Călărind vajnic pe un val de activism sexual, printr-o inițiativă a Consiliului Europei, Uniunea Europeană a propus susținerea Convenția de Istanbul sub pretextul combaterii „violenței împotriva femeii”, cu intenția de a încorpora acest document în legislația UE. Totuși, Convenția nu are nimic de-a face cu violența în sine. Este doar o inovație politică ce promovează ideologia politică radicală. Sub masca intenției de a proteja victimele, ea instituționalizează ideologia sexuală și transferă puteri de-a dreptul periculoase unor activiști angajați în războiul genurilor, care se poartă acum împotriva familiei, bărbaților și a libertății religioase și civile.
Violența de orice fel face obiectul legilor care condamnă crimele și delictele, orice jurisdicție din lume având prevederi statutare care interzic atacurile cu intenții criminale. Dacă legea penală a unei țări este ineficientă, ea trebuie schimbată (cu toate că nu sunt dovezi care să ateste că ar fi nevoie de așa ceva, și nici chiar Convenția în sine nu pretinde acest lucru). Așadar, nu este nimic care să dea de înțeles că semnarea unei convenții internaționale ar produce o diferență în eficacitatea legilor care interzic și pedepsesc atacurile la persoană.
Convenția este incapabilă să controleze violența. De fapt, scopurile sale politice reprezintă în sine un atac la adresa principiilor de bază ale legislației de drept penal: în primul rând, acea legislație trebuie să fie clară și specifică. În caz contrar, se pot lansa acuzații în instanță pentru lucruri pe care cei acuzați sau cei care judecă nici nu le consideră a fi delicte. Chiar și conceptul de „violență” e definit foarte vag și include chestiuni care nu sunt înțelese sub acest termen în engleza sau franceza sau orice altă limbă de zi cu zi.
Conform Convenției, violența nu trebuie să fie neapărat „fizică”, ci poate fi și „psihologică” sau „economică”. Ce înseamnă mai exact violența „psihologică”? Nimeni nu știe, pentru că acest termen poate însemna orice. Poate fi lărgit ca să se potrivească la orice sau oricare persoană din care un acuzator sau o grupare de interes politic ar dori să facă o țintă a unor pedepse pentru infracțiuni. Aceasta include comportamente și persoane pe care majoritatea dintre noi nici nu i-am considera infractori – ca de exemplu credința religioasă și credincioșii ce-i aparțin – și nu e nici mai mult nici mai puțin decât o undă verde pentru instrumentalizarea politică a dreptului penal și violarea libertăților civile ale celor nevinovați.
În loc să lase violența de domeniul dreptului penal, Convenția face din ea o chestiune de „drepturile omului”. De ce? Nimănui nu i-a trecut vreodată prin cap să afirme că tâlhăria sau jaful armat ar fi încălcări ale „drepturilor omului”. Și de ce violența domestică? Adoptând această logică, vinovăția și nevinovăția oamenilor ar deveni ciolanul pe care se luptă politicile „drepturilor omului”. Tribunalele de drept civil și penal vor deveni inutile, iar vinovăția și nevinovăția vor fi determinate de un mic grup de activiști politici desemnați în spiritul Convenției.
După cum este general acceptat de majoritatea guvernelor și oamenilor (și, din nou, de limbajul cotidian), drepturile omului sunt menite să fie apărate în cazurile în care există acte dușmănoase îndreptate împotriva oamenilor de către guverne, în nici un caz actele de acest fel comise între cetățeni. Acest tip de fapte cade sub incidența dreptului penal.
Acuzațiile de încălcare a drepturilor omului sunt și ele politice. A acuza un guvern de reprimarea acestor drepturi nu necesită o procedură standard de colectare de material probator sau de aducere a guvernului în fața instanței. Putem cere stoparea comportamentului represiv al statului în contextul politicilor guvernamentale, fără a aduce dovezi care să îndeplinească un anumit standard de credibilitate într-o sală de judecată și fără a urma etapele unui proces, pentru că nu există implicit un pericol la adresa siguranței unei persoane anume. Oricât de serioasă ar fi o situație de un asemenea fel, ea presupune schimbări de dorit în modul de guvernare și nu găsirea unui vinovat pentru delicte.
