Prin definiţie normală pe teatrele de operaţiuni militare, violenţa a ajuns omniprezentă în familie, şcoală, întreceri sportive sau politică. Abia a văzut lumina zilei şi copilul face cunoştinţă cu violenţa, învăţând să se apere şi să riposteze prin grai şi faptă.
Mai periculoasă este însă violența care amenință copilul în viaţa intrauterină, violenţa care atârnă deasupra capului său precum sabia lui Damocles, chiar din momentul concepţiei, şi el nu poate să se apere în vreun fel, nici măcar ţipând. Chiar când se dezvoltă normal, nu are nicio garanţie că va scăpa cu viaţă până la naştere, darămite când, prin metodele moderne de investigaţie, se descoperă că ar fi ceva „probleme”.
Într-o zi am aflat de un caz al unor tineri căsătoriţi care, în urma investigaţiei, aflând că fătul prezintă (sau ar prezenta!) sindrom Down, au hotărât să recurgă la avort pentru a scăpa de o povară în viitor, nu numai pentru ei, ci şi pentru copilul care s-ar naşte cu această deficienţă.
M-am aplecat asupra subiectului făcând un mic sondaj: este bine că soţii vor recurge la avort? Va avea aceasta vreo consecinţă în viaţa lor viitoare? Povara de care scapă poate aduce alte poveri mai mari?
„Vă rog să îmi explicaţi”, am intrebat in acest sondaj, adresat cunoscutilor, „ce sens are viaţa unui om cu handicap sau cu o boală genetică, de ce să trăiască, nu ar fi fost mai bine dacă era avortat?”
Am primit 35 de răspunsuri, din România (marea majoritate), Spania, Turcia, Marea Britanie, SUA, Canada. Ca religie (nu neapărat practicanţi) marea majoritate sunt creştin ortodocsi la care se adaugă doi catolici, o baptistă, un mozaic şi o musulmana.
Ma limitez la un singur raspuns, pentru a carui autenticitate garantez, primit de la mama unui copil suferind chiar de boala Down.
Inainte de a-l reproduce, e util sa impartasesc cateva dintre gandurile mele privind motivele pentru care apar asemenea „defectiuni” si pentru care de cele mai multe ori il blamam pe Dumnezeu, sau, mai rau, le folosim pentru a „demonstra” ca Dumnezeu nu ar exista.
Din capul locului, trebuie să recunoaştem că nu e uşor de dat un răspuns la astfel de sondaj pentru că, obişnuiţi cu normalul, toţi oamenii îşi doresc copii frumoşi şi destepţi, în care să-şi regăsească trăsăturile. Totodată, din cauza carenţelor de educaţie şi informare ştiinţifică şi religioasă (chiar licenţiaţi în ştiinţe şi teologie!) credem că numai după ce-a ieşit din pântecele mamei, copilul devine… om.
Lumea se (mai) emoţionează şi (mai) plânge când mor oameni de boli incurabile, în accidente, în inundaţii, în incendii, în războaie etc. dar este insensibilă la milioanele de copiii nenăscuţi sacrificaţi. Dar Cel Care a spus: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi! varsă râuri de lacrimi şi ne spune nouă celor nepăsători, Vai vouă!
Suntem într-o țară care a făcut din avort un sport național de plăcere, spre infinita noastră rușine. Un ocean de sânge nevinovat stă deasupra omenirii, iar noi ne amăgim cu tot felul de drepturi (caci drumul spre iad e pavat cu drepturi) şi dormim liniştiţi că nimeni nu ne va cere socoteală.
Conceperea unui copil este o conlucrare divino-umană. Omul oferă vasul, forma fizică a unei noi fiinţe omeneşti, potrivit unui cod, iniţial făcut bun foarte de către Dumnezeu, şi în aceast vas Dumnezeu toarnă suflarea de viaţă, sufletul nemuritor. Întreruperea acestui act creator divino-uman este un sacrilegiu. Este ca şi cum i-am da peste mână lui Dumnezeu şi L-am alunga. Dacă vasul nu mai este bun foarte nu este de vină Dumnezeu, ci omul căzut care s-a abătut de la vieţuirea cea după fire, la cea împotriva firii. Însoţirea unui singur bărbat cu o singură femeie este potrivit firii, după modelul protopărinţilor Adam şi Eva, model creat de Dumnezeu. Această însoţire o găsim în aproape toate culturile şi religiile, conferindu-i-se un carater solemn şi spiritual.
La plinirea vremii, Dumnezeu ne-a descoperit că această însoţire este o Taină prin care El, în sinergie cu omul, lucrează la mântuirea acestuia. În această Taină, a cununiei, cei care se însoţesc trebuie să intre curaţi şi să o păstreze curată până la moarte. În zilele acestea cele mai din urmă, această Taină este pângărită şi batjocorită chiar de creştini „graţie” aceleaşi corectitudini politice, care anesteziază conştiinţele cu mantre de genul „relaţie non-monogamă” şi „sex non-marital” în loc de adulter sau desfrânare. Despre cei care practică păcatul împotriva firii al homosexualităţii se vorbeşte de „altă orientare sau preferinţă sexuală”, de comunitatea LGBT (lesbian, gay, bisexual, transsexual), de “non-conformism sexual” (gender non-conformity), adică, într-un cuvânt, „diversitate”.
