1. Problema protecției vieții umane în stadiul prenatal se încadrează în discursul general privind drepturile omului sau – pentru a o exprima diferit – este o componentă a unui set de drepturi inerente fiecărui om și înrădăcinate în legea naturală (supra-pozitivă)[1]. Nu există un temei rațional pentru a priva copiii care au fost concepuți, dar nu s-au născut încă, de garanția protejării vieții lor de către lege. În literatură se subliniază adesea că un om trece prin diferite etape ale dezvoltării, păstrându-și în același timp identitatea subiectivă: „Un embrion uman este un întreg membru viu al speciei Homo sapiens în cea mai timpurie etapă a dezvoltării sale naturale. Cu excepția cazului în care i se refuză un mediu adecvat, ființa umană embrionară își va direcționa propria funcționare organică integrală către următorul stadiu de dezvoltare, adică stadiul fetal. Etapele embrionară, fetală, nou-născut, sugar, copil și adolescent sunt etape în dezvoltarea unei entități determinate și durabile – o ființă umană – care vine la existență ca un organism uni-celular și se dezvoltă, dacă totul merge bine, în adultul de mulți ani mai târziu.”[2]
Aceasta înseamnă că protecția juridică prevăzută atât în dreptul internațional, cât și în cel intern este un drept al fiecărui om – atât înainte, cât și după naștere.
Ca o circumstanță suplimentară, imaturitatea fizică a unui copil combinată cu un handicap sau o boală severă, ar trebui să-i faciliteze o protecție specială din partea autorităților și – imediat ce există oportunități medicale – tratament sau îngrijiri paliative în condiții care asigură respectarea demnității sale inerente, indiferent dacă acest copil este în stadiul intrauterin al vieții sale sau este deja născut. Din păcate, în situația juridică actuală, în multe dintre țările lumii, inclusiv în România, asemenea copii sunt privați, înainte de naștere, de protecție legală și pot fi uciși, inclusiv pe baza probabilității de a suferi de o invaliditate sau o boală.
2. Dreptul copiilor nenăscuți la protejarea vieții lor prin lege are temei în numeroase tratate internaționale, în special în Convenția cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în 1989 (denumită în continuare Convenția cu privire la drepturile copilului). În conformitate cu Preambulul său – care se referă la Declarația privind drepturile copilului[3] – fiecare ființă umană se bucură de drepturile prevăzute în Declarația universală a drepturilor omului[4] și în Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, indiferent de circumstanțele nașterii sale, iar „dată fiind lipsa sa de maturitate fizică şi intelectuală, copilul are nevoie de protecţie şi îngrijire speciale, inclusiv de o protecţie juridică adecvată, atât înainte cât şi după naşterea sa”.
3. În conformitate cu art. 31 al Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor, elaborată la Viena în 1969[5] (în continuare Convenția de la Viena): „1. Un tratat trebuie interpretat cu bună-credință potrivit sensului obișnuit care trebuie acordat termenilor tratatului în contextul lor și în lumina obiectului și scopului său. 2. În vederea interpretării unui tratat, contextul cuprinde, în afară de text, preambul şi anexe: […]”. Prin urmare, trebuie afirmat că interpretarea tuturor dispozițiilor Convenției cu privire la drepturile copilului trebuie să țină seama de conținutul preambulului său și, prin urmare, dispozițiile Convenției se aplică și unui copil conceput dar care este încă nenăscut[6].
