„Femeile știu foarte puține lucruri despre cât de mult le urăsc bărbații“, scria Germaine Greer în The Female Eunuch (1970). Săptămâna trecută, un tânăr de 25 de ani înalt, mustăcios, un Don Juan din New York, a devenit exemplul viu pentru această afirmație, dar și pentru apărarea bărbaților împotriva acestei acuzații.
Se pare că West Elm Caleb s-a culcat cu o mulțime de femei prin intermediul aplicațiilor de dating și nu a fost foarte sincer cu niciuna din ele în legătură cu relațiile lui. Apoi, unele femei cu care se culca au comparat postările de pe TikTok, iar rezultatul a provocat atât de multe tensiuni și certuri, încât cazul a ajuns faimos, circulând până în India.
De ce atâta tevatură în legătură cu un nenorocit de escroc sentimental dintr-un oraș foarte îndepărtat? Ei bine, într-un anumit sens, acest lucru este la fel de vechi precum sunt oamenii: ecoul persistent în timp al unor figuri mitice precum Elena din Troia ne arată că există tensiuni de foarte mult timp între bărbați și femei în privința sexului.
Dar ideea este deosebit de modernă. Aceasta indică un vis de libertate hedonistă care a înflorit la mijlocul secolului al XX-lea și la care Greer însăși a contribuit. Și mai surprinde și modul în care acest vis s-a deteriorat în lumea hipermediatizată a secolului XXI.
În cartea sa The Female Eunuch, Greer susține că bărbații, încă din timpuri imemoriale, au redus rolul femeilor la unul domestic, în care acestea sunt tratate pe post de vite de povară sau obiecte sexuale. În termenii inimitabili și conciși ai lui Greer: „un recipient în care bărbatul își golește sperma, un fel de scuipătoare umană“.
La rândul lor, crede ea, femeile au internalizat o imagine atrofiată a propriilor dorințe. În timp ce corpurile noastre sunt diferite, trăsăturile diferențiatoare presupus a fi de neschimbat din viața noastră interioară sunt de fapt impuse de stereotipuri. Iar aceste stereotipuri servesc la „castrarea“ femeilor, înlocuind o „energie feminină“ pe deplin angajată emoțional și emancipată cu o „feminitate“ slabă și artificială.
Greer susține că femeile ar trebui să renunțe la această închisoare autoimpusă. În schimb, ele ar trebui să facă o „revoluție“, adică să simtă „libertatea de a fi o persoană deplină, cu demnitatea, integritatea, noblețea, pasiunea, mândria care alcătuiesc acea persoană deplină“.
Cinci decenii mai târziu, cum se aplică viziunea lui Greer? Ei bine, în lumea anglo-saxonă respingerea maternității în mediul rural este acum larg răspândită. Vârsta medie a căsătoriei a crescut în mod constant începând cu anii ’70, în timp ce numărul total de căsătorii a scăzut permanent. În aceeași perioadă, rata natalității în SUA și în Marea Britanie a scăzut constant și se află în prezent la cel mai scăzut nivel înregistrat vreodată.
„A avea copii nu a fost niciodată un fenomen de compensare din punct de vedere biologic pentru neglijarea tuturor celorlalte forme de împlinire și realizare“, susține Greer. Iar acum, că femeile au mai multe opțiuni, susține feminista Jill Filipovic, votăm „cu picioarele“ (sau, poate, cu uterul).
Deci, viziunea lui Greer de a schimba statutul femeilor din persoane dedicate familiei în persoane cu o mai mare posibilitate de alegere, de autorealizare și cu mai mare putere în societate s-a realizat, cel puțin pentru unele dintre ele. Dar cât de mult a înotat împotriva curentului pentru a impune această idee?
Atunci când cartea The Female Eunuch i-a adus lui Greer faima internațională, lumea anglo-saxonă cunoscuse deja un deceniu de „contracultură“, acea concepție axată pe respingerea tradiției și pe căutarea libertății și a dorinței. Un text crucial în acest sens a fost cartea lui Jack Kerouac, On The Road (1957), o carte care, la fel ca și The Female Eunuch, vorbea cu entuziasm despre căutarea pasiunii în mod liber în detrimentul cotidianului banal.
Personajul principal, Dean Moriarty, este un vagabond, un leneș și un hedonist. El se mută dintr-un loc în altul, lăsând în urma lui datorii neplătite, prieteni dezamăgiți, mașini avariate și haos. Este, de asemenea, un Don Juan prolific și labil, cuplându-se cu (și uneori lăsând însărcinată) iubită după iubită înainte de a le abandona – într-un caz chiar cu un copil nou-născut.
