demonstrat dependența dintre materie și energie și faptul că, în anumite condiții, materia devine în totalitate energie, o descoperire importantă care are și semnificații teologice. Materia și energia, spațiul și timpul sunt inseparabile.

Ca o concluzie la cele arătate mai sus dorim să subliniem următoarele aspecte. Primul se referă la posibilitatea cunoașterii raționale, științifice și demonstrative a existenței de către om. Explicația constă în corespondența, compatibilitatea dintre dimensiunea obiectivă a existenței, legile ei, modul de a fi iar pe de altă parte structura rațională a omului. Această compatibilitate este exprimată cel mai bine de matematică și logică

Știința nu poate explica prin mijloacele de care dispune ordinea, armonia, legile existenței. Omul poate cunoaște formele existenței până la o anumită măsură nu poate explica științific ordinea, frumusețea și armonia desăvârșite ale universului, precum nu poate răspunde la întrebarea de ce universul există așa și nu altfel. Toate aceste aspecte nu pot fi cunoscute prin mijloacele demonstrative și experimentale ale naturii umane deoarece sunt mai presus de cunoașterea rațională. Un exemplu. Kepler a încercat să descopere legea potrivit căreia Pământul se află la 148 de milioane distanță de Soare, distanță care face posibilă viața. Încercarea sa a eșuat pentru că această realitate nu poate fi explicată rațional de către om.

„Caracterul finit al vitezei luminii împarte Universul în zone care sunt în afara contactului cauzal una cu alta. Putem aduna informații despre Univers doar din regiunea aflată în interiorul orizontului pe care viteza luminii îl definește pentru noi. Aceasta ne împiedică de a putea răspunde vreodată chestiunilor profunde legate de originea sau de structura globală a întregului Univers”[2].

Kant a demonstrat limitele puterii de cunoaștere a omului. În primul rând prin distincția dintre fenomen și lucrul în sine. Omul poate cunoaște rațional numai fenomenul. Totodată a arătat că nu pot fi cunoscute rațional și demonstrate existența lui Dumnezeu, nemurirea sufletului și libertatea omului. În celebrele sale antinomii același filosof a arătat că judecata rațională, în unele situații poate demonstra și teza și antiteza. De exemplu se poate demonstra atât caracterul finit al universului cât și contrariul, caracterul infinit. Incertitudinea obiectivă a rațiunii cunoscătoare este prezentă și aici.

Kurt Godel, un mare logician a demonstrat limitele logicii formale, arătând că logica nu poate demonstra caracterul necontradictoriu al unui sistem argumentativ și nici caracterul complet al acestuia.

Oamenii de știință care s-au aplecat în cunoștința adevărului asupra lumii create au recunoscut limitele firești ale posibilității omului de a cunoaște prin demonstrație și raționament realitatea în toată complexitatea și adevărul ei. Nu sunt suficiente teoriile și experimentele științei pentru a explica și înțelege existența. Cunoașterea științifică trebuie să se sprijine pentru a fi adevărată pe dreapta credință și pe recunoașterea evidenței că lumea are un Creator prin care toate câte există au sens, iar prin credință cunoștința rațională se întregește în mod fericit. Celebrul fizician Heisenberg, laureat al premiului Nobel, spunea că: „Prima sorbitură din paharul științei te face ateu iar la fundul paharului te așteaptă Dumnezeu”. În același sens Einstein afirma că: „Știința fără religie este neconvingătoare”.

În fața măreției, armoniei, frumuseții desăvârșite a lumii create, atât cât este cu putință omului să o cunoască prin sensibilitatea, percepția și rațiunea sa, orice om trebuie să exclame uimit împreună cu psalmistul: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut” (Ps. 103: 24), sau „Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”.

Existența cuprinde lumea sensibilă și lumea inteligibilă. Omul are acces prin mijloacele raționale și demonstrative ale cunoașterii științifice numai la fenomenalitatea lumii sensibile. Cele inteligibile, entitățile nemateriale și spirituale create, sufletul și spiritul omului, nu pot forma obiectul cunoașterii senzoriale, perceptive și raționale ale omului. Viața de după viață, viața veșnică nu poate fi dovedită științific, deși există numeroase situații în lumea sensibilă care arată că există viața de după viața.

Cunoașterea științifică se bazează pe dovezi, fie ale sensibilității și percepției, ale experimentului fie demonstrative ale raționamentelor logice și matematice. Pentru a cunoaște și a ne încredința de existența celor inteligibile de existența sufletului și caracterul sau nemuritor, de existența lui Dumnezeu și a îngerilor este nevoie de alt instrument decât cel al rațiunii care caută dovezi pretutindeni cu scopul de a dobândi certitudini și adevărul, dar care în mod fatal rămâne tot în incertitudine și chiar în îndoială. Cunoașterea celor inteligibile este o cunoaștere existențială care se bazează pe credința statornică și profundă pe care o poate conferi omului numai dogmele revelate ale dreptei credințe ortodoxe după cuvintele Mântuitorului: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” (Ioan: 20,29).

Cu toate acestea chiar și pentru existența lumii inteligibile, a adevărului revelat de către Biblie și de către Dumnezeu în mod deosebit prin Sfânta Evanghelie, prin tradiția Bisericii Ortodoxe, prin scrierile sfinților părinți există nenumărate dovezi sensibile pe care de multe ori le ignorăm și nu le vedem pentru că nu avem formați ochii credinței, nu vrem sau nu știm să cunoaștem existențial.

B. Perspectiva filosofică asupra existenței are importanța și frumusețea ei dar și limite firești.

Drama, dar și măreția rațiunii umane, constă în încercarea de a rezolva celebra dilemă hamletiană „a fi sau a nu fi”. Este un răspuns esențial pentru ca omul să înțeleagă sensul existenței sale în această lume, pentru înțelegerea sensului și rațiunii vieții și, eventual, sensul vieții de după viață. Dilema persistă și în prezent, cel puțin la nivelul cunoașterii metafizice, deoarece nici unul din răspunsurile pe care filosofii le-au formulat în decursul istoriei tumultoase a metafizicii nu par să fie întrutotul satisfăcătoare pentru a ajunge la o rezolvare deplină, rațională, a sensului existenței și, în special, a existenței umane. Cu toate acestea, contribuția filosofiei este remarcabilă în încercarea de a conceptualiza existența, de a identifica formele acesteia, raportul dintre existență și nonexistență. Dacă aceasta ar fi singura preocupare a metafizicii ar merita pe deplin statutul de știință fundamentală a spiritului, atât de contestat.

Problema ontologică în filosofie face parte din însăși esența meditației metafizice, prezentă în mod constant în întreaga istorie a gândirii umane. Întrebări fundamentale, precum: ce este existența; de ce există această lume și în această formă; ce este realitatea; ce este nonexistența; care sunt sensurile existenței umane, de unde venim și unde ne îndreptăm; ce este lumea și ce este omul în această lume, sunt numai câteva din problemele metafizice, dar în același timp și teologice, ce formează conținutul ontologiei în accepțiune filosofică și spunem noi și în accepțiune teologică.

Evident, în modesta noastră încercare nu vom putea analiza în întregime concepțiile despre existență și nici nu vom fi în măsură să furnizăm un răspuns în plan filosofic, ci numai să arătăm o posibilă rezolvare a problemei ontologice, însă nu la nivelul puterii rațiunii metafizice a omului, ci în planul dogmaticii teologice. Meditația și cunoașterea metafizică asupra acestei teme nu poate fi ignorată și nici înlăturată pentru că poartă în sine puterea de înțelegere a rațiunii umane care, în esență, este fundamentată pe revelația naturală, după caz în mod voit, sau numai implicit, așa cum este cazul gândirii filosofice din antichitate.

Rămânând în sfera gândirii metafizice, remarcăm dualitățile conceptuale întâlnite în diferitele orientări filosofice și conceptele care sunt elaborate și folosite în legătură cu înțelesurile verbului de „a fi”, privit din punct de vedere ontologic. Categorii precum: existența, realitatea, ființa, conceptul de lume, devenirea, cunoașterea sunt numai câteva din temele întâlnite în teoriile metafizice ontologice. Este interesant de constatat și explicarea în plan recesiv sau prin dualități a existenței. În acest sens, remarcăm în gândirea filosofică raporturi conceptuale duale, uneori recesive, cum ar fi: existență – nonexistență; existență – realitate; realitate – ideal; ființă – devenire. Problematica este și mai amplă pentru că tot ceea ce înseamnă existență se raportează într-un fel sau altul la om, la specificul existenței umane. Într-o astfel de considerare, care implică indiscutabil și problematica gnoseologică, intervin aspecte precum relația dintre subiect și obiect sau relația dintre om și lume.