Acuzând însă persoane private de încălcări ale „drepturilor omului”, Convenția înlătură tot aparatul procesual care protejează cetățeanul de eventuale acuzații nedrepte, cum sunt prezumția de nevinovăție, dreptul de a confrunta acuzarea, dublul pericol, standardele dreptului penal în ce privește calitatea dovezilor aduse și așa mai departe. Un cetățean acuzat de „violență domestică” (din nou, așa cum am spus mai sus, un termen în sine foarte vag) ajunge să fie tratat la fel ca un dictator care-și torturează opozanții politici.
Diferența este că, spre deosebire de dictator, cetățeanul nu dispune de o platformă publică de pe care să-și apere poziția; în schimb, din nou spre deosebire de dictator, el poate suferi o pedeapsă penală. Odată instalată acuzația de încălcare a drepturilor omului, verdictul de vinovăție sau nevinovăție ajunge la cheremul opiniei politice, nemaifiind rezultatul unor judecăți pe baza dovezilor, așa cum cere acum legea, iar vinovăția poate fi decisă în urma competiției între activiștii politici și grupurile de interese.
În fapt, Convenția însăși elimină în mod explicit anumite măsuri de protecție standard: acuzatul nu are dreptul să-și confrunte acuzatorul; procedurile sunt ex parte (fără ca acuzatul să fie prezent pentru a se apăra), iar acuzațiile pot fi aduse fără obligația de a dovedi chiar și existența unei victime.
În numele eradicării „violenței”, Convenția mai cere instituționalizarea ideologiei politice, incluzând aici măsuri vizând modificări de comportamente și controlul gândului asupra cetățenilor, împreună cu îndoctrinarea politică a copiilor de către guverne. Statele semnatare trebuie
„să ia măsurile necesare pentru a promova schimbări ale tiparelor sociale și culturale de comportament ale femeilor și bărbaților, în vederea eradicării prejudecăților, obiceiurilor, tradițiilor și altor practici care pleacă de la ideea inferiorității femeilor sau a rolurilor stereotipe atribuite bărbaților și femeilor.”
Cine decide ce anume constituie „prejudecăți” și „roluri stereotipe” și cu atât mai mult ce au voie oamenii să creadă și să practice în viețile lor personale? Nu cumva vor ajunge guvernele să considere și credințele religioase ca fiind „prejudecăți” și să le considere de-acum încolo delicte? Sunt credincioșii de-acum delincvenți? Cei care împărtășesc aceleași „prejudecăți” și „stereotipuri” sunt de-acum complici la „violență”?
Suntem puțini care să nu avem ceea ce unii extremiști cataloghează drept „stereotipuri”. Într-adevăr, Convenția însăși își postulează propriile ei stereotipuri, primul dintre acestea fiind minciuna că doar femeile ar fi victime ale violenței și că doar bărbații ar comite acte de violență domestică. Deceniile de cercetări în domeniu au demonstrat că nu așa stau lucrurile. Și totuși, nu există aici nici o prevedere care să condamne violența împotriva bărbaților sau copiilor. Convenția își recunoaște singură dublul standard orwellian pe care îl adoptă, de exemplu în fraza:
„Măsurile speciale care sunt considerate necesare pentru a preveni și proteja femeile de violența de gen nu vor fi considerate discriminare în termenii acestei Convenții.”
Însă poate cel mai grav aspect este rolul acuzațiilor de violență domestică în destrămarea familiilor. Acuzațiile de violență domestică sunt arme bine-cunoscute, folosite nu doar în procesele de divorț, ci și în acuzațiile de abuz asupra copiilor și justifică îndepărtarea unui părinte din familie fără obligația de a furniza dovezi incriminatorii. Din acest motiv, violența împotriva copiilor ar putea chiar să escaladeze, pentru că se știe că majoritatea cazurilor de abuz asupra copiilor au loc în familiile monoparentale.
Singurul motiv posibil al existenței acestei Convenții este acela că facilitează unor grupuri de interes ocazia de a aduce acuzații nedrepte împotriva unor persoane nevinovate și de a-i priva pe cei acuzați de posibilitatea de a se apăra. Convenția aceasta e foarte aproape de fascism și nu-și găsește defel rostul în a deveni lege care să guverneze niște societăți libere.
Traducere și adaptare după saveservices.ro