4. Acesta este contextul în care ar trebui înțeles art. 1 din Convenția cu privire la drepturile copilului, care definește copilul drept „orice ființă umană sub vârsta de optsprezece ani”. De asemenea, merită menționat, așa cum se subliniază în literatură, accentual pus de Convenție pe subiectivitatea copilului[7]. După cum a subliniat E. Verhellen: „…drepturile copiilor sunt înțelese ca drepturile omului-copil, adică revendicări fundamentale pentru îndeplinirea dreptății sociale și a demnității umane pentru copii. Dreptul de a participa la luarea deciziilor democratice, la autonomie și la exercitarea drepturilor în mod independent sunt aspecte importante ale modului de realizare a acestor revendicări. Viziunea ontologică din spatele mișcării pentru drepturile copiilor și imaginea copilului aflat în schimbare, care o însoțește, este aceea că copiii sunt ființe umane. Prin urmare, copiii au dreptul la toate drepturile omului. Copiilor nu trebuie să li se acorde drepturi, întrucât ei le au”[8]. În contextul dispozițiilor citate ale Convenției, ar trebui să se afirme că observațiile lui E. Verhellen se aplică pe deplin unui copil conceput și care este încă nenăscut[9]. Având în vedere conținutul preambulului Convenției, nu putem avea nici cea mai mică îndoială că fiecare ființă umană este un copil din momentul concepției (fuziunea gameților masculin și feminin) până în ziua în care el atinge vârsta de 18 ani[10]. Copiii nenăscuți beneficiază întotdeauna de toate drepturile omului în aceeași măsură ca și copiii după naștere.
5. Mai mult, trebuie amintit faptul că drepturile prevăzute în Convenția cu privire la drepturile copilului aparțin tuturor copiilor, în mod egal. Articolul 2 al Convenției interzice în mod expres oricare discriminare în acest sens: „1. Statele părți se angajează să respecte și să garanteze drepturile stabilite în prezenta Convenție tuturor copiilor din jurisdicția lor, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naționalitate, apartenență etnică sau origine socială, de situația materială, incapacitatea fizică, de statutul la naștere sau de statutul dobândit al copilului ori al părinților sau al reprezentanților legali ai acestuia. 2. Statele părți vor lua toate măsurile de protejare a copilului împotriva oricărei forme de discriminare sau de sancționare pe considerente ținând de situația juridică, activitățile, opiniile declarate sau convingerile părinților, ale reprezentanților săi legali sau ale membrilor familiei sale.” Din cele de mai sus este clar că circumstanțe precum momentul nașterii, vârsta, dizabilitatea etc. nu pot justifica diferențieri în statutul juridic al copilului.
6. Analiza art. 2 din Declarația universală a drepturilor omului din 1948 (denumită în continuare Declarația drepturilor omului) conduce la concluzii similare. Aceasta afirmă că „Fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate în prezenta Declaraţie fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări.” După cum remarcă în mod corect R. Joseph, termenul „fiecare om” indică faptul că dispozițiile Declarației se aplică și unui copil nenăscut[11].
7. Natura universală a drepturilor omului, care sunt în esență drepturile fiecărei ființe care aparține speciei umane, a fost deja menționată în timpul lucrărilor la Declarația drepturilor omului. A.J. Lien a subliniat că „Drepturile omului sunt drepturi universale sau calități permise ale ființelor umane ca ființe umane sau ca indivizi de rasă umană, atașate ființei umane oriunde aceasta apare, fără a ține cont de timp, loc, culoare, sex, filiație sau mediu. Ele sunt cu adevărat piatra de temelie a demnității omului.” [subl. ns.] [12]
8. Faptul că autorul folosește sintagma „ființă umană” este o dovadă că sfera subiectivă a drepturilor omului formulată în Declarația universală a drepturilor omului este cât mai largă posibil. În literatura de specialitate, uneori, se încearcă crearea unei distincții artificiale – cel mai adesea motivate ideologic – între termenii persoană și ființă umană, deși aceștia au, de fapt, aceeași semnificație. Termenul de ființă umană este tratat, de unii autori – complet greșit – ca având un sens mai larg decât termenul de persoană, cu referire doar la oamenii deja născuți[13]. Ceea ce merită subliniat, afirmă U. Soirila explicând diferența dintre termenii ființă umană și persoană, este că istoria cunoaște cazuri în care termenul persoană nu a cuprins sclavii, femeile sau copiii. În prezent, același lucru se întâmplă cu copiii încă nenăscuți[14]. Această paralelă istorică nu este doar foarte semnificativă, ci și extrem de precisă. Astfel, indiferent de anumite discrepanțe nejustificate care apar în literatură, trebuie să susținem în mod explicit identitatea termenilor ființă umană și persoană, care în domeniul dreptului internațional înseamnă întotdeauna fiecare om și, prin urmare, include copilul nenăscut.
