Ce este clonarea?
Cea mai uluitoare şi cea mai tulburătoare dintre toate manipulările genetice este clonarea.
Clonarea este tehnica de producere asexuată de celule şi organisme obţinându-se celule şi organisme genetic identice.
Există două metode de producere a clonilor. Prima, prin scisiune gemelară. Celulele în primele faze embrionare, deci până la nidarea în uter, când sunt încă omnipotente şi nediferenţiate, sunt divizate şi în felul acesta se obţin, artificial, gemeni identici, având acelaşi material genetic. Desigur, dintr-un asemenea embrion cu puţine celule: 2, 4, 8 maximum 16 blastomeri, obţinut pe cale sexuată, adică din întâlnirea unui ovul şi a unui spermatozoid, se pot obţine puţini cloni.
A doua metodă, aceasta asexuată, constă în transferarea de nucleu: din ovulul nefecundat sau chiar fecundat se extrage sau se inactivează nucleul (eventual nucleii) şi se introduce în loc nucleul celulei altui individ, al oricărei celule afară de celula sexuală, adică de spermatozoid. Astfel, clonul obţinut, primind în întregime patrimoniul genetic, este identic cu individul de la care s-a preluat nucleul celulei. Prin această metodă, multiplicarea în serie, ca la xerox, nu cunoaşte limite.
Prin anii 1950 s-a realizat clonarea la broască. Având în vedere că ovulele mamiferelor sunt de o mie de ori mai mici decât ale broaştelor, de-abia după 1980 s-a realizat clonarea mamiferelor: şobolani, oi, vaci, maimuţe, cu nuclee de embrion la stadiul de 8-16 celule, numite în această fază iniţială blastocite. Se credea că după această fază embrionară, deci după circa 14 zile de la fecundare, clonarea nu mai este posibilă întrucât în celulele devenite somatice, diferenţiate, pierzându-şi totipotenţialitatea, ADN-ul este definitiv şi ireversibil alterat şi, prin urmare, nu mai posedă patrimoniul genetic care să mai dea naştere unui nou organism normal. Dar această certitudine s-a prăbuşit la 27 februarie 1997 când revista Nature a lansat vestea că s-a născut, prin clonare, mieluţa Dolly. Naşterea lui Dolly a costat un milion de dolari, preţul mediu al clonării unui mamifer. Eroii acestei realizări au fost Jan Wilmut şi K.H.S. Cambel împreună cu colaboratorii lor de la Institutul Roslin din Edimburg, Scoţia. Marea noutate şi marea senzaţie a constat în faptul că Dolly, tradus = păpuşa (numele s-a dat în amintirea celebrei cântăreţe Dolly Parton) a fost clonată prin introducerea în ovulul unei oi a nucleului unei celule preluate din ugerul altei oi adulte, în vârstă de 6 ani, în ultimul trimestru al sarcinei, aparţinând rasei Fin Dorset. De acum se poate realiza o turmă întreagă de oi Dolly, toate identice cu mama dătătoare de celule.
Aşadar, nu era adevărat că celulele, după prima fază de dezvoltare a embrionului, îşi pierd totipotenţialitatea şi patrimoniul genetic. Statele care au permis avortul şi experienţele pe embrion până în ziua a 14-a pe baza afirmaţiei savanţilor că după această zi celulele embrionului îşi pierd totipotenţialitatea, au comis o eroare enormă. Naşterea lui Dolly a provocat mare panică, alarmă, polemici aprinse în opinia publică mondială. Ecoul lor încă nu s-a stins. Dacă o asemenea clonare s-a realizat la un mamifer aparţinând clasei din care face parte şi omul, înseamnă că până la clonarea omului prin aceeaşi metodă nu mai este decât un pas, în cazul că nu s-a făcut deja şi se ţine secret. De obicei lucrurile acestea nu se dau imediat publicităţii.
Vestea naşterii lui Dolly a provocat consternare şi groază în toată lumea şi reacţiile au fost vehemente; de la preşedintele Clinton care a cerut încetarea experienţelor în vederea clonării omului şi a suspendat subvenţiile de la stat, la J. Chirac, la Comitetele Naţionale de Etică, la Consiliul European, la Parlamentul European, la Organizaţia Mondială a Sănătăţii.
„Clonarea fiinţelor umane, se spune în declaraţia Parlamentului European, nu poate fi absolut justificată şi tolerată de societate, întrucât ea reprezintă o gravă violare a drepturilor fundamentale ale omului, e contrară principiului egalităţii dintre fiinţele umane fiindcă permite o selecţie eugenistă şi rasistă a speciei umane, lezează demnitatea fiinţei umane…”
În 1979 L.B. Shettles de la Universitatea Columbia din New York a transferat nuclee de celule umane germinale în ovule umane. Embrionii umani clonaţi s-au dezvoltat până la stadiul de morulă.