Desigur, problema esențială a gândirii asupra existenței constă în dualismele fundamentale: existență-nonexistență și ființă-devenire. Reflecții asupra acestei problematici întâlnim începând cu zorii gândirii metafizice cu deosebire la filosofii greci.

Astfel, problema naturii ființei și implicit a existenței devin teme explicite în filozofia lui Parmenide în celebrele sale dihotomii logice între ființă și neființă. Parmenide, care este și unul dintre întemeietorii școlii eleate, postula în acest sens „ceea ce este nu poate să nu fie și ceea ce nu este nu poate să fie”. Acest enunț echivalează cu negarea trecerii de la ființă la neființă, un aspect foarte important care, mai târziu, este exprimat și în gândirea teologică ortodoxă. Parmenide și, în general, reprezentanții școlii eleate au negat posibilitatea oricărui tip de schimbare, de în-ființare, pentru că, dacă admiteau o asemenea idee, respectiv devenirea, ar fi trebuit să fie acceptată și ideea trecerii de la neființă la ființă și de la ființă la neființă, ceea ce pentru gândirea promovată de Parmenide și reprezentanții școlii sale era imposibil.

Platon, în celebrul său dialog Timaios, afirma că „ființa” este singurul obiect al adevăratei cunoașteri, în timp ce devenirea aparține numai opiniei (doxa). Platon este unul dintre cei mai importanți gânditori care încearcă să dea o rezolvare dualismelor existențiale mai sus amintite, în primul rând acela dintre ființă și devenire. Pentru gânditorul atenian ființa reprezenta lumea ideilor, singura care putea fi considerată ca existentă, în timp ce realitatea era lumea fenomenală, supusă schimbării, pentru care existența nu era un concept potrivit.

La Platon, trecerea de la individual la general, de la fenomenal la esențial, vor fi analizate într-o veritabilă teorie a ființei, care în esență este o teorie a trecerii de la realitatea fenomenală în devenire la ființă. În concepția filosofică a lui Platon, ființa este distinctă și separată de realitate, iar cercetarea ideilor are loc în sine și pentru sine. Ideea că există ipostaze ale realității, separate de realitatea însăși, care marchează „teoria ideilor” este formulată pentru prima dată de Platon în dialogul Phaidon.

La nivelul cunoașterii, dubla configurare a lumii, realitatea fenomenală, iar pe de altă parte lumea ideilor, așa cum este ea vehiculată în ontologia platonică, se regăsește și în concepția epistemologică a unei duble cunoașteri: prin opinie – la nivelul lumii sensibile fenomenale și, respectiv, știință – la nivelul lumii inteligibile. În cazul opiniei, este vorba de credință, când se referă la obiecte, și conjunctură, când se referă la imaginile lucrurilor sensibile. În cazul științei, avem facultatea de a raționa, iar pe de altă parte intuiția intelectuală. Față de rațiune, care este o descindere de la idee, de la ființă către toate consecințele ei, și care este ipotetică și demonstrativă, intuiția intelectuală (noesis) are un caracter neipotetic, fiind act pur și simplu prin care se contemplă, rațional, inteligibilul, adică ființa, lumea ideilor. Modul în care subiectul cunoscător poate depăși lumea sensibilă pentru a avea acces la cea inteligibilă este o problemă de natură pur rațională. Mintea umană caută o rațiune pentru ordinea pe care o descoperă în tot ce formează lumea sensibilă. Diversitatea manifestată în datele sensibilității presupune un principiu comun care este „ideea”, concept similar ființei, singura care există.

„Ideea” are o existență autonomă, fiecărei multitudini fenomenale îi corespunde o idee distinctă care în mod esențial este una dintr-o multitudine și care constituie o lume de unități diverse, existând tot atâtea unități diverse câte multitudini de idei există.

Pentru Platon, ideea are caracteristica ființei, fiind universalul prin care diversitatea sensibilă este surprinsă într-o unitate rațională. Exprimarea ideii prin definiție presupune parcurgerea mai multor etape de unificare a diversității în unități raționale din ce în ce mai vaste până la surprinderea esenței, care echivalează cu definirea ideii. La Platon, ierarhia ideilor ajunge la o ultimă identitate rațională, presupusă de toate celelalte idei, dar care nu mai presupune altceva decât Binele – idee unificatoare, temeiul existenței și al ființei alături de Adevăr și Frumos.

Ideile și, implicit, ființa sunt eterne și imuabile, principii ale lucrurilor, dar și principii ale întregii cunoașteri. În consecință, știința presupune depășirea lumii sensibile și cunoașterea lumii ideilor, printr-un act de natură intuitivă a cărei posibilitate este indusă prin „teoria anamnezei”.

Am insistat asupra concepției platoniciene asupra existenței din mai multe considerente: temele filosofiei lui Platon sunt reluate, regăsite, discutate și, după caz, combătute de toată gândirea filosofică ulterioară privind ontologia și cunoașterea. Un alt aspect se referă la legătura pe care Platon o stabilește dintre ontologie și cunoaștere, de asemenea o temă comună în gândirea filosofică și care se dezvoltă în două direcții, una ar fi dependența realității de cunoaștere și cealaltă independența celor două fenomene existențiale. Ar mai fi de adăugat și teoria ființei, care implică dihotomia dintre inteligibil și sensibil, dar și între ființă, unicul existent, lumea ideilor, imuabilă, iar pe de altă parte realitatea fenomenală, supusă transformării și devenirii.

Modelul ontologic al lui Aristotel și concepția sa despre existență sunt impresionante. Prin urmare, chiar și o simplă prezentare a ideilor Stagiritului ar necesita o analiză aprofundată și un spațiu mult mai larg. La Aristotel, onticul este, indiscutabil, o consecință a logosului, chiar dacă sub aspectul unui raport de determinare substanța este primordială. Problematica ființei la Aristotel este axată pe ideea de raționalitate a existenței și tratată ca atare prin cele zece categorii propuse. Cu toate acestea, spre deosebire de Platon, în concepția aristotelică, existența nu poate fi redusă la o sferă transcendentă ideatică, ci este însăși realitatea.

Încercăm să subliniem câteva din conceptele fundamentale care definesc în opera marelui filosof problematica ființei și, în general, a existenței. Incontestabil, categoria centrală a logicii existențiale a lui Aristotel o constitute „substanța”, înțeleasă ca ființă în sine, imuabilă, întotdeauna identică cu sine. Este acea dimensiune a realității ce nu depinde de o altă formă. În acest sens, „substanța” poate fi particulară sau „substanță primă” (înțeleasă ca individual) sau ca „substanță secundă”, respectiv universalul. Aristotel afirma că ceea ce poate fi cunoscut este numai universalul, dar ceea ce există este individualul.

Materia și forma sunt de asemenea categorii esențiale pentru ontologia aristotelică.

„Materia” este considerată ca „potențialitate pură”, adică ființă în potență, în stare nedeterminată, pură virtualitate. „Forma” este ființa în act, adică materia determinată, individualul ca atare.

Este important în filosofia aristotelică și conceptul de „primului motor”, respectiv cauza mișcării în lume, definit de către Aristotel ca fiind „mișcătorul nemișcat”, act pur imaterial, gândire pură, sau în termeni contemporani divinitatea supremă. Evident, pentru a înțelege legătura dintre materie și formă, Aristotel elaborează o concepție deterministă, axată pe cauzalitate, și identifică patru categorii de cauze, dintre care considerăm că este importantă, și pentru gândirea contemporană, cauza finală.

Aristotel se ocupă și de existența omului în mediul social, dar și ca ființă individuală, prin urmare, elaborează o concepție etică asupra existenței. În operele sale, stagiritul înțelege omul ca fiind o substanță ce are ca formă sufletul intelectiv. Omul este un compus din materie și formă. Corpul nu este materie, decât într-un sens metaforic, deoarece, ca substanță primă, și corpul trebuie înțeles tot ca un compus, respectiv formă și materie. Astfel, tot ceea ce este perceptibil ca și corp este „act al corpului”, adică formă în act. Sufletul individual este la rândul său un compus care are drept formă intelectul.

În mediul social, existența omului este analizată de către Aristotel în trei dimensiuni importante: ca ființă morală, capabilă de acțiuni în vederea binelui; un al doilea sens, ca ființă socială „zoon politikon”, respectiv ca ființă ce tinde în mod natural să trăiască în societatea organizată statal, iar statul este un instrument în vederea realizării scopurilor pe care omul înțelege să le aibă la un anumit moment istoric determinat; un al treilea sens este acela de ființă care caută frumosul, arta fiind o imitație a realității, cu rol de purificare a sufletului prin disciplinarea pasiunilor.