În povestea lui Kerouac, Moriarty este descris atât ca un personaj care provoacă dezastru pe oriunde trece, cât și ca o figură extatică, spirituală. Departe de a fi abuziv, legăturile lui obsedante cu femeile par animate de o dorință intensă de a sorbi adânc din paharul vieții, al iubirii și al dorinței:
„Sări din mașină și privi în toate direcțiile după fete.
– Uite-o! […] Mergi după ea! strigă Dean, arătând spre o altă femeie.
– Ah, sunt nebun după femei! Femeile sunt grozave! Le iubesc sincer!”
Kerouac celebrează spontaneitatea deșănțată și deseori grosolană a lui Moriarty ca pe un fel de sfințenie. Inovația lui Greer este aceea de a revendica, în numele femeilor, o mișcare contraculturală ale cărei personaje principale fuseseră până atunci în majoritate bărbați.
Pentru că viziunea ei despre revoluție implică și faptul că femeile devin din ce în ce mai mult precum Dean Moriarty. Femeile, susține ea, „nu sunt monogame de la natură“. Mai degrabă, ar trebui să fim „în mod deliberat promiscue“, să respingem dorința de viață așezată de familie ca pe o „atitudine de neputință și ură mascată de aparența de liniște și dragoste“ și (din nou, ca Dean Moriarty) „să fugim“.
Dar emanciparea fără obligații după modelul Greer și Kerouac nu a fost lipsită de costuri. Greer, autoarea atât de liberală, susține că ceea ce se numește „viol“ este în mare parte doar sex prost făcut și că nu ar trebui să fie pedepsit sever. Dar femeile furioase și abuzate din epoca #MeToo nu par a fi deloc de acord cu ideea ei atât de sigură că sexul nepotrivit ar trebui pur și simplu să fie ignorat, mai ales atunci când este coercitiv.
De asemenea, suntem martorii unei reevaluări constante a atitudinilor din trecut față de eliberarea sexuală. S-a dovedit, în practică, că imediat ce sexul a fost eliberat de reproducere, a fost înțeles ca un bun comercial precum cel din imperiul pornografic Playboy. În ciuda faptului că Greer a dezaprobat această evoluție, Playboy a fost timp de zeci de ani sinonim cu emanciparea sexuală de pe poziții egalitare, libertine (și comercializate). Un documentar recent a vorbit despre acuzațiile de abuz și chiar de bestialitate aduse de zeci de femei din industrie pe care Hugh Hefner le-a adus să locuiască în conacul său. Se pare că noua lume curajoasă (Brave New World, aluzie la Aldous Huxley – n.tr.) a libertății de acțiune și a responsabilității personale interferează neplăcut cu dezechilibrele din lumea reală, fie că este vorba de putere, bani sau frumusețe.
Între timp, emanciparea sexuală feminină pe care Greer a căutat-o a adus un beneficiu pentru fiecare Dean Moriarty al zilelor noastre, care trăiește în prezent și care are înfățișarea necesară pentru a se bucura de ea. În lumea întâlnirilor online, sexul este chiar mai frecvent decât a fost pentru Dean Moriarty: un prieten de douăzeci și ceva de ani îmi spune că bărbații „fotogenici“ sunt asaltați de atenția femeilor, încât unora „li se face greață“ de ea.
Dar nu toată lumea are noroc: printre cei care nu sunt căsătoriți sau care nu posedă farmecul necesar pentru a se „juca“ în întâlnirile online, accesul la sex poate fi dificil de obținut. Iar în rândul acestor bărbați „celibatari involuntar “ sau „incel“, această eliberare erotică fluctuantă le-a stârnit o ură fierbinte, din care o mare parte este îndreptată împotriva femeilor. Vina este însă și a celeilalte echipe: femeile exploatate într-o situație #MeToo sau care nu au parte de sex pe bază de reciprocitate arată cu degetul spre „patriarhat“ (adică spre bărbați) pentru suferința prin care trec.
Dar factorul comun în ambele cazuri este o cultură care se află la cheremul liberalismului lui Kerouac și Greer. Pentru că, deși această viziune asupra lumii a fost lăudată ca libertate, în practică, ceea ce a oferit a fost un fel de comercializare a inimii, imaginându-ne că putem iubi în conformitate cu principiile alegerii raționale și ale maximizării gradului de utilitate. Înrădăcinată în „eliberarea“ de la jumătatea secolului trecut, această paradigmă alimentează o mare parte din ostilitatea dintre sexe de astăzi.
Atunci când un bărbat susține că nu trebuie să-i compătimim pe iepurașii lui Hefner, deoarece erau femei adulte care știau în ce se bagă, nu este vorba de „misoginism“. Este doar ceea ce pare atunci când aplici logica de piață a libertății și a responsabilității personale la problema sexului.