9. Dispoziții similare cu cele ale art. 2 din Declarația drepturilor omului sunt prezente și în alte tratate internaționale. În acest context, putem sublinia art. 2 alin. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, din 1966[15] (denumit în continuare: PIDCP), care prevede că: „Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte şi să garanteze tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor şi ţin de competenţa lor drepturile recunoscute în prezentul Pact, fără nici o deosebire, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.” Prin urmare, statele părți ale PIDCP s-au angajat să respecte drepturile prevăzute în acesta, indiferent dacă persoana subiect s-a născut deja sau se află încă în perioada prenatală. În lumina dispoziției menționate anterior, ar trebui să se presupună, de asemenea, că obligația de a asigura drepturile și libertățile garantate în PIDCP, inclusiv protecția legală a vieții, beneficiază fiecărei persoane indiferent de vârstă (art. 2 alin. 1 vorbește despre „orice altă împrejurare”).
10. O dispoziție similară este conținută în art. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din 1950[16] (denumită în continuare CoEDO), care prevede că: „Înaltele părți contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul I al prezentei convenții.” De asemenea, în cazul CoEDO, comentariile lui R. Joseph privind sfera conceptuală a termenului oricărei[17] rămân valabile. Încă o dată, trebuie spus că termenul înseamnă fiecare persoană și, prin urmare, include copilul nenăscut. Conținutul acestei convenții nu poate fi modificat nici măcar de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.
11. O bună parte dintre statele semnatare ale tratatelor amintite, inclusiv România, admit legal avortul în situații de mare probabilitate a existenței unei invalidități sau a unei boli grave a copilului conceput. De fapt, aceasta înseamnă admisibilitatea legală a selecției negative a copiilor nenăscuți pe criteriul stării lor de sănătate și are ca rezultat eliminarea fizică a celor suspectați de dizabilitate sau boală. În acest sens, trebuie subliniat faptul că, în conformitate cu preambulul Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități[18], copiii cu dizabilități ar trebui să se bucure pe deplin de toate drepturile omului, la egalitate cu ceilalți copii și ținând seama de prevederile Convenției cu privire la drepturile copilului[19].
12. De asemenea, trebuie subliniat faptul că admisibilitatea avortului pe criteriul probabilității unei afectări grave și/sau ireversibile a copilului sau a unei boli care îi pune viața în pericol este o manifestare a practicilor eugenice, care nu ar trebui să fie permise într-un stat democratic și de drept. După cum se observă pe bună dreptate în literatura de specialitate, practicile eugenice constituie „cele mai mari atacuri împotriva drepturilor omului”.[20]
13. Analiza statutului unui copil conceput/nenăscut, cu sau fără un diagnostic de boală sau dizabilitate, ca subiect al drepturilor omului ar trebui să facă referire la avize, recomandări, orientări și alte documente similare emise de comitetele internaționale care monitorizează respectarea convențiilor ONU. Trebuie subliniat faptul că nu există o poziție uniformă a acestor comitete în ce privește protecția vieții unui copil nenăscut. Spre exemplu, Comitetul Organizației Națiunilor Unite pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități a fost de acord că: „Legile care permit în mod explicit avortul pe motive de deficiență încalcă Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități (art. 4, 5, 8).”[21] Cu toate acestea, în mod contrar, alte comitete, inclusiv și mai ales – ceea ce este deosebit de regretabil – Comitetul Organizației Națiunilor Unite pentru Drepturile Copilului, încearcă să exercite presiuni asupra Statelor-părți la Convenția cu privire la drepturile copilului, astfel încât să scadă standardul de protecție legală a vieții nenăscute, oferind așa-numitul „acces la avort”. [22]
14. Trebuie remarcat faptul că toate documentele și recomandările emise de astfel de organisme sunt doar sugestii și nu constituie o sursă de drept internațional obligatoriu. Trebuie clarificat faptul că sarcina principală a comitetelor înființate de O.N.U. este de a examina rapoartele prezentate de statele părți și de a face observații finale sau comentarii generale cu privire la rapoartele prezentate. Comitetele nu au puterea de a modifica conținutul tratatelor pe baza cărora au fost înființate, de a introduce în ele noi reglementări sau de a le reinterpreta pe cele existente, de a face obligatorie interpretarea oricăror tratate internaționale sau de a emite recomandări sau comentarii generale obligatorii (ceea ce este deosebit de evident în cazul părții a V-a a Convenției privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor[23].