Problematica existenței în filosofia contemporană este marcată în mod profund de concepția carteziană asupra realității. Este celebră afirmația marelui filosof Rene Descartes, apărută în lucrarea sa „Discurs despre metodă”: „cogito ergo sum”. Pentru analiza noastră prezintă importanță faptul că existența, în concepția filosofului, are un temei subiectiv, rațional dar și îndoielnic în același timp

Îndoiala ca atitudine epistemologică este la Descartes radicală și, în același timp, ea se desfășoară în mod metodic și controlat în vederea unui scop pozitiv, respectiv atingerea certitudinii în cunoaștere și a demonstra cum este posibilă lumea ca realitate ontologică Îndoiala carteziană cere renunțarea la orice concepție acceptată în mod nemijlocit a prioric ca a fiind adevărată. Este cerința de a pleca de la gândire pentru a ajunge numai prin gândire la ceva ferm, la certitudinea existenței

Îndoindu-se de tot și de toate, Descartes observă faptul că el, cel care cugetă, se îndoiește, și deci trebuie să existe: „Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum”. Aceasta este finalitatea îndoielii metodice, respectiv deducerea din gândirea ipotetică a însăși existenței subiective. O astfel de concepție nu semnifică nicio deducție rațională, pentru că, în cadrul unui raționament deductiv, s-ar încălca îndoiala metodică. Fiecare din propozițiile „Eu mă îndoiesc”, „Eu cuget” și „Eu exist” sunt intuitiv adevărate. În felul acesta Rene Descartes a deschis porțile raționalismului în filozofie, existența fiind înțeleasă sau chiar dedusă din considerente subiective și, prin urmare, formele existențiale nu sunt o realitate în sine, ci depind de subiectul cunoscător. Se stabilește astfel și legătura dintre rațiune și existență. Mai târziu Hegel a susținut că tot ceea ce există este rațional, având în vedere, spre deosebire de concepțiile subiectiviste, spiritul absolut.

Remarcăm totuși că Descartes nu a putut ajunge la o certitudine a existenței, așa cum își propunea, și nici la certitudinea cunoașterii, cu excepția acelei certitudini subiective a propriei sale existențe, a eului individual, și acesta rămânând totuși într-o îndoială metodică accentuată în raport cu lumea și cu propria sa gândire.

Filosofia germană, prin reprezentanții săi, și avem în vedere în primul rând gândirea kantiană, a încercat să rezolve problema ontologică, pornind însă de la specificul rațiunii umane și puterea ei de cunoaștere. Kant face distincția dintre fenomen, iar pe de altă parte esența existenței, aceasta din urmă fiind considerată un „lucru în sine” care nu poate fi cunoscut. Lumea fenomenală este accesibilă cunoașterii prin intermediul intuițiilor sensibile și a categoriilor rațiunii, fapt ce implică până la urmă o concepție subiectivistă asupra existenței. Lumea fenomenală, reală, este definită în raport cu puterea de cunoaștere a omului, iar lucru în sine rămâne un domeniu neabordabil pentru rațiunea umană.

Categoriile rațiunii pure și ale rațiunii practice sunt pentru Kant temeiul dimensiunii etice a existenței. În concepția kantiană, existența umană este, prin excelență, una morală și opusă prin aceasta existenței naturale, deși nu o exclude. Existența morală a omului nu mai prezintă dihotomia specifică cunoașterii realității naturale, respectiv dintre fenomen și lucru în sine, deoarece raționalitatea morală, care este de fapt și forma existențială specifică pentru om, este bazată pe categorii ale rațiunii practice care au valoare existențială prin ele însele. Astfel, Kant își constituie morala sa și implicit concepția despre existența omului, pe trei postulate dintre care două se află deasupra relațiilor interumane. Acestea sunt: Dumnezeu; sufletul nemuritor și libertatea. Pentru a construi nu numai o simplă morală teoretică, dar și o existență a omului, bazată pe categoriile rațiunii practice și implicit pe cel trei postulate mai sus amintite, conceptul de libertate se dovedește a fi indispensabil datorită asocierii sale cu ființa rațională, respectiv sinele, adâncimea existențială a omului. Ascendentul moral al libertății face ca celelalte două idei despre Dumnezeu și nemurirea sufletului să nu mai rămână într-un plan transcendent și să fie implicate în structura existențială, rațional morală, a omului. Prin aceasta, ideile devin realitate obiectivă și există totodată posibilitatea de a fi demonstrate. Cum spunea Kant, „în limitele rațiunii” se poate demonstra și existența nemuririi sufletului și existența lui Dumnezeu pornind de la categoria rațională de libertate, ca fundament al existenței morale a omului.

Hegel, încercând să rezolve dualismul dintre ființă și devenire și, implicit, problema ontologică, a considerat că devenirea este o unitate a existenței și nonexistenței, și care are ca sens transformarea dialectică din treaptă în treaptă, prin evoluția Spiritului obiectiv a existenței, nonexistența rămânând întotdeauna în plan recesiv.

Modelul ontologic hegelian realizează unitatea dintre ființă și devenire, ceea ce pentru vechii filosofi greci nu era posibil. Pentru Hegel, existența este rațională, obiectivă și independentă de om. În același timp, este o creație a Spiritului absolut aflat într-o continuă transformare sau devenire. Spiritul absolut nu este static imuabil, ci devine, și devenirea Spiritului, a ideii, se exprimă în termen logici, deoarece resortul acestei deveniri este contradicția și, în special, negația, altfel spus, lupta dintre nonexistență și existență, dintre afirmativ (teza) și negativ (antiteza) unite prin devenire în sinteza ontologică Fiecare sistem filosofic reprezintă, în concepția gânditorului german, un moment în devenirea Spiritului obiectiv, de aceea orice sistem filosofic, orice creație a gândirii umane, orice realitate este adevărată numai parțial, ca o etapă spre sistemul total, care este realizarea deplină a Spiritului absolut.

Ceea ce se manifestă în istorie exprimă întotdeauna o idee eternă, sau mai bine spus un moment al Spiritului absolut care se dezvoltă din interior. De aceea, pentru a ajunge la o astfel de cunoștință, trebuie să se înlăture factorii contigenți și neesențiali. Hegel consideră că orice sistem filosofic, orice fapt existențial, spiritual sau material, orice moment istoric existențial, omul prin conștiința de sine reflexivă își păstrează valoarea ca moment necesar în procesul cosmic divin, de explicitare treptată a Spiritului absolut. Gândul cuprins într-un sistem filosofic cu influență istorice nu este unul pur individual, ci un gând supraindividual, eliberat de particularitățile și precaritățile obișnuite ale existenței. De aceea, orice sistem filosofic exprimă în concret universalul ca existență.

Pentru Hegel timpul pierde acțiunea lui distrugătoare deoarece este încadrat în eternitate. De aceea, istoria, ca realitate în sine, își are temeiul în supraistoric. Într-o asemenea viziune, unitatea este constituită din multiplicitatea momentelor contradictorii în devenirea Spiritului absolut, de la nonexistență la existență. Nimic nu este fals dacă este considerat ca un aspect explicitat al Spiritului. Așa cum arată Hegel în lucrarea sa fundamentală „Ştiința logicii”, falsitatea stă în transformarea aspectului parțial în totalitate. Dar nu numai filosofia, ci și orice formă de existență materială sau culturală, cum ar fi morala, dreptul, arta, religia, exprimă un moment rațional și adevărat al Spiritului absolut în devenire al ideii.

Subliniem rolul fundamental al negației în modelul ontologic hegelian și în dialectica propusă de acesta. Spre deosebire de filosofii existențialiști care i-au succedat, Hegel a făcut din negație nu moartea, ci „viața realității”. Dar tot el a adăugat că realitatea nu este pură negație, antiteză, ci este și armonie, sinteză, așadar o afirmație superioară. Contradicția trebuie să fie rezolvată, căci ea exprimă un aspect tragic și instabil al realității și, ca atare, nu poate dura. Prin urmare, lumea, concepută în permanentă transformare, nu este posibilă nici fără contradicție, nici numai în contradicție, ca pură negație. Reținem afirmația lui Hegel:

„a trece prin acest proces de opoziție, de contradicție și de soluționare a contradicției, este privilegiul superior al naturilor vii (…), viața se prelungește în negația și durerea acesteia, și abia prin distrugerea opoziției și a contradicției ea este afirmativă pentru sine însuși. Desigur, dacă ea persistă în pura contradicție, fără a o soluționa, atunci ea se ruinează din cauza contradicției”[3].