Aceeași logică de piață sufocă site-urile web misogine care au ideea fixă a „valorii sexuale de piață“ și care trag concluzia că „West Elm Caleb nu a făcut nimic greșit“. Pentru că, în termeni de piață, suntem cu toții adulți independenți și raționali; de ce nu ar trebui ca un bărbat să trateze femeile ca pe niște scuipătoare umane, în cazul în care acestea se arată disponibile?
De cealaltă parte, găsim aceeași mentalitate la femeile care împărtășesc cu prietenele lor foi de calcul în care e trecută „evaluarea primei întâlniri“, cu afirmația pretins feministă că „munca sexuală este o muncă ca oricare alta“ sau cu afirmația sumbră că toți bărbații înșală. Din acest motiv, ele ar putea la fel de bine să se culce și cu un bărbat pus să înșele bogat. Sau găsim afirmația că singurătatea bărbaților este vina bărbaților, deoarece singurătatea lor este cauzată doar de „un surplus de femei cu valoare mare și de un surplus de bărbați cu valoare mică“.
În loc să punem sub semnul întrebării liberalismul pieței sexuale, tot ceea ce ni se oferă pentru a da un sens acestei degringolade este un „feminism“ schizofrenic, în întregime subjugat de aceeași fixație pentru autonomie – dar numai pentru femei. Această viziune asupra lumii valorizează autonomia radicală și permisivitatea sexuală de tipul celei promovate de Greer, respingând în același timp diferențele de structură observabile între sexe ca fiind „stereotipuri“ și punând orice efect secundar negativ al acestei abordări pe seama dorinței de răzbunare a bărbaților.
Între timp, dedesubtul acestei suprafețe aprobate oficial se ascunde un resentiment masculin din ce în ce mai acid, prin care se reacționează cu bucurie și satisfacție răutăcioasă ori de câte ori o femeie recunoaște că se pot face compromisuri între „emanciparea“ feminină și maternitate.
Cu toate acestea, când un bărbat îi face curte unei femei, niciuna dintre părți nu este dispusă să vadă altceva decât o „piață de desfacere“ care prezintă o încredere scăzută, este radical individualistă și structural fluctuantă – o perspectivă sumbră, întărită și accelerată de aplicațiile de dating care domină acum întâlnirile erotice. Și sub acest nor de suspiciune și nesiguranță, este ușor de văzut cum perspectiva unui angajament de 18 ani față de un copil dependent (și, e de dorit, și față de celălalt părinte al acestuia) ar putea părea extrem de neverosimilă sau pur și simplu imposibil de atins.
Acolo unde autonomia învinge solidaritatea, copiii sunt psihologic (și – din ce în ce mai mult – realmente) de neconceput. Dar tocmai atunci când ajungem la copii, asimetria persistentă dintre sexe devine cel mai greu de negat, așa cum o ilustrează în mod semnificativ atât viața lui Greer, cât și cea a lui Kerouac.
Kerouac este o lecție grăitoare în privința puternicelor unde de șoc provocate atunci când bărbații refuză să treacă peste hedonismul sexual. S-a căsătorit de trei ori și a plătit cu multă împotrivire și mult efort pensia alimentară pentru Jan, fiica pe care a avut-o în cele opt luni de căsătorie cu Joan Haverty, dar doar după un test de paternitate. Și-a întâlnit fiica doar de două ori. Viața ei a fost marcată de sărăcie, traume, abuzuri sexuale, consum de droguri și, în cele din urmă, a murit la 44 de ani. Pe de altă parte, Greer nu a avut niciodată copii. Biograful ei povestește cum s-a străduit și nu a reușit, înainte de a se consola în cele din urmă cu animalele de companie.
Așadar, echipa Kerouac și echipa Greer sunt de fapt în aceeași tabără. Dar, în funcție de sex, costurile eliberării sunt inevitabil diferite – și dacă ne limităm să arătăm cu degetul spre egoismul celeilalte părți, ratăm adevărul mai profund că, sub învelișul obsesiv de cinism, se află oameni reali de ambele sexe. Și indiferent cât de tare se transformă dezamăgirea în amărăciune, aproape toți, și bărbați, și femei, tânjesc de fapt după intimitate, tovărășia celuilalt și (în cele mai multe cazuri) copii.
O astfel de căutare a companiei intime a celuilalt este aproape imposibil de împăcat cu normele contemporane sau cu infrastructura socială. Oricât de greu ar fi de admis, acest lucru nu este vina exclusivă a unui sex sau a celuilalt. Și totuși, compasiunea pentru situația dificilă a sexului opus este tot mai greu de surprins.