15. Contrar unor opinii lipsite de orice temei juridic, dreptul internațional obligatoriu (inclusiv pentru România) nu recunoaște conceptul de „drept la avort”. Merită să invocăm regula generală de drept, potrivit căreia ex iniuria ius non oritur, adică nu se poate deriva legea din fărădelege. Prin urmare, nu există o astfel de structură precum „dreptul subiectiv la avort” în dreptul internațional care obligă (inclusiv România).
16. Din analiza prezentată mai sus a obligațiilor internaționale (inclusiv ale României) și din argumentele prezentate, este incontestabil că un copil care a fost conceput, dar nu s-a născut încă, este un om și, prin urmare, este subiect al drepturilor omului. Copilul are în mod inerent aceste drepturi ca ființă aparținând speciei umane, cu un cod genetic unic care îl distinge de mama sa, în uterul căreia este prezent[24]. Un astfel de copil are propria demnitate, a cărei protecție cade în responsabilitatea autorităților publice. Condiția de bază pentru respectarea demnității umane este să fie conferite, fără nicio excepție, fiecărui copil nenăscut garanții legale pentru protecția vieții sale, de o manieră eficientă și concretă, la fel cum îi sunt conferite și copilului născut.
–
NOTE
[1] Cf. J. Maritain, Introduction, în Human Rights. Comments and interpretations, Paris 1948, p. V et seq.
[2] R.P. George, A. Gómez-Lobo, The Moral Status of Human Embryo, «Perspectives in Biology and Medicine» 48/2 (2005), pp. 201-202.
[3] Declarația drepturilor copilului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 20.11.1959.
[4] Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 16.12.1948.
[5] Convenția cu privire la dreptul tratatelor, din 23.05.1969. UNTS vol. 1155, New York 1987, No. 18232 (1980), p. 331-512; Journal of Laws from 1990 No. 74, item 439.
[6] Cf. S. Yoshihara, Human Rights and the Unborn Child by Rita Joseph [review], «The National Catholic Bioethics Quarterly» Autumn 2011, p. 600.
[7] E. Verhellen, The Convention on the Rights of the Child. Reflections from a historical, social policy and educational perspective, [în:] Routledge International Handbook of Children’s Rights Studies, [eds.] W. Vandenhole , E. Desmet , D. Reynaert , S. Lembrechts, London 2015, pp. 50-51.
[8] Ibid., pp. 45-46.
[9] P.A. Tozzi, Sovereignties: Evaluating Claims for a ‘Right to Abortion’ under International Law, Protection of Human Life in Its Early Stage. Intellectual Foundations and Legal Means, [ed.] A. Stępkowski, Frankfurt am Main 2014, p. 59.
[10] Ibid.
[11] R. Joseph, Human Rights and the Unborn Child, Leiden-Boston 2009, p. 63.
