“Adevărul nu a constituit niciodată un pericol pentru viaţă, ci doar minciuna”.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Tărâmul inaccesibil)
1. VULNERABILITATEA SOCIETĂŢILOR DEMOCRATICE: TOLERANŢA FĂRĂ DISCERNĂMÂNT
Conform unei înţelegeri generale, europeneitatea noastră presupune coexistenţa a trei mari tradiţii: tradiţia greco–romană, Creştinismul şi modernitatea (prelungită în
postmodernitate). De la greci am moştenit ideea de republică şi ideea de libertate. De la romani, ideea de imperiu şi ideea de drept, iar din simbioza celor două culturi ideea de libertate garantată prin lege. Creştinismul ne-a oferit adevărul despre Unicul Dumnezeu în Treime şi despre originea şi misiunea divină a omului în lume, precum şi ideea de libertate prin credinţă. Modernitatea ne-a oferit ideea de naţiune, pasiunea pentru raţiune, precum şi ideea de libertate faţă de orice autoritate.
Ce a păstrat, în chip concret, postmodernitatea europeană din toate acestea?
Ideile de republică, imperiu şi naţiune sunt perimate. Ideea de libertate garantată prin lege a devenit o idee directoare în societatea Europei unite, iar cea de libertate prin credinţă a rămas în actualitatea legislativă cu numele generic de libertate a credinţei.
Democraţia postmodernă se manifestă ca o legiocraţie seculară, în care legile joacă rolul de temelie absolută pentru legitimarea acţiunilor omeneşti. De mai multă vreme, observăm că s-a estompat întemeierea creştină a legilor – bazată pe comuniunea şi încrederea dintre oameni şi Dumnezeu – şi s-a instalat întemeierea profană a legilor, bazată pe raportarea tuturor popoarelor la dreptul internaţional, – şi acesta destul de problematic în istoria lui [2] -, precum şi la alte texte fundamentale europene [3] şi naţionale.
Scopul acestei legiocraţii este menţinerea statului de drept şi suita de drepturi fundamentale ale omului, adică, mai simplu spus, a democraţiei. Care sunt valorile fundamentale ale unei societăţi democratice? Răspunsul care se dă astăzi imediat este: libertatea, respectul faţă de ceilalţi (toleranţa) şi adevărul (înţeles în manieră ştiinţifică).
Fără cele trei valori, spun teoreticienii democraţiei [4], am recădea în dictatură. Privind istoric drumul societăţii europene, observăm că din secolul al XIX-lea aceste trei valori (libertatea, respectul şi adevărul) au înlocuit o altă ierarhie valorică tradiţională în care ordinea era aceasta: adevărul, dragostea dintre oameni şi libertatea. Această ierarhie creştină punea în centru persoana umană, explicând originea sa divină şi rostul vieţii pământeşti, arătând modalitatea prin care oamenii erau chemaţi să trăiască în pace unii cu alţii şi înfăţişând libertatea ca un dar divin, ca un semnalment ontologic prin care omul se recunoaştea ca “fiul al lui Dumnezeu”.
Aşadar, democraţia postmodernă a modificat şi a răsturnat o ierarhie de nouăsprezece secole. Cu ce consecinţe, însă? Prima consecinţă a fost devalorizarea persoanei, promovată de profetul nihilismului, Fr. Nietzsche [5], dar şi de adepţii ipotezei evoluţioniste [6]. A doua, relativizarea demnităţii umane, promovată de teoriile rasiste şi de adepţii discreţi ai planului de control al populaţiei. A treia a fost una de natură practică: s-a diminuat şi chiar a dispărut capacitatea ultimilor generaţii de a discerne între suprafiresc, firesc şi nefiresc. Acesta este un simptom clar al dezorientării într-o vremea secularizată.
Faptul că oamenii nu mai pot distinge între semnificaţiile celor trei termeni indică o confuzie majoră la nivelul trăirii lor private şi publice.