În concluzie, putem spunem că modelul ontologic propus de Hegel este conștiința de sine a absolutului, a lui Dumnezeu, este o teofanie a Spiritului absolut, dar nu în static, ci în devenirea lui.

Şcolile filozofice post-kantiene au remarcat și problematica deosebită a idealului valoric a existenței în plan etic. S-a adâncit distincția pe care Kant o făcea între „ceea ce este” și „ceea ce trebuie să fie”. Într-o astfel de considerare, „existența autentică”, un concept care este întâlnit pentru prima dată în gândirea filosofică post-kantiană, este una valorică, respectiv a binelui materializat într-un sistem de valori unitare, existent în sine, și care se suprapune peste realitatea materială. De altfel, relațiile complexe dintre materie și spirit sau dintre trup și suflet formează o preocupare constantă a gândirii filosofice.

Reprezentanții școlii filozofice din Baden, și avem în vedere în principal pe Windelband, afirmă existența unei lumi suprasensibile a valorilor, ceea ce implică și contradicția dintre existență și ideal, respectiv valoare și realitate. Se susține că valoarea nu este niciodată în concordanță cu realitatea. Lumea valorilor și lumea realității se raportează reciproc una la alta, fără însă a se putea identifica vreodată. Dualitatea dintre valoare și realitate este o problemă de nedezlegat pentru filozofie, ea este „misterul sfânt, grație căruia noi aflăm granițele ființei și ale cunoașterii noastre”. În același sens, filosoful afirma că:

„Sensul adânc al temporalului constituie deosebirea între ceea ce este și ceea ce trebuie să fie și, pentru că această deosebire, reprezentată în voința noastră, constituie condiția fundamentală a vieții omenești, cunoașterea noastră nu poate să o depășească niciodată și să ajungă la înțelegerea originii ei”[4].

Referindu-se la problema transcendentală și, implicit, la problema existenței lui Dumnezeu și a nemuririi, Windelband afirma că

„a fi nemuritor înseamnă a fi purtător de valori veșnice, a fi o personalitate, căci personalitatea este expresia mărginită, temporală, a valorilor nemărginite și veșnice”[5].

Am insistat asupra concepțiilor filosofice valorice asupra existenței pentru a realiza în acest fel o legătură conceptuală între gândirea filosofică și gândirea teologică ortodoxă, temă care va fi dezvoltată în studiul următor

Este util să avem în vedere și școala existențialistă și fenomenologică în filozofie, a căror întemeietori de prestigiu sunt, fără îndoială, Edmund Husserl și Martin Heidegger.

Martin Heidegger dezvoltă o concepție, în esență, fenomenologică având ca centru problema existenței și a ființei. Filosoful a remarcat că, în gândirea lui Platon, Aristotel sau chiar Hegel, ființa este o categorie abstractă și care nu este legată de existență, este, așa cum îl numește Heidegger „conceptul cel mai gol”. Prin urmare, este necesar a redescoperi legătura dintre existență și ființă. Astfel, problema ființei are o structură bogată, de fapt cea mai bogată dintre ceea ce se poate considera forme ale realității, însă și cea mai ascunsă.

Ontologia clasică, axată pe concepția filosofică greacă, își are punctul de plecare în considerarea lumii exterioare a lucrurilor care ne înconjoară. Se observă însă că „lucrurile” nu sunt decât punctul de intersecție al relațiilor noastre cu ele. Dezvăluirea „ființei lucrurilor” nu se poate realiza decât în dependență cu subiectul cunoscător, iar esența acestora depinde în întregime de existența noastră proprie. Spunea Heidegger că „esența se sfârșește odată cu existența”. În consecință, numai existența poate să dezvăluie sensurile ființei.

Ființa în sine are nevoie pentru ca sensul ei să fie înțeles de o dezvăluire a întregii sale problematici. Aceasta nu poate fi făcută, după Heidegger, decât căutând „sensul de a fi” al ființei într-o existență a cărei esență însăși este de „a fi”, altfel spus, a unei existențe exemplare în care ființa și existența se pot identifica. O astfel de realitate privilegiată este însăși omul, existența omului.

Sensul ființei, al existenței omului, este ascuns. Totuși el se relevă în formele obișnuite al existenței noastre, respectiv simțire, acțiune, înțelegere în limbaj, etc., toate fiind subsumate verbului „ a fi”, adică a ființei. Manifestările existențiale ale omului sunt accesibile cercetării fenomenologice, pentru că o cunoaștere fenomenologică permite să se vadă fenomenele așa cum sunt, ceea ce înseamnă că fenomenul este însăși existența.

Prin urmare, afirmă Heidegger, ontologia nu este posibilă decât ca fenomenologie, remarcând totuși că structurile obișnuite, fenomenologice ale existenței noastre, au un sens ascuns. În ele, sensul existenței și sensul de „a fi” nu se relevă în mod imediat, este de multe ori ascuns, iar în alte ocazii revelat. De aceea, cum spunea Heidegger, „câtă aparență, atâta ființă”.

Cercetarea fenomenologică nu este însă suficientă pentru a releva sensurile ființei. O astfel de analiză permite să ajungem numai la esența structurilor fundamentale pe care le găsim în existența noastră, nu însă la sensul lor ascuns. De aceea, trebuie să se facă distincția între existența obișnuită, respectiv existența noastră banală de toate zilele, iar pe de altă parte, momentele în care trăim profund sensul autentic, unic, al existenței, fiecăruia dintre noi. Acestea din urmă sunt situații limită în care simțim întreaga noastră existență, cum ar fi realitatea morții și a suferinței, realitatea neantului, golul absolut Prin urmare, Heidegger consideră că situațiile limită în care se află omul și care indiscutabil generează angoasă sunt cele mai în măsură să determine ceea ce el numește existența autentică și sensul de ”a fi” în general. Omul este definit de Heidegger ca o ființă aruncată în lume, care, aflat în fața unor situații existențiale tragice, este în măsură să își cunoască dimensiunile libertății atât în raport cu lumea exterioară, cât și cu sine însuși. În final, omul nu poate depăși existența sa tragică, pentru că numai în această situație se realizează legătura dintre ființă și existență.

În filosofia românească unul dintre cele mai remarcabile modele ontologice propuse existenței este acela elaborat de filosoful Constantin Noica. Fundamentul conceptual al acestui model ontologic îl constituie devenirea întru ființă.

Fără a insista asupra caracteristicilor concepției marelui filosof român asupra existenței, remarcăm totuși că în plan central se află ființa, ca și categorie existențială, precum și opozițiile semnificative ale acesteia, respectiv:

La fel ca și Mircea Vulcănescu, Noica amintește și analizează ceea ce numește „sentimentul românesc al ființei”. [6]

Alături de aceste opoziții sunt semnificative și alte categorii existențiale pe care Noica le folosește în modelul său ontologic. Amintim în acest sens conceptele de: rost și rostire; sinele și sinea; firea și lumea. Dialectica propusă de Noica este de fapt o dezvoltare a legăturii dintre individual și general. În al doilea rând, spre deosebire de Platon și de alți gânditori, ființa nu rămâne numai în cadrul imuabil al ideilor, ci se realizează în existența obișnuită. Devenirea întru ființă are ca aspect și această transpunere a esenței existenței, întotdeauna ideatică, în formele concrete ale acesteia.[7]

De aceea, pentru Constantin Noica „ființa” este un principiu de viață, un factor activ al realității. Realizarea ființei la nivelul realității sau al existenței rămâne întotdeauna în precaritate, deoarece niciodată nu se va putea acoperi prin însăși fenomenalitatea concretului, întreaga dimensiune a ființei. Între materie și idee există o legătură indisolubilă, cum afirmă Noica, situațiile logice care se întâlnesc pe drumul devenirii întru ființă, respectiv precaritățile existențiale ale ființei, „pregătesc ființa care va să vină, așa cum este promisiunea făcută creștinilor, pentru venirea lui Mesia”. Aceste situații îl pregătesc pe „a fi” ca deplinătate și ca ființă și, recurgând la specificul limbajului românesc, Noica le analizează în șase modalități:

Desigur, acesta nu este singurul model ontologic asupra realității elaborat de filosofii români. Merită a fi amintit, cu titlu exemplificativ, modelele ontologice ale lui Lucian Blaga sau Mircea Florian. Primul propune o viziune ontologică asupra existenței, bazată pe relația dintre subiect și obiect, asemănător cu modelul kantian, deoarece și Lucian Blaga acceptă existența „necunoscutului”, al misterului existențial, inaccesibil cunoașterii umane. Este în esență un model spiritualist, dar care afirmă totuși existența independentă a lumii față de subiectul cunoscător.