În 1983, doi savanţi de la Universitatea G. Washington, Jerry Hall şi Robert Spillmann, au produs prin scisiune, deci prin prima formă de clonare, embrioni umani. Nici aceştia nu au ajuns la maturitate. După 6 zile de la publicarea clonării, Pp. Ioan Paul al II-lea a reacţionat energic într-un discurs în care vorbeşte despre „experienţe nepermise şi tulburătoare”, despre „manipulări halucinante”, despre „tentaţiile unei nebunii autodistrugătoare”.
La fel de energic s-a exprimat la naşterea lui Dolly. Într-o predică în care comentează textul evanghelic al izgonirii negustorilor din templu, Sf. Părinte spunea:
„Glasul lui Cristos se ridică cu putere şi împotriva «negustorilor din templu» din zilele noastre, adică împotriva celor care fac din negustorie «religia» lor, până acolo încât calcă în picioare, în numele «dumnezeului-puterea şi a dumnezeului-banul», demnitatea persoanei umane prin abuzuri de tot felul”.
Reacţiile împotriva clonării umane s-au născut în parte şi dintr-o frică iraţională, amplificată de o mass-media preocupată mai mult de a crea senzaţie decât de a prezenta adevărul obiectiv. Era teama că ceea ce se citise în romanele ştiinţifico-fantastice şi ceea ce se văzuse în filmele de ficţiune e pe punctul de a deveni realitate. Era frica, de pildă, că vreun dictator dement se va apuca să fabrice în serie o armată de cloni uriaşi cu care să cucerească lumea. Multă lume fusese impresionată de filmul „Copiii veniţi din Brazilia”, după piesa cu acelaşi nume, în care este prezentat un oarecare diabolic doctor Mengele, preocupat să producă o armată de cloni ai lui Hitler din celulele dictatorului conservate în acest scop. Mai era apoi frica de pierdere a identităţii, a personalităţii. Persoană, cuvânt grec, tradus înseamnă mască, chip. Prin clonare, societatea ajunge o turmă de oi sau un muşuroi de furnici fără chip, adică având toţi acelaşi chip. Omul identic la chip cu clonatul devine dublura lui, nu mai e nici el însuşi, nici altul sau este şi el însuşi şi altul. Desigur, clonul fiind copia clonatului şi purtând chipul lui, pierde ceva din personalitatea lui, dar nu se poate spune că nu mai are identitate şi personalitate.
Această teamă exagerată se naşte din faptul că persoana umană este redusă la dimensiunea ei materială, adică biologico-genetică. Ceea ce îi conferă omului unicitate şi identitate este sufletul pe care Dumnezeu îl creează când apare o nouă fiinţă umană, indiferent cum apare aceasta: conform naturii prin fecundare naturală sau împotriva naturii prin fecundare artificială sau clonare. Între clon şi clonat este identitate genotipă, având acelaşi patrimoniu genetic, dar nu şi identitate fenotipă. Între clon şi clonat nu există identitate mai mare decât între doi gemeni, care au şi ei acelaşi patrimoniu genetic, dar fiecare îşi are identitatea sa, personalitatea sa, destinul său, care diferă în funcţie de mediu, educaţie, cultură, de propriile alegeri şi decizii libere, fiecare fiind dotat cu voinţă. Cu siguranţă că dintr-un laureat genial al Premiului Nobel, dacă se clonează, nu rezultă un clon genial ca şi el.
Visul dublurii sau al gemenului sau al sosiei sau al clonului se pierde în străfundurile istoriei. Există în mitologie şi în toate culturile: la pieile roşii, la greco-romani – gemenii Castor şi Polux – la Goethe care descrie în Faust fabricarea unei homunculus în laborator, la Dostoievski, la Oscar Wilde ş.a.m.d.. Dar dacă în cărţile de literatură totul se termină cu uciderea savanţilor nebuni şi devastarea laboratoarelor de către monştrii umani produşi în eprubetă, savanţii de azi sunt liniştiţi: clonii fabricaţi sau care vor fi fabricaţi de ei sunt inofensivi şi paşnici.
Motive pro şi contra
Savanţii sunt mândri de succesele lor şi nu acceptă nici o limită în calea cercetării ştiinţifice şi, fără îndoială, vor realiza clonarea omului, dacă nu cumva au realizat-o deja în secret. Nici o lege şi nici o interdicţie nu-i poate împiedica, aşa cum nimic nu a putut împiedica fabricarea armei atomice.