În acest context confuz, legea şi-a asumat uriaşa responsabilitate de a pune ordine în societate prin legitimarea sau nelegitimarea unor acţiuni omeneşti. Problema principală a fost întotdeauna păstrarea unui echilibru între generaţiile convieţuitoare (bunicii, părinţii şi nepoţii). Pe de o parte, legiuitorul, în încercarea lui de a legitima noile realităţi, trebuia să ţină cont de credinţele şi de sistemele morale ale celor mai în vârstă, iar pe de altă parte, trebuia să ţină cont de evoluţia tehnologică şi de percepţia socială a tinerilor vis-á-vis de noile realităţi. Vedem aici agonia oricărei legi şi încercarea acesteia de a persista în societate, în ciuda fungibilităţii ei. Dar vulnerabilitatea fundamentală a democraţiei nu vine din faptul că proiectează şi utilizează legi perisabile. În curgerea timpului, o lege o înlocuieşte pe alta, o constituţiei lasă locul alteia. Nu această perimare cronologică alcătuieşte “călcâiul” vulnerabil al societăţii democratice. În mod paradoxal, tocmai excesul de toleranţă periclitează viitorul statului de drept. Masele de pretutindeni (chiar şi din internet) sunt uşor de manevrat şi ele îmbrăţişează noul mai repede (chiar şi nefirescul). Popoarele, în schimb, se arată mai conservatoare, mai capabile în a discerne şi în a se pune la adăpost faţă de tot ce le poate afecta identitatea.
În situaţia în care parlamentele popoarelor din societăţile democratice vor insista, de dragul toleranţei fără discernământ, pe calea legalizarii unor realităţi nefireşti (începând de la procedurile de naştere asistată, suprimarea intimităţii prin biometrie, până la forme de câştig imorale şi de convieţuire în cupluri de acelaşi sex), convulsiunile sociale pot spori şi există posibilitatea trecerii la o altă formă de guvernare, dacă aceasta asigură liniştea poporului. O democratizare a nefirescului se va răsfrânge asupra democraţiei, care şi ea însăşi va fi receptată ca nefirească.
2. LEGITIMAREA NEFIRESCULUI: GRIJA PUBLICĂ A VREMII NOASTRE
În ce priveşte legalizarea RUAM, observăm că spiritul legislativ al vremii tinde balanţa spre acceptarea prea uşoară a biotehnologiilor în secolul care pare să le aparţină [7]. Preocuparea principală de acum, spune Alexandra Huidu, nu mai este de “a afla cum se creează viaţa, ci de a determina momentul în care se impune ca acest demers să fie cenzurat” [8].
Dar de ce să fie “cenzurat”? Oare democraţia poate admite cenzura? Şi despre ce fel de cenzură vorbim aici? Da, democraţia poate şi are dreptul de a cenzura, dar nu adevărul, căci s-ar submina în sine, ci mesajul confuz care caută să afecteze grav demnitatea umană. Un astfel de mesaj este cel prin care nefirescul în general şi cel al naşterii umane asistată medical, în particular, au devenit banalităţile momentului.
„Proiectul de lege […] reglementează situaţia mamelor surogat. Practic, noi vom deveni una dintre ţările cele mai liberale. În momentul de faţă, numai Anglia mai reglementează strict surogatul. El se practică, din păcate, în Romania şi atunci noi am considerat că decât să fie o activitate ilegala să-i dam o natură legală”,
spunea doamna deputat Mihaela Şandru (nota red. CV: inițiatoarea propunerii legislative privind reproducerea umană asistată medical) [9].
Paragraful de mai sus este emblematic pentru procesul legislativ din România postdecembristă. Pe de o parte, el ne arată o rămânere în urma realităţii a legislaţiei, iar pe de alta, observăm cum accentul cade pripit pe legitimarea unor proceduri nefireşti din punct de vedere moral (şi “la limita legalităţii” [10], A. Huidu), în absenţa unor dezbateri publice foarte serioase [11].
