În acele zile întunecate din perioada anilor 1930-1940, un regim malefic, inspirat de ideile relativiste ale lui Friedrich Nietzsche, căuta să creeze o rasă superioară practicând eugenia spre a-i elimina pe cei consideraţi sub-umani (untermenschen), inclusiv pe cei slabi și pe cei cu handicap. Astăzi, multe ţări au reînviat zilele negre ale trecutului, folosind eugenia pentru a extermina fiinţele umane „inapte” din pântecele mamelor lor.
În Islanda, potrivit unui raport CBS publicat în August 2017, a fost adoptată „soluţia finală” a problemei copiilor cu sindromul Dawn. În acea ţară care, în mod clar, a alunecat înapoi în epoca întunecată a barbariei eugenice, toţi copiii cu sindromul Down sunt exterminaţi sistematic în pântecele mamelor lor. Acolo, în jur de 85% din mamele care sunt însărcinate fac teste de sarcină, şi, dintre acestea, aproape 100% aleg avortul dacă copilul lor este diagnosticat cu sindromul Down. Doar 2 copii cu sindromul Down sunt născuţi în Islanda în fiecare an. Ce am putea spune despre o cultură în care aproape fiecare mamă alege să-şi omoare propriul copil dacă pruncul din pântece său are un handicap?
Deși în Islanda situația pare a fi cea mai rea, lucrurile nu stau mai bine în alte părţi. În Europa, luată ca întreg, 92% din mame aleg să-şi omoare copilul cu sindromul Down, în timp ce în Marea Britanie procentul este în jur de 90%. Lucrurile sunt puțin diferite în Statele Unite, unde, mai mult de două treimi dintre femei aleg să le dăruiască propriilor copii moartea în locul vieții, deși alte studii indică faptul că 90% din femeile americane fac acea alegere întunecată.
În Franţa un videoclip pro-life a fost interzis de către guvern, deoarece arăta copii şi adulţi cu sindromul Down vorbind fericiţi despre vieţile pe care le trăiesc. Vederea copiilor zâmbăreţi a fost considerată ofensatoare deoarece ar fi putut „tulbura conştiinţele” celor care şi-au exterminat proprii copii cu sindromul Down. Ne putem întreba, din nou: ce putem face cu această cultură în care guvernele încurajează femeile să-şi omoare proprii copii „nepotriviți” însă nu vor permite nimic care să le „deranjeze conştinţa”?
Cu adevărat, acum este timpul să mărturisesc că această problemă este foarte aproape de familia mea şi de mine deoarece propriul nostru fiu, Leo, are sindromul Down. El este cel mai fericit şi fără de griji membru al familiei – o veritabilă bucurie şi inimă a casei noastre. Am multe fotografii cu el zâmbind dulce, fotografii care, probabil, ar fi interzise în Franţa. El este fericit şi noi suntem, de asemenea, fericiţi – deoarece am ales să-l acceptăm şi să-l iubim. El este un dar – și acest lucru nu în vreunul din sensurile banale ale cuvântului ci în sensul real, profund, deoarece ne-a fost dat ceva foarte special care ne-a schimbat vieţile în mai bine.
Leo este o bijuterie de mare preţ deoarece el este o perlă a înţelepciunii – nu a propriei înţelepciuni, deoarece handicapul lui nu-i permite să o aibă -, ci al acelei Înţelepciuni revărsate asupra noastră prin simplu fapt de a fi cine este.
Îmi amintesc de cuvintele cuiva care, o dată, mi-a spus că unii sunt aici pentru a învăța, în timp ce alţii sunt aici pentru a ne învăța. Cei cu sindromul Down sunt aici pentru a ne învăța. Noi am învăţat foarte multe de la fiul nostru despre sensul iubirii şi despre binecuvântările care vin din sacrificiile cerute de iubire. Fără el am fi fost mult mai săraci, deoarece nu am avea bogata înţelepciune pe care el ne-a dăruit-o.
De aceea îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul care este fiul nostru, Leo Patrick Pearce, un dar pe care eu și soţia mea nu-l merităm. Domine, non sum dignus. Doamne nu sunt vrednic ca Tu să-mi fi dăruit un asemenea dar mie, păcătosului. Fie ca eu să te pot slăvi în fiecare zi pentru bunătatea Ta arătată mie, soției mele şi fiicei noastre oferindu-ne un asemenea dar!
