La Croix: Prin ce pătrunde transumanismul în câmpul juridic?
Gregor Puppinck: Drepturile omului, garantate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) definesc omul. În 1950, odată cu semnarea Convenției, s-au definit aceste drepturi în scopul de a proteja capacitățile inerente ființei umane, natura sa, ceea ce distinge omul de animale și manifestă demnitatea lui.
La acea vreme, omul nu era tehnologic, și se admitea în plus existența unei naturi și a unei demnități umane ca fundament al drepturilor. Astăzi însă, biotehnologiile pot nu numai să augmenteze capacitățile noastre naturale, ci și să ne înzestreze cu altele noi. Un om nou apare din evoluția tehnicilor, iar drepturile omului acompaniază această evoluție.
L.C.: Cum au influențat biotehnologiile evoluția drepturilor omului?
G.P.: Drepturile omului exprimă concepțiile succesive ale societății cu privire la om: au existat drepturi umaniste, apoi personaliste; în prezent, drepturile postumaniste se impun și deschid calea drepturilor transumaniste.
Postumanismul reprezintă dominația voințelor individuale asupra naturii umane. El are ca efect înlocuirea drepturilor omului cu „drepturile indivizilor”. Chiar dacă litera drepturilor omului nu s-a modificat, interpretarea individualistă a acestora a alterat, a revoluționat chiar, conținutul lor. Astfel, Convenția Europeană a Drepturilor Omului proclamă dreptul la viață, dar voința individuală de a muri sau de a opri o sarcină primează în prezent în fața acestui drept.
Transumanismul reprezintă depășirea și substituirea naturii umane de către biotehnologii. Accesul la aceste tehnologii devine un drept al individului, deoarece ele permit o desăvârșire personală suplimentară. Astfel, prin afirmarea existenței unui „drept de a aduce pe lume un copil care să nu fie afectat de boală”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a integrat tehnicile de screening genetic în definiția omului: eugenismul devine, astfel, o componentă a naturii umane augmentate.
LC: Curtea nu emite o judecată morală asupra acestor tehnici?
G.P.: Într-un mod nou, Curtea consideră că un argument moral nu mai are valoare în sine (fiindcă se referă în mod necesar la o anumită idee asupra omului), ci numai din perspectivă sociologică, conform cu acceptarea socială de care beneficiază. Orice „idee asupra omului” ar fi relativă. Astfel, în 2010, a postulat că „considerentele de ordin moral sau legate de acceptabilitatea socială nu sunt în sine suficiente pentru a justifica interzicerea totală a unei anumite metode de procreație asistată, în speță donarea de ovule”.
O limitare legală a voinței individuale nu mai este acceptată dacă ea se bazează pe o concepție asupra omului sau a binelui: Curtea pretinde, de acum, argumente științifice. De exemplu, într-o cauză recentă privind adopția de către un cuplu de femei, aceasta a respins argumentul moral al guvernului care dorea interzicerea adopției, cerând probe științifice conform cărora nu este niciodată bine pentru un copil să fie crescut de un cuplu de același sex.
LC: Cărui fapt îi atribuiți această evoluție?
G.P.: Curtea este afectată de scepticismul și de relativismul din mediu, și-a pierdut încrederea în capacitatea legiuitorilor de a emite o judecată morală asupra dreptății și a binelui. Îi rămâne numai știința ca „adevăr” pe care să își întemeieze judecata. De fapt, scientismul este ultimul refugiu al scepticilor înaintea nihilismului.
Acest scepticism moral distruge drepturile omului prin aceea că ele rezultă din alegeri morale neștiințifice, și contribuie astfel la reducerea lor la unicul principiu al libertății, care îl implică și pe cel al egalității. Iar această libertate este voința individuală nedefinită. Reprezintă transformarea drepturilor omului în „drepturi ale individului”.
Concret, Curtea își concepe jurisprudența ca fiind intrinsec evolutivă; pentru ea, Convenția este un „instrument viu, care trebuie interpretat în lumina condițiilor actuale”, adică a evoluției tehnicilor și mentalităților după cum o percepe și o dorește Curtea. Curtea se definește drept „conștiința Europei”, ea intenționează să înnoiască, să unifice și să facă să progreseze societatea europeană.
LC: Este ce s-a întâmplat cu condamnarea Franței pentru că a refuzat să transcrie starea civilă a unor copii născuți în străinătate prin maternitatea-surogat…
G.P.: Este frapantă constatarea că CEDO consideră practica maternității-surogat ca nefiind, în sine, contrară drepturilor omului. Ea consideră că statul trebuie să justifice restricțiile pe care le ridică în practica sa, și prin urmare, că maternitatea-surogat este o libertate. Este dezolant să vedem Curtea nemenționând măcar mama purtătoare și mama genetică, libertatea și demnitatea acestora. Curtea refuză posibilitatea existenței unor fapte intrinsec malefice: totul este o chestiune de circumstanțe, cu excepția voinței individuale și a libertății.
–
Traducere și adaptare după La Croix