[12] A.J. Lien, A Fragment of Thoughts concerning the Nature and the Fulfillment of Human Rights, [în:] Human Rights. Comments and interpretations, Paris 1948, p. 11.
[13] Comentarii de A. Stępkowski: The Necessity for a Holistic Approach to Protecting Human Life, [în:] Protection of Human Life in Its Early Stage. Intellectual Foundations and Legal Means, [ed.] A. Stępkowski, Frankfurt am Main 2014, p. 97 et seq.
[14] U. Soirila, Persons and Things in International Law and “Law of Humanity”, «German Law Journal» 18/5 (2017), p. 1164.
[15] Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea Generală a O.N.U la 16.12.1966. UNTS vol. 999, New York 1983, No. 14668 (1976), p. 171-348; Journal of Laws from 1977 r. No. 38, item 167.
[16] ETS No.005; Journal of Laws from 1993 r. No. 61, item 284 as amended.
[17] R. Joseph, op. cit., p. 63.
[18] Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în data de 26.09.2007. UNTS vol. 2515, New York 2011, No. 44910 (2008), p. 3-193; Journal of Laws from 2012 r., item 1169.
[19] Ca o excepție, Polonia, în rezerva exprimată în timpul ratificării Convenției cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilități arată că articolul 25a nu poate fi interpretat ca o modalitate de confirmare a dreptului la avort și în sensul obligării autorității publice la a-l facilita. UNTS No. A-44910: https://treaties.un.org/doc/Publication/UNTS/No%20Volume/44910/A-44910-Poland-08000002804a471f.pdf.
[20] J.M. Serrano Ruiz-Calderόn, Eugenics as a Human Right, [în:] Protection of Human Life in Its Early Stage. Intellectual Foundations and Legal Means, [ed.] A. Stępkowski, Frankfurt am Main 2014, p. 72.
[21] Committee on the Rights of Persons with Disabilities: Comments on the draft General Comment No. 36 of the Human Rights Committee on article 6 of the International Covenant on Civil and Political Rights, http://www.ohchr.org/Documents/HRBodies/CCPR/GCArticle6/CRPD.docx. Vezi și observațiile remise de PRO VITA București Comitetului pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități al O.N.U. pe marginea proiectului de Comentariu general nr. 6 la art. 5 al Convenției pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, https://asociatiaprovita.ro/activitati/influentare-decizii/comentariul-general-6-drepturile-persoanelor-dizabilitati.
[22] Committee on the Rights of the Child: General Comment No. 15 (2013) on the right of the child to the enjoyment of the highest attainable standard of health (Article 24), 2013, CRC/C/GC/15, http://www.refworld.org/docid/51ef9e134.html (accessed: 26 September 2020), § 31, 54, 70. Cf. de asemenea J. Adolphe, “New Rights” in Public International Family Law? What International Law Actually Says, «Ave Maria Law Review» 10/1 (2011), p. 149 et seq.
[23] Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în data de 18 decembrie 1979, UNTS vol. 1249, New York 1990, No. 20378 (1979), p. 13-142; Journal of Laws from 1982 r. No. 10, item 71.
[24] Așa cum a subliniat Papa Ioan Paul al II-lea în discursul său rostit pe data de 5.10.1995 la forumul Adunării Generale a Națiunilor Unite: „În timpul vizitei mele anterioare la Națiunile Unite din 2 octombrie 1979, am remarcat că exercițiul căutării libertății în zilele noastre își are baza în acele drepturi universale de care se bucură ființele umane prin însuși faptul umanității lor. Tocmai crimele împotriva demnității umane au determinat Organizația Națiunilor Unite să formuleze, la doar trei ani de la înființare, acea Declarație Universală a Drepturilor Omului care rămâne una dintre cele mai înalte expresii ale conștiinței umane a timpurilor noastre” – http://w2.vatican.va/content/john-paul-ii/en/speeches/1995/october/documents/hf_jp-ii_spe_05101995_address-to-uno.html.