Ontologia propusă de Mircea Florian are la bază realismul filosofic, materializat de asemenea în independența realității față de subiectul cunoscător. Elementul de noutate constă în așa numita recesivitate a structurii lumii, bazată pe dualisme fundamentale, spunem noi de natură existențială, cum ar fi, cu titlu de exemplu: acțiune – cunoaștere; schimbare – evoluție și progres; viață – moarte; animal – om; existență – realitate; determinism – indeterminism sau istorism – supraistorism[8].

Pentru Mircea Florian, realitatea poate fi structurată în trei nivele: realitatea materială; suprarealismul, constând în categorii și concepte abstracte cum sunt cele matematice, de exemplu, și realitatea ideală, ce cuprinde lumea valorilor, toate având o existență obiectivă. Gânditorul român consideră că realitatea este supusă transformării, schimbării, devenirii, însă nu pe baza unei dialectici contradictorii, ca la Hegel, ci prin considerarea raportului recesiv dintre conceptele existențiale fundamentale. Pentru Mircea Florian, modelul ontologic realist are la bază subiectele ontologice participante la raportul recesiv și relația dintre aceste subiecte, ea însăși fiind o existență obiectivă.

Sumara expunere de mai sus este departe de a epuiza varietatea ideilor și modelelor ontologie propuse de gândirea filosofică. Temele centrale ale oricărei concepții și meditații asupra realității se pare că rămân aceleași: raportul dintre nonexistență și existență, relația dintre spirit și materie, precum și raportul dintre suflet și corp. Problema fundamentală ontologică o considerăm a fi aceea dintre existența imanentă și existența transcendentă, respectiv problema existenței lui Dumnezeu. Istoria filozofiei demonstrează că nu s-a putut ajunge la un răspuns cert, rațional, cu posibilitățile de gândire ale metafizicii, la niciuna dintre dualitățile fundamentale ale existenței mai sus expuse. Transcendentalul este o temă constantă în gândirea filosofică, iar problema existenței lui Dumnezeu este, de regulă, tratată în următoarele moduri:

a) refuzul acceptării transcendentalului și construcția unei concepții filosofice, materialiste, bazată pe ideea că realitatea imanentă, această lume, este unică;

b) soluția panteistă a existenței lui Dumnezeu, potrivit căreia Persoana Supremă se identifică cu natura, așa cum credea Spinoza;

c) concepțiile raționaliste și – am adăuga noi – idealiste, după caz, subiective sau obiective, care încearcă să demonstreze existența realității de dincolo de această lume și implicit a lui Dumnezeu, în raport cu posibilitățile cognitive ale rațiunii umane. De aceea, așa cum se întâmplă și în filosofia lui Hegel, de exemplu, Persoana Supremă este de cele mai multe ori o ideea abstractă, un Spirit universal absolut, care se manifestă în realitatea concretă a acestei lumi sau, la Kant, numai în limitele rațiunii umane;

d) concepțiile filosofice existențialiste, care admit posibilitatea existenței Persoanei Supreme, însă consideră că nu există nici o posibilitate pentru om de a înțelege și de a fi în comuniune cu Dumnezeu, realitatea transcendentală fiind inabordabilă pentru existența umană, uneori chiar ostilă omului, aceasta din urmă aflându-se într-un permanent tragism determinat de apăsarea neantului, a grijilor cotidiene a vieții, a morții și chiar de libertate deoarece lumea nu are nici un sens.

Remarcăm totuși că modelele ontologice ale existenței propuse de concepțiile filosofice raționaliste, în general, nu acceptă ideea de nonexistență, de neant, decât – așa cum se întâmplă în cazul lui Hegel, – ca simplă supoziție metodologică pentru a demonstra dialectica Spiritului absolut. Bergson afirma că neantul are numai o existență logică, nu una ontică. Este importantă o astfel de concepție și pentru teologia ortodoxă care, așa cum vom vedea, nu acceptă un timp în care nu ar fi existat nimic. Dumnezeu a creat lumea din nimic, dar existența Ființei Supreme este necreată și eternă.

Este evident că orice gândire filosofică rămâne totuși în limitele rațiunii umane și încercă să demonstreze adevăruri fundamentale ontologice numai pe baza posibilităților cognitive ale spiritului uman, ori rațiunea umană este și ea mărginită la fel ca și existența umană. Așa cum spunea părintele Arsenie Boca, filosofia sau știința nu pot demonstra nici existența lui Dumnezeu și nici inexistența acestuia.

Este inevitabil că orice concepție filosofică asupra transcendentului se oprește la o construcție abstractă. Niciunul dintre marile sisteme filosofice nu a ajuns la concluzia că Dumnezeu, ca realitate, nu este o abstracție, ci o persoană care se află în comuniune cu toată creația, inclusiv cu omul, dacă omul acceptă și el această comuniune.

Este interesat de subliniat și faptul că însăși cercetările științifice contemporane arată nivelul ultim energetic și spiritual al realității acestei lumi. Astfel, studiile recente de mecanică cuantică au demonstrat că la nivelul microcosmosului, la nivelul subatomic, nu se mai aplică legea cauzalității și nici determinismul întâlnit în macrocosmos, iar realitatea ca atare este una energetică, am spune noi prespirituală.

Prin urmare, gândirea autentică privind transcendentalul și existența lui Dumnezeu au la bază, așa cum se afirmă în adevărurile de credință ale teologiei ortodoxe, revelația naturală și revelația supranaturală și nu numai puterea rațiunii umane. Dar despre aceste aspecte, și anume concepția teologică ortodoxă asupra existenței, ne propunem să insistăm într-un viitor studiu.

Bunul simț filosofic și raționalitatea oamenilor de știință ajung totuși, după mari eforturi intelectuale, la concluzia cuprinsă în două adevăruri existențiale: această lume nu este unica realitate și, al doilea, lumea nu își are cauza în ea însăși.

Dincolo de orice comentariu, propunem spre meditație cuvintele mitropolitului Antonie Plămădeală: „Un mare filosof german, Wittgenstein, spunea că lumea nu își are cauza în ea însăși. Eu, când citesc această afirmație adevărată, spun că mama știa lucrul acesta, deși avea numai patru clase primare. De aceea, pe ea nu o citează nimeni. În gura ei asemenea lucruri ar fi o banalitate! Când Wittgenstein spune așa ceva e cu totul altceva. Mama a ajuns firesc și fără convulsiuni la aceasta, pe când bietul Wittgenstein s-a chinuit o viață să descopere acest lucru simplu: că lumea nu își are cauza în ea însăși, ci cauza e Dumnezeu. Nu trebuie să fii mare filosof ca să știi lucrul acesta”[9].

Adevărurile existențiale fundamentale presupun, pentru a ajunge la ele, simplitatea spiritului și puritatea inimii, dar despre aceste aspecte tot în următorul studiu.

Între gândirea rațională, științifică sau filosofică, iar pe de altă parte, adevărurile de credință ale ortodoxiei și teologia ortodoxă privind existența, remarcăm deosebiri fundamentale care, în esență, vizează trecerea de la relativismul și limitele oricărei elaborări conceptuale în limitele rațiunii umane, la valoarea absolută și la certitudinea pe care o conferă adevărurile de credință și dogmele ortodoxe în ceea ce privește răspunsurile pe care omul încearcă să le găsească la întrebările sale: ce este lumea și existența; care este sensul existenței; de ce existăm și în primul rând referitor la existența lui Dumnezeu.

În elaborările conceptuale, științifice sau filosofice, ale rațiunii, se întâlnesc mai multe categorii, care fac parte din ceea ce s-a numit concepția ontologică, după caz, științifică sau filosofică. Diversitatea categoriilor utilizate, precum: lume, realitate, irealitate, suprarealitate, existență, nonexistență etc., reprezintă tot o expresie a relativismului oricărei elaborări teoretice a gândirii umane, deoarece omul, prin el însuși, nu își poate depăși propria sa condiție a firii, ca ființă mărginită într-o lume mărginită, supusă legilor determinismului material și temporal.

C. Spre deosebire de filozofie, teologia ortodoxă, bazată pe adevărurile de credință și dogmele ortodoxe, simplifică această structură conceptuală.

Problematica existenței este înțeleasă în trei dimensiuni: existența lui Dumnezeu, existența lumii și existența omului. Remarcăm de asemenea că diferitele structuri dualiste recesive sau contradictorii specifice gândirii filosofice, dintre care poate cea mai semnificativă este distincția dintre subiect și obiect și care duce inevitabil la alte dihotomii cum ar fi: omul și lumea, omul și natura, spiritul și natura, materia și sufletul sau existența imanentă și respectiv transcendentă, în gândirea teologică ortodoxă, sunt subsumate unui concept unic de existență care cuprinde ființa și firea.