Să ne oprim acum la textul proiectului de lege pentru câteva comentarii.
1. Proiectul este cu adevărat tardiv, în condiţiile în care FIV-ul şi surogatul se practică la noi începând din 1996 (Timişoara), dar conţinutul este redactat în pripă şi, de aceea, îmbunătăţibil. Textul în ansamblu ridică, mai întâi, câteva întrebări legitime:
Creşterea fertilităţii stimulată prin RUAM este o politică europeană menită să prevină aşteptata iarnă demografică sau o soluţie a biotehnologiei disponibilă oricând, independent de situaţia demografică a lumii? Sau ambele, în sensul că guvernele europene finanţează noile tehnologii spre a le folosi în politicile de guvernare? [12]
♦ De ce nu reuşeşte acest text să se focalizeze pe finalităţile RUAM, adică pe creşterea populaţiei, şi promovează, în subsidiar, planificarea familială şi avortul, adică practici de reducere a populaţiei? De ce amestecă lucrurile bune şi fireşti cu cele rele şi nefireşti [13]? Le urmăreşte pe amândouă deodată?
2. Proiectul, în forma actuală, utilizează o terminologie ambiguă. Consecinţa acestui fapt este neclaritatea mesajului său şi a intenţiilor sale ultime. Ideea de familie tradiţională pare abandonată, de asemenea şi ideea de procreere legitimă. Se deschid posibilităţi pentru experimente ce pot duce la eugenie [14]. Se generează situaţii ce provoacă schimbări de mentalitate la nivel planetar [15]. Politicul dirijează ştiinţa medicală şi totul este pus în slujba utopiei secolului al XXI-lea: “sănătatea perfectă” (Lucien Sfez).
Câteva comentarii punctuale:
The Population Buletin 2010
Proiecţii pentru 2050 – 9, 51 mld., cu o rata a fertilităţii de 2.5. În UE, în 2050, raportul angajat/pensionar va fi de 2-1. Acum e de 4-1. Creşterea fertilităţii a devenit o prioritate pentru multe guverne. Rata îmbătrânirii populaţiei e în creştere. În 2050, estimată la 33%.
Demographic winter and the future of Europe
Doc. 12146/27 January 2010, Luca Volonte (Group of the European People’s Party)
O natalitate în scădere în ţările UE înseamnă, pe termen lung, consecinţe grave în raportul angajaţi/pensionari. SE RECOMANDĂ: revenirea la o balanţă demografică pozitivă prin “reintroducerea unor politici prietenoase familiei ca răspuns la dorinţa tinerilor europeni de a avea copii”.
Cap. 1, Art. 3
„a) prin dreptul la reproducere se înţelege dreptul cuplurilor şi indivizilor de a decide liber şi responsabil numărul, frecvenţa şi momentul în care doresc să aibă copii, precum şi dreptul de a avea acces la informaţii, educaţie şi mijloace pentru a lua o asemenea decizie;
b) prin sănătatea reproducerii umane se înţelege starea de bunăstare fizică, mintală şi socială, completă, care nu poate fi definită doar prin absenţa bolii sau infirmităţii şi care este legată de tot ceea ce ţine de sistemul reproductiv, funcţiile sau procesele îndeplinite de acesta;”
Prin folosirea termenului “cuplu” se iese în afara cadrul familial iar prin nespecificarea – “cuplu heterosexual” dintru început – se deschide portiţa pentru dreptul la RUAM al celor de acelaşi sex. Prin sintagma “decizie liberă” se sugerează aici o eliberare de orice autoritate, omenească (a părinţilor) şi divină (prezentată de învăţătura Bisericii).
Prin expresia “responsabil” se face trecerea la un criteriu complex care devine generator de legitimitate în cazul oricăror decizii cu privire la reproducere. Eşti liber să decizi, după ce noi ţi-am strecurat criteriul nostru economico-politic.