Din moment ce noi, oamenii, ne abatem de la cele după fire la cele împotriva firii în toate aspectele vieţii, deteriorând continuu codul după care ne-a zidit Dumnezeu, nu-i de mirare că se concep şi se nasc „vase” cu defecte, în care Dumnezeu, nepărtinitor, toarnă chipul Său, suflarea de viaţă, sufletul cu facultăţile noetice. Faptul că acesta, sufletul, nu se poate dezvolta şi nu poate comunica plenar cu lumea creată văzută este vina, păcatul nostru. De aceea suntem bolnavi pentru că ne solidarizăm şi ne încurajăm în vieţuirea cea împotriva firii, adică fără Dumnezeu.
Singura cale de a ne însănătoşi, şi trupeşte şi sufleteşte, şi de a da naştere la „vase bune”, este de a aduce viaţa noastră, în această lume, în matca firească aşa cum ne învaţă Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.
Ştiinţa medicală, oricâte progrese ar face, nu poate să elimine bolile, deoarece acţionează asupra unor cauze derivate (gene defecte, cromozomi, malformaţii, agenti patogeni, fizici, chimici, etc.) Cauza primă a tuturor bolilor este căderea omului din starea cea firească aceea de comuniune nemijlocită cu Dumnezeul Cel Viu, stare în care nici boala şi nici moartea nu mai au nicio putere. Biserica lui Hristos, cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească, este singurul spital în care omul se poate trata şi vindeca de cauza primă a tuturor bolilor sale, pregătindu-se pentru comuniunea nemijlocită cu Dumnezeu, în ziua a opta a creaţiei, a veşniciei.
Și acum, răspunsul acelei mame, sub forma unei scrisori imaginare, poate ușor romanțate, adresată fiului său. Vă invit să cugetăm împreună la spusele mamei:
“Am învăţat că erai un fiu ca ceilalţi, doar cu probleme diferite.
Când ai spus „mama” am plâns de bucurie, chiar dacă aveai trei ani. Când, clătinându-te pe picioare, ai venit spre mine, am deschis braţele şi am fost fericită, chiar dacă aveai mai mult de patru ani. Şi m-ai învăţat răbdarea.
Când, în acea perioadă nimeni nu te voia, nici şcoala, nici societatea, am învăţat să fiu umilă, surâzătoare, gentilă, pentru că cineva îţi făcea o glumă. Şi m-ai învăţat umilinţa.
Când lumea începea să se intereseze de tine şi de cei ca tine, am început să lupt şi lupt încă, pentru ca tu să fii acceptat. Şi m-ai învăţat să lupt.
Când, în fine, alte mame visau pentru fiii lor primul loc la şcoală, în carieră, în societate, eu mă mulţumeam cu micile tale progrese. Şi m-ai învăţat să doresc pentru fiii mei fericirea, nu bogăţia şi succesul.
Şi când a venit mătuşa să locuiască aproape de noi, înăsprită de nenorocirile sale, cu un caracter imposibil şi insuportabil, singură, datorită golului creat de rude în jurul ei, şi incapabilă de a sta singură, încă o dată viaţa ta s-a demonstrat nu utilă, dar necesară: pentru douăzeci de ani tu i-ai ţinut companie, zi după zi, suportând firea sa despotică, uneori agresivitatea sa, voindu-i binele, îndulcind momentele sale triste, făcând-o să surâdă cu ieşirile tale paradoxale. Pentru douăzeci de ani ai dat un scop vieţii sale, un ritm zilelor sale, o motivaţie gesturilor sale.
Când ea a murit, te-am readus acasă la noi. Tatăl tău şi cu mine, cu maturitate, am cunoscut o sensibilitate nouă, o înţelegere cum niciodată nu a fost înainte: şi toţi am petrecut o ultimă vacanţă fericită, cea mai frumoasă din toată viaţa noastră. Apoi a venit boala şi moartea tatălui tău.
Când m-am întors disperată de la cimitir, te-am găsit din nou pe tine, acasă, tu care nu ştiai nimic, care înţelegeai puţin, dar care „simţeai”, datorită acelei misterioase sensibilităţi pe care o ai, că ceva teribil s-a întâmplat. Şi pentru tine am reînceput mai întâi să supravieţuiesc, apoi chiar şi câte puţin, să trăiesc: pentru tine am reînceput să lucrez, să lupt.
Tu eşti însoţitorul meu: dacă am încă o mângâiere, dacă am încă o îmbrăţişare, dacă cineva încă îşi aminteşte că nevoia de tandreţe nu are vârstă, ţi-o datorez ţie. Dacă reuşesc încă să ofer fericire cuiva, acesta eşti tu, căruia îţi trebuie atât de puţin pentru a fi fericit”.
NIcușor Gliga, noiembrie 2010 – pentru PRO VITA București.