Categoriile existențiale teologice cele mai semnificative sunt:

• existența;
• ființa (ființa lui Dumnezeu incognoscibilă, și ființa omului);
• firea (firea dumnezeiască și firea omenească);
• lumea cu două accepțiuni: lumea în sens de creație a lui Dumnezeu, universul în întregul său și lumea, în înțeles de existență căzută a omului prin păcatul original și, în general, păcatele săvârșite;
• viața, reprezentând viața în această lume și voința în eternitate;
• existența spirituală transcendentă acestei lumi, dar care se revelează în această lume prin energiile necreate, divine, și care este, în esență, viața spirituală;
• devenirea, al cărui sens este spiritualizarea întregii existențe, iar devenirea umană, condiție și factor de determinare a devenirii universale, este drumul spre desăvârșire de la chip la asemănare cu Dumnezeu continuând în eshatologie ca nesfârșită adâncire în comuniunea de iubire a lui Dumnezeu.

Concepția ortodoxă despre existență are la bază revelația naturală și revelația supranaturală, adică manifestarea energiilor necreate, divine, în lume, și revelația supranaturală a întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Incontestabil, cunoașterea teologică ortodoxă este una dogmatică, care are la bază dogmele revelației naturale, dar în mod deosebit a revelației supranaturale. Dogmele creștine nu închid și nu limitează gândirea, ci, dimpotrivă, îi conferă deschiderea spre certitudinea nu numai a unor categorii raționale, dar și a trăirilor privind existența și manifestările ei. În acest sens,   Părintele profesor doctor Dumitru Stăniloae afirma că: „Dogmele creștine sunt singurele asigurări că lumea și persoana umană nu sunt supuse unor legi fără rost, care le duc pe toate la moartea definitivă, ci le arată pe toate în stare să sporească în sens și lumină, prin iubirea unui Dumnezeu liber de astfel de legi fatale și inexplicabile (…). Dogmele se referă la planul spiritual al existenței, care nu este supus unor legi ce se repetă în mod uniform, ca procesele din planul material. Planul spiritual al vieții se susține prin acte de alegere liberă, prin relații alese liber, și dezvoltate de persoane prin acte, atitudini, într-o anumită măsură libere față de planul material”[10].

Prin urmare, concepția ortodoxă despre existență, față de concepțiile raționalist filosofice sau științifice implică dimensiuni noi, cea mai importantă fiind comuniunea de iubire între Dumnezeu, ca existență și Persoană Supremă, și om, ca persoană creată după chipul lui Dumnezeu. Această comuniune transferă problematica existenței din relativismul și finalitatea determinismului temporar și cauzal al lumii materiale, bazat pe legi repetitive într-o dimensiune spirituală, ontologică, a cărui sens nu mai aparțin determinismului cauzal, material, transgresează această lume, fiind expresia eternității vieții, ca relație personală între Dumnezeu, și om. Părintele Arsenie Boca sublinia foarte bine acest aspect prin cuvintele: „Nu sunt născuți din timp, ci din veșnicie”.

Dogmele creștine cuprind, ca element determinant al existenței, iubirea ca fiind sensul suprem al creației, dar și al existenței. Același distins autor menționat mai sus spunea:

„Numai iubirea dă sens și valoare, deci lumină tuturor. Şi trebuie să fie un astfel de izvor suprem al iubirii sau luminii”[11].

Alături de iubire, libertatea este un alt element fundamental al existenței la care se referă dogmatica ortodoxă Iubirea nu este numai un simplu sentiment descris la nivelul stărilor psihofizice; iubirea este ontologică și factor creator existențial.

Dincolo de orice comentarii redăm mai jos cuvintele Părintelui profesor Dumitru Stăniloae, care sintetizează – spunem noi -, în concepte memorabile, esența problematicii existenței din perspectiva dogmaticii ortodoxe:

„Libertatea trăită în anumite margini de persoanele umane în relațiile și în actele lor trebuie să-și aibă însă originea într-o existență supremă a cărei libertate nu poate fi restrânsă de nimic. Această existență este cugetată de învățătura creștină, ca o unitate în trei Persoane, de o singură ființă, care are în ea viața nemărginită de veci și fără sfârșit, Persoanele ale căror nume le arată ca aflându-se între Ele într-o relație de iubire desăvârșită și eternă. Căci una dintre Ele este Unicul Tată, iar alta Unicul Fiu, și cine e mai iubitor și mai iubit decât un Tată Suprem și unic în relație cu un Fiu Suprem și unic și viceversa?, iar o altă Persoană este Sfântul Duh, care de la Tatăl purcede și Se odihnește peste unicul Fiu. Tatăl și Fiul au astfel pe cel care arată bucuria fiecăruia de celuilalt, avându-și plenitudinea și în participarea la ea a unui al treilea. Numai acest mod de a fi e un mod cu adevărat de suprem bine și deplin liber (…). O existență care n-ar fi o existență a iubirii totale libere, ar fi o existență supusă mai mult sau mai puțin legii, a cărei existență superioară nu poate fi explicată și care, prin lipsa ei de bunătate și libertate conștientă, nu poate fi o existență supremă. Deci, în acest caz, n-ar exista nicio realitate supremă, fapt care nu poate fi cugetat. Iar niște Persoane, care n-ar fi eterne, ci provenind de la o lege și supuse unui sfârșit sau trebuinței de a fi urmate de altele, n-ar fi complet libere nici nemărginite în iubire. Dar, deasupra tutore trebuie să fie o libertate, nu o lege de origine inexplicabilă”[12].

Prin urmare, dogmele ortodoxiei se referă nu numai la aspectul material al existenței, ci, în primul rând, la planul spiritual al acesteia, care nu este guvernat de legi uniforme și repetitive ca procesele din planul material. Dimensiunea spirituală a existenței nu este abstractă ca în filozofie, este personală, concretă este de fapt viața și se fundamentează pe libertate și pe iubire, dezvoltate de persoane prin acte și atitudini, care astfel, într-o anumită măsură, se distanțează și devin libere în raport cu determinismul material și cauzal.

Este ceea ce sublinia și Nikolai Berdiaev: Spiritul este viața, experiența, destinul, o metafizică rațională a duhului fiind imposibilă, viața nu se descoperă decât în experiență. Spiritul este viață și nu obiect. În consecință, nu poate fi cunoscut decât într-o experiență concretă, într-o experiență de viață duhovnicească, în împlinirea destinului (…). Viața nu se deschide decât vieții. Cunoașterea vieții e însăși viața[13].

Același autor subliniază alte două aspecte importante ale existenței spirituale: „Dumnezeu este duh și duhul este activitate. Spiritul este libertate”[14]. Într-o astfel de înțelegere se depășește dualismul care a caracterizat multe concepții filosofice, acela dintre existență și mișcare sau existență și devenire. Spiritul, fiind expresia absolută a existenței este viață, mișcare și devenire. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbea de „mișcarea stabilă” a vieții în eternitate.

Al doilea aspect pe care Nikolai Berdiaev îl sublinia se referă și la o anumită gradație a existenței, aspect asupra căruia vom mai reveni. Autorul afirma că viața spirituală este viața cea mai reală[15].

În acest context este bine să ne referim și bazele concepției ortodoxe despre existență, care nu sunt creații ale rațiunii umane, ci revelate prin cuvintele Mântuitorului cuprinse în Evanghelie:

„Eu sunt Cel ce sunt” (Ieșirea 3: 14). Dumnezeu este singurul care există prin El însuși, absolut și liber. De aici distincția dintre necreat și creat în existență. Ființa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută, dar energiile necreate se relevă în creație, așa cum a demonstrat Sfântul Grigorie Palama. Creația nu are existența prin ea însăși, ci numai o existență participativă a cărui izvor și finalitate este Persoana supremă

„Eu sunt învierea și viața” (Ioan 11: 25). În consecință, existența nu poate fi redusă la această lume și la materie, ea este în primul rând viață și mai este și viața care continuă dincolo de marginile acestei lumi, în eternitate. Desigur, viața, ca existență, și învierea nu sunt posibile decât prin Fiul lui Dumnezeu.

„Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14: 6). Sunt cuvintele Mântuitorului, care exprimă devenirea existenței. Nu este ca în filosofie, o devenire a spiritului, o devenire întru ființă sau o devenire în granițele acestei lumi. Este mai mult decât atât, este ceea ce am putea denumi devenirea în Hristos, prin Hristos și spre Hristos. Prin aceasta, existența, în dimensiunea sa spirituală, este o continuă adâncire în eternitatea desăvârșirii întru comuniune de iubire cu Dumnezeu. Spunea Sfântul Isaac Sirul că „ Adâncul smereniei este desăvârșirea”.

Întruchiparea existențială absolută a smereniei este însăși Fiul lui Dumnezeu, prin actul de chenoză al întrupării sale și al acceptării de bună-voie a morții pe cruce pentru mântuirea omului.” Omul a vrut să devină Dumnezeu și nu a putut. Atunci Dumnezeu s-a făcut om ca să îl facă pe acesta dumnezeu prin har.

„Eu sunt ușa. De va intra cineva prin mine, se va mântui. Va intra și va ieși și pășune va afla” (Ioan 10: 9). Mântuirea, eliberarea de determinismul material și temporar, de finalitatea acestei lumi și, în mod deosebit, de păcat nu este posibilă decât prin Domnul Hristos, care este în măsură să transfigureze existența materială a lumii și să o aducă la existența desăvârșită, spirituală și eternă, pentru care omul a fost creat.

„Eu sunt lumina lumii. De îmi urmează cineva, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8: 12). Existența este lumină și transfigurare, este spirituală și omul poate să acceadă la lumina vieții, la adevărata existență, numai dacă acceptă în mod liber comuniunea de iubire cu Dumnezeu. Dar pentru aceasta este necesară smerenia și ascultarea ; omul trebuie să-și taie voia sa pentru a împlini voia lui Dumnezeu

„Şi iată un învățător de lege s-a ridicat, ispitindu-L și zicând: Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citești? Iar El, răspunzând, a zis: Să iubești pe Domul Dumnezeu tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți. Iar El a zis: Drept ai răspuns. Fă aceasta și vei trăi” (Luca 10: 25 – 28). Prin urmare, condiția vieții, a existenței în această lume, dar și în eshatologie este îndeplinirea poruncilor dumnezeiești, prima fiind porunca iubirii; iubirea după poruncă, mai presus de iubirea firească așa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Acestea sunt numai câteva dintre adevărurile de credință pe care cuvintele Mântuitorului ni le relevă și care exprimă adevărata existență a cărei dimensiuni fundamentale sunt lumina, iubirea și libertatea a căror izvor veșnic și nesecat este Dumnezeu.

Toate aceste adevăruri existențiale în mod obișnuit nu pot fi întâlnite în gândirea filosofică și rațională științifică. Cu toate acestea, nu pot fi ignorate sau înlăturate teoriile științifice, concepțiile filosofice despre lume și existență. Valoarea acestora există în măsura în care sunt subordonate adevărurilor de credință și dogmaticii spirituale creștine, privind existența. În caz contrar, orice astfel de concepție ajunge la soluții paradoxale care, în esență, exprimă finitudinea lumii, lipsa de sens a existenței omului, neantul, drama omului aruncat în această lume.

Este remarcabil că unii dintre marii savanți ai lumii au descoperit că oricât de departe ar ajunge cunoașterea științifică sau de altă natură în limita rațiunii nu va putea prin ea însăși să explice definitiv existența, să descopere sensurile și rațiunile existenței, să își însușească adevărurile fundamentale că: aceasta nu este ultima realitate și lumea nu își are cauza în ea însăși. Cunoașterea rațională științifică și filosofică trebuie să se raporteze și accepte adevărurile de credință revelate, mai presus de această lume și care sunt în măsură nu numai să confere certitudine cunoașterii, dar să și transfigureze existența materială. Celebrul fizician Haissenberg, laureat al Premiului Nobel pentru fizică, spunea că: „Prima sorbitură din paharul științei te face ateu, la fundul paharului te așteaptă Dumnezeu”.

Dificultatea pentru omul angajat pe drumul cunoașterii, în primul rând a cunoașterii științifice sau metafizice, este de a descoperi în marea tumultoasă a legilor acestei lumi stropul de credință aflat pe fundul paharului care dă sens întregii existențe și întregii cunoașteri. Pentru a înțelege rațiunile și sensurile existenței este totuși nevoie de a porni de la credință, pe care nu o realizăm prin propriile noastre forțe, ci este un dar, o lucrare a Duhului Sfânt, și totodată de a rămâne în credință pe tot parcursul efortului de a cunoaște și de a înțelege lumea în care trăim.

Teoriile metafizice, în mare majoritate, în mod deosebit cele existențialiste, acordă un loc important neantului, neființei, ca și realitate opusă existenței. Credința și teologia ortodoxă exclud neființa și, în general, inexistența, ca și realități, ceea ce reprezintă evident un element esențial opus concepțiilor filosofice, care utilizează categoria neființei pentru a explica drama omului aruncat în această lume. Optimismul existențial ortodox este baza bazat pe revelația naturală și revelația supranaturală.

Spre deosebire de toate cosmologiile antichității, dar și față de teoriile cosmologice, filosofice sau științifice moderne, numai teologia creștină afirmă că lumea întreagă a fost creată din nimic (creația ex nihilo),excluzând preexistența materiei, intervenția vreunei ființe intermediare cu rol de demiurg sau contribuția vreunui principiu.

„Rogu-te fiule, ca la cer și la pământ căutând și văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoști că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu și pe neamul omenesc așjderea l-a făcut” (2 Macabei 7: 28),sau „Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat și lucrul mâinilor Tale sunt cerurile. Acestea vor pierii, iar Tu vei rămâne și toți ca o haină se vor învechii și ca un veșmânt îi vei schimba și se vor schimba” (Psalmi 102:26-28).

Sfântul Ioan Evanghelistul vorbește despre rolul Fiului lui Dumnezeu în creație:

„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul… Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1: 1.3).

Pentru Sfântul Chiril al Alexandriei acest text clarifică distincția dintre Creator și creație:

„Nimic nu este mai vechi ca începutul, dacă ne gândim la definiția începutului. Căci nu va exista niciodată un început al începutului…”[16]

Părintele Dumitru Stăniloae remarcă faptul că Sfântul Ioan Evanghelistul a socotit necesar să arate pe Unul-Născut ca fiind Creator, încercând să pună capăt erorii că lumea ar exista prin ea însăși. Oamenii trebuiau să vadă că lumea este creată, ca să nu o consideră ca fiind ultima realitate. Pe de altă parte existența lumii nu este necesară. Dacă lumea ar fi trebuit să fie creată de Dumnezeu, propriu-zis, Dumnezeu nu ar fi fost cu adevărat atotputernic.

„Creația ei n-ar fi fost propriu-zis creație din nimic, în baza atotputerniciei Lui, ci ar fi rezultat din El în mod necesar, în sens panteist. În acest caz Dumnezeu n-ar avea nici o putere asupra lumii”.[17]

Dumnezeu a creat lumea din nimic, dar nu se poate accepta neantul, inexistența, ca și realitate, adică un momente temporare în care existența să nu fi fost prezentă. Iată ce spune în acest sens Părintele profesor Dumitru Stăniloae:

„Nu ne putem închipui că a fost cândva când n-a existat nimic. De unde ar fi apărut ceea ce este? Existența fără de început este un fapt incontestabil, iar faptul acesta este supremul mister, total inexplicabil. Dar existența fără început n-a putut fi fără să știe de sine. Nu s-ar putea răspunde că ea a existat pentru a naște, cu vremea, din sine, o conștiință de sine. Oricând ar fi apărut anterior această conștiință de sine, dacă ar fi apărut dintr-o existență fără de început, ar însemna că până la această apariție a trebuit să se parcurgă o infinitate de timp. Şi dacă s-ar spune aceasta, ar însemna că existența fără de început a ajuns la conștiința de sine, fiind supusă unei legi a evoluției spre o anumită țintă a evoluției unei existențe fără de început, trebuind să parcurgă un timp infinit, ceea ce apare ca absurd. Căci, afirmându-se că existența fără de început a ajuns prin evoluție la o conștiință de sine, se afirmă că de ființa ei ține în mod necesar împlinirea prin conștiința de sine. Şi atunci, pentru ce ar trebui să treacă un timp infinit până în apariția în ea a conștiinței de sine? Astfel, recunoașterea unei existențe fără început, având trebuința înaintării spre o conștiință de sine, care îi aparține în mod potențial, trebuie să implice în ea recunoașterea că conștiința de sine aparține existenței fără început”[18].