„i) prin mamă surogat se înţelege femeia care consimte să fie inseminată artificial cu sperma bărbatului din cuplul infertil;”
O femeie se lasă de bunăvoie microviolată artificial. Face un microadulter şi totul rămâne un macrosecret în baza de date a Ministerului sănătăţii (vezi Cap. 2, Art. 5).
„m) prin fertilizarea in vitro se înţelege tehnica reproducerii asistată medical prin fecundarea unui gamet feminin (ovul) şi a unui gamet masculin (spermatozoid) care se realizează în laborator.”
Statul român ar gira antropotehnia (operaţiune la limita eugeniei), promovând tehnici de reproducere nefirească, riscante atât pentru embrion cât şi pentru mamă, eludând orice morală publică, dar utilizând banul public.
„o) prin transfer de embrioni se înţelege reimplantarea embrionului din gameţii cuplului beneficiar la o altă femeie, purtătoare de sarcină, inseminarea unei femei străine cuplului, care doreşte copilul, şi extragerea ovulului fecundat urmată de reimplantarea în uterul femeii beneficiare;”
Embrionul, înmagazinând în el o întreagă bază de date genetice ale persoanei, devine transferabil şi reimplantabil în trupuri străine. Această minune a tehnologiei actuale va favoriza o schimbare sigură a mentalităţilor în ce priveşte ideea de implant al unui alt dispozitiv plin de date personale – biocipul. După legalizarea implantului de embrioni în majoritatea ţărilor civilizate, ne putem aştepta la debutul legalizării biocipării. Noile tehnologii (biometria şi biotehnologiile) se sprijină una pe cealaltă şi promotorii lor urmează căi asemănătoare de legitimare a lor şi de marketing.
3. Proiectul este foarte sărac la capitolul Sancţiuni (IV). Faptul sugerează fie o înţelegere cu totul pozitivă a RUAM, ceea ce este neîntemeiat din multe puncte de vedere (etice, sociale, politice) [16], fie un mecanism prin care toate aspectele nefireşti încearcă să eludeze incriminarea. Mecanismul eludării incriminării e simplu de înţeles. În mintea oamenilor, ceea ce nu este interzis, este permis ca fiind bun (firesc, util statului şi cetăţeanului). Dacă lucrurile stau într-un fel sau altul, nu putem afla decât pe calea dezbaterilor publice.
CONCLUZII
♦ Legalizarea RUAM este necesară, dar nu oricum. Este nevoie de un principiu fundamental. Dacă acesta va fi respectarea persoanei umane, începând de la stadiul de zigot, şi a familiei fireşti (bărbat-femeie, căsătoriţi legitim), într-o societate coerentă cu sine şi responsabilă cu ceilalţi, practicile de reproducere umană asistată medical care promovează nefirescul nu ar trebui să-şi găsească locul. Legalizarea nefirescului nu-i schimbă condiţia. Chiar şi legitimat, el rămâne tot ceva nefiresc. Dar omul care promovează şi practică nefirescul devine un altul; el devine omul nefiresc.
♦ Nefirescul înţeles ca atare trebuie incriminat, nu legitimat ca ceva pozitiv, pentru că altfel întregul mecanism al legilor îşi va pierde sensul autentic şi va intra în criză. Acest proces, care a şi început deja la nivel mondial prin legalizarea tuturor formelor de nefiresc, va provoca pe termen lung o schimbare profundă a mentalităţilor. Ţinta urmărită va fi anihilarea intimităţii, a forului lăuntric în care omul se retrage spre a discerne între cele care “îi sunt îngăduite şi cele care îi sunt de folos”.
♦ Incriminarea nefirescului promovat prin RUAM nu reprezintă o lipsă a înţelegerii dramei familiilor infertile sau o neluare în seamă din partea societăţii a progresul tehnologic, ci, dimpotrivă, înfăţişează un discernământ real şi o reacţie autentică a unui popor creştin european, care nu poate concepe ştiinţa adevărată independentă de morală şi nici morala adevărată independentă de dreapta credinţă. Noi socotim că rostul ştiinţei este dezvoltarea persoanei şi a societăţii, iar nu dezumanizarea acestora. RUAM este o altă cutie a Pandorei şi trebuie hotărât cu mare responsabilitate dacă deschiderea ei trebuie legitimată în ţara noastră.