 Sensul și finalitatea existenței nu este neființa ci existența în Dumnezeu, care în eshatologiei este transfigurată, spiritualizată și eternă. Omul deși cunoaște nu poate accepta nu poate trăi gândul morții și al neființei

„Existența, ființa și afirmația sunt un dat, așa cum sunt un dat adevărul și lumina. Datul nu are nevoie de afirmare, el poate fi eventual negat. Dar nu poate fi negat decât ceea ce există. Întunericul nu există în sine, ci este negarea luminii; minciuna nu există în sine, ci este negarea adevărului; negația nu există în sine, ci este negarea afirmației; tot astfel neființa nu poate exista în sine, ci este negarea ființei. Dar ceea ce este dat este indiscutabil. Astfel oricum ar fi pusă și argumentată problema neființei ea nu poate afecta ființa însăși” [19]

 Existența necreată întrunește în sine, așa cum susține Părintele profesor Dumitru Stăniloae, trei elemente: absolutul, persoana și iubirea, prin aceasta se exprimă perfecțiunea existenței necreate, unitatea de ființă, dar și înțelegea lui Dumnezeu ca Persoană Supremă.

Dialectica dintre necreat și creat este un element existențial al gândirii teologice ortodoxe. Nu insistăm asupra acestui aspect deosebit de interesant, însă subliniem că în teologia dogmatică ortodoxă nu există o separație rigidă între cele două dimensiuni existențiale. Existența necreată este prezentă, se manifestă în existența creată, prin energiile divine, aspect teoretizat de către Sfântul Grigorie Palama. Prin urmare, legătura dintre creat și necreat se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt, a harului. În lipsa unei astfel de înțelegeri nu s-ar putea concepe raportul dialectic dintre cele două dimensiuni ale existenței și nici sensurile sau semnificațiile spirituale ale creației. Fără lucrarea Duhului Sfânt și mai ales fără întruparea Fiului lui Dumnezeu între necreat și creat ar fi o separație rigidă, rațiunile și sensurile creației nu ar fi.

Spre deosebire de conceptele filosofice, chiar și de cele existențiale, pentru care viața și spiritul sunt în esență abstracțiuni ale rațiunii, în credința ortodoxă existența este legată de persoană și întotdeauna concretă este viața care se manifestă:

„De fapt, existența concretă nu poate fi cugetată ca o abstracțiune lipsită de orice calitate. A fi înseamnă numaidecât a fi ceva. Existența fără de început și plenară înseamnă a fi o existență a valorilor supreme. Existența fără de început este existența valorilor spirituale celor mai înalte (…). Cu cât este o existență mai înaltă, cu atât implică însușiri mai înalte”[20].

O altă dimensiune importantă a meditației teologice ortodoxe despre existență se referă la raportul dintre om și lume. Spre deosebire de alte culte, creștinismul ortodox recunoaște valoarea deosebită a lumii și a omului ca fiind creația lui Dumnezeu. Lumea și omul nu sunt existențe căzute, așa cum le considera Origen, ci poartă în sine iubirea lui Dumnezeu, pentru că lumea și omul au fost create din iubire.

Lumea (universul) are o valoare deosebită; este un adevăr care rezultă din cuvântul Mântuitorului: „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3: 16)

Recurgem din nou la cuvintele Părintele profesor Dumitru Stăniloae pentru a sublinia această concepție a valorii lumii și a omului potrivit gândirii teologice ortodoxe: „Creatorul a dat omului prin creație o valoare și o capacitate atât de mari de a se face Frate cu omul, de a vorbi și lucra prin firea omenească. Acesta este misterul cel mare al omului: că Dumnezeu se face el însuși Fiul al Omului, dar necoborând total în granițele omenești – căci aceasta ar fi una cu panteismul – arătând o slăbiciune a lui Dumnezeu, ci rămânând și Dumnezeu, mai presus de granițele omenescului. Nașterea ca om din Fecioară arată atât mărirea lui Dumnezeu, cât și mărirea dată omului de partener al lui, de fire a persoanei lui. El se face Fiul Omului prin excelență, căci îl ridică pe om la starea lui de om cu firea neîmbolnăvită. Se face noul început, sănătos al omenirii. Cei ce rămân în el nu mai cad din umanitatea adevărată. Iar umanitatea adevărată nu este decât cea întăriră în Dumnezeu”[21].

Cu toate acestea, omul are o valoare mai mare decât lumea, în sensul ei de univers creat a lui Dumnezeu: „Ce va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16: 26).

Gândirea teologică ortodoxă subliniază adevărul existențial, potrivit căruia nu omul este pentru lume, ci lumea este pentru om, deoarece omul are misiunea de a spiritualiza întreaga existență prin ridicarea sa de la realitățile determinismului temporar la spiritualitatea vieții în Dumnezeu. Parcurgând drumul devenirii pe care sfinții părinți îl marcau prin trei momente existențiale: curățirea, desăvârșirea și iluminarea, omul se transfigurează spiritual pe sine dar și întreg universul.

Părintele Teofil Părăian, în cuvinte frumoase, se referea la acest aspect: „Cei vechi ziceau că omul este microcosmos în macrocosmos, adică lumea mică în lumea mare. Într-adevăr, dacă te uiți la lumea acesta cât este de întinsă, cât este de largă, nici nu știm noi cât e de largă, zici că-i lume mare. Şi, într-adevăr, e mare. Pe grecește, lumea mare se numește „macrocosmos”. Şi totuși, în lumea aceasta mare omul nu e microcosmos, nu e mic în lumea mare, ci este mare în lumea mică (…). Adevărul e că omul e macrocosmos și lumea e microcosmos. Deci omul este lumea mare și lumea mare e lumea mică, nu prin întindere, ci prin valoare – prin valoarea mai mică pe care o are lumea față de om”[22].

În dogmatica ortodoxă existența este privită în mod gradat. Astfel, în teologie se discută despre „existență”, „existența bună” și „veșnica existență fericită”. Sfântul Maxim Mărturisitorul este acela care a teoretizat primul despre gradația și progresul existenței. Fără a încerca aici o dezvoltare a acestei teme foarte interesante, tratate în „Ambigua”, scriere importantă Sfântului Maxim Mărturisitorul, redăm cuvintele Părintelui profesor Dumitru Stăniloae:

„Lumea aceasta își are o valoare reală numai dacă e unică; numai dacă e creația pozitivă a lui Dumnezeu, ca punct de plecare al înaintării de la starea de creatură inițială la starea de creatură plină de Dumnezeu, înaintare în care trebuie să-și aducă și natura contribuția ei, ca punct de plecare de la starea de existență, pe care o are în dar de la Dumnezeu, prin starea de existență bună, pe care o dobândește prin mișcarea sădită în ea, dar actualizată în sens bun de voința ei, la veșnica existență fericită, ca darul ultim și etern a lui Dumnezeu”[23].

Este trecerea de la existența așa cum este la existența așa cum trebuie să fie, temă pe care a tratat-o și Kant, dar în limitele rațiunii omenești. Existența bună este întregirea existenței ca dat cu iubirea și binele cu valorile dumnezeiești ale virtuților și înțelepciunii prin care omul poate să se învrednicească să primească darul îndumnezeirii prin har și lumea să se transfigureze spiritual. Părintele profesor Dumitru Stăniloae spunea: ”Omul bun e tare. Săvârșirea binelui este o întărire a existenței”.

III. Concluzii

Gândirea carteziană încerca să deducă existența rațional prin îndoiala metodică. Spre deosebire de elaborările metafizice, ce nu pot depăși incertitudinea, nesiguranța și drama existențială, teologia ortodoxă pornește de la certitudine și rămâne în certitudine pentru a fundamenta existența.

Spre deosebire de Descartes, Arhimandritul Sofronie Saharov postula certitudinea existenței afirmând că: „Iubesc, deci exist”. Acesta este sensul adevărat, peren, al existenței, iar iubirea dă certitudinea vieții atât în limitele acestei lumi, cât și viața în eshatologie.

Infirmând îndoiala metodică a lui Descartes, putem să demonstrăm, fără sofismele metafizicii, că: „Dacă iubesc, exist”. De asemenea, putem înțelege cum iubirea și trăirea acestui frumos sentiment poate conferi omului nu doar existența vremelnică și temporară, dar și viața, ca eternitate. Evanghelia ne arată că iubirea nu este doar afirmată teoretic, gândită și vorbită, ci trebuie simțită și trăită, este un mod de viață pentru creștini.

Acesta-i gândul lui Dumnezeu: ca să ne mântuiască prin iubire. A dovedit-o prin jertfa Sa pe Golgota, unde, pe cruce fiind răstignit, ne-a îmbrățișat pe toți cu o iubire și o libertate nemăsurată.

Existența și viața sunt iubire pentru că:

„Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el.” (Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, 16)

NOTE