♦ Soluţia creştină a infertilităţii este sfinţirea vieţii, înfierea de copii sau botezarea unora pe care şi naşii îi pot creşte, dimpreună cu părinţii, ca pe copiii lor.
_______
NOTE:
[1] Documentul de la care pornesc această analiză este proiectul de lege privind sănătatea reproducerii şi reproducerea umană asistată medical, depus la Senat de d-na deputat Mihaela Şandru în ziua de 22.02.2011
[2] Mattias Kumm, “The Legitimacy of International Law: A Constitutionalist Framework of Analysis”, The European Journal of International Law, Vol. 15, no. 5, 2004.
[3] Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Nisa, 2000) Tratatul de la Lisabona, care a înlocuit în 2007 Tratatul Constituţional, Constituţia României.
[4] Jean-François Revel, Cunoaşterea inutilă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007.
[5] Nietzsche, propovăduind « supraomul » – un războinic fără milă şi respect pentru semeni, deschidea drumul celor care aveau să socotească valoarea persoanei în funcţie de rasa din care făcea parte.
[6] O.W.Markley, W.Harman, Changing images of a man, Pergamon Press, Oxford, 1982. p. 28.
[7] Alexandra Huidu, Reproducerea umană medical asistată – etica incriminării vs. etica biologică – studiu de drept comparat, Ed. Lumen, Iaşi, 2010.
[8] Ibidem, p. 14.
[9] Agerpres.ro/ 23 februarie 2011.
[10] Ibidem, p. 61.
[11] Este bine că d-na deputat Mihaela Şandru nu a solicitat o procedură urgentă de legiferare a proiectului depus la Senat. Până în iulie 2011 societatea românească mai are vreme pentru a reacţiona pro sau contra. (Nota red. CV: Autorul se înșeală. Legea va fi discutată în procedură de urgență.)
[12] Life sciences and biotechnology. A strategy for Europe, European Communities, (http://europa.eu.int). Vezi şi H.-R. Patapievici, Omul recent, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, pp. 123-124: “Prea puţini par să fie conştienţi de nocivitatea politică a unor astfel de mobilizări sociale în favoarea tehnicilor medicale de ‘perfecţionare’ a naturii umane. Căci, ne avertizează Sfez, toate acestea nu sunt nici neutre (wertfrei – cum, potrivit lui Weber, ar fi trebuit să fie ştiinţa), nici inocente: ele pregătesc „une surhumanité menaçante“, obţinută, cum remarca unul dintre comentatorii săi, prin ‘substituirea politicii cu medicina’ ”. Autorul face referire la cartea lui Lucien Sfez, La Santé parfaite. Critique d’une nouvelle utopie (1997).
[13] Vezi Proiectul de lege depus de d-na deputat Mihaela Şandru, Cap.1, Art. 2. – (1), de la a) – j).
[14] Dr. Marie Hilliard, The New Eugenics: Eliminating the “Undesirable” by Prenatal Diagnosis, www.ncpd.org
[15] Cineva ar putea studia în paralel mecanismul de legitimare al noilor realităţi: biometria şi biotehnologia. Literatura şi gradul de sprijin al institutelor de cercetare din lume sunt impresonante. Vezi Biometric Technology Application Manual (BTAM), 2008; Paul Chadwick, The new slavery, body as data, Griffith Review Edition 2004 şi altele.
[16] Kari Points, Commercial Surrogacy and fertility tourism in India. The Case of Baby Manji, dukeethics.org. Catherine Halpern, La santé: a la poursuite d’une utopie/mai 2005/ www.scienceshumaines.com.