Hans Ionas, unul dintre părinţii geneticii, dădea anul trecut (1997) lista cu avantajele clonării umane. Amintesc câteva dintre ele:
– Posibilitatea de a produce indivizi geniali, frumoşi, cu calităţi excepţionale, ceea ce va îmbunătăţi rasa umană.
– Se vor produce indivizi sănătoşi, evitându-se riscurile bolilor ereditare care există în înmulţirea pe cale sexuală.
– Toate familiile sterile vor putea să aibă copii.
– Oricine va putea să aibă un copil aşa cum îl doreşte, băiat sau fată, cu celule luate de la o celebritate pe care o admiră, o actriţă, un cântăreţ, o rudă, un prieten; un tată se poate multiplica pe el însuşi, o mamă pe ea însăşi, clonându-se cu celule din propriul organism. Familiile de lesbiene vor putea şi ele să aibă copii cu celule somatice luate una de la alta.
– Părinţii cărora le moare copilul vor putea să-l reproducă cu celule păstrate de la copil înainte de a muri.
– Apoi, utilizarea clonului, a dublurii în scopuri terapeutice. Dublura, clonul este păstrat ca rezervă, în stare embrionară şi la nevoie aceasta poate furniza material biologic, ţesuturi, organe pentru transplant. În prezent e greu de obţinut organe de transplant şi ele sunt costisitoare. Se folosesc organe de la animale transgenice, adică la care s-au injectat gene umane, foarte folosit fiind în acest scop porcul. Însă nu se reuşeşte întotdeauna transplantul şi există riscul unor infecţii. Organele umane de transplant de la accidentaţii mortali sunt puţine. Inimile cumpărate de la chinezii condamnaţi la moarte costă 30.000 de dolari; rinichii pe care îi vând indienii şi filipinezii costă 5.000 de dolari. Mai ieftin se cumpără de la români. Sunt ţigani care-şi vând copii pe 100.000 de lei, neştiind ce se întâmplă cu aceşti copii. Problema se rezolvă mult mai simplu şi mai eficient cu organe preluate de la clon. Cu organe preluate de la propria dublură se exclude incompatibilitatea, fenomenul respingerii.
– Mai sunt şi alte avantaje. Se pot forma echipe de cloni folosiţi în timp de pace şi de război, fabricaţi la comandă în funcţie de necesităţi: cloni mari şi puternici pentru anumite munci grele, pentru a forma echipe de sportivi şi a câştiga la olimpiade, cloni mici pentru zborurile spaţiale, cloni speciali pentru spionaje, ş.a.m.d..
Savantul nu uită să amintească faptul că pentru a-i pune la punct pe chinezi şi pe ruşi, care sunt o permanentă ameninţare pentru omenire prin numărul lor mare, nu este o altă soluţie decât o armată de cloni. Multe persoane, în special femei, au cerut deja să fie clonate.
Desigur, nu toţi savanţii sunt entuziasmaţi de marile progrese ale ştiinţei şi optimismul cu privire la binefacerile pe care le vor aduce descoperirile genetice omenirii, în viitor, mai ales după Hiroshima, Nürenberg, Cernobîl, este mai reţinut. Totuşi cercetările vor continua, aşa cum am amintit, şi e foarte probabil că se va trece la clonarea omului, indiferent care vor fi urmările pentru omenire, fiindcă ştiinţa, mai exact oamenii de ştiinţă, nu mai ţin cont de valorile etice. Protestele, condamnările, luările de poziţie împotriva clonării umane care vin din partea capilor de state, a parlamentelor, a organizaţiilor internaţionale, sunt lipsite de substanţă, de motivaţie etică şi, deci, vor fi absolut ineficiente.
În declaraţiile lor toţi vorbesc de încălcarea drepturilor fundamentale şi de lezarea demnităţii omului. Care om? Omul adult, bineînţeles. Dar în cazul clonării, nu este vorba de omul adult, ci de embrion: de dreptul embrionului de a fi conceput aşa cum a orânduit Dumnezeu în natura lucrurilor, de lezarea inviolabilităţii şi sacralităţii persoanei umane care trebuie recunoscută în embrionul uman din prima clipă a existenţei. Or, nici Clinton, nici Chirac, nici alţi capi de state, nici parlamentele, nici organizaţiile mondiale nu se gândesc la aşa ceva de vreme ce aprobă avortul, fecundarea artificială, de vreme ce 50 de milioane de embrioni umani sunt produşi în eprubetă şi ucişi în fiecare an pe planetă cu binecuvântarea lor. De ce clonarea omului ar fi interzisă?
Nu există nici o legislaţie care să protejeze omul de pericolul clonării. S-a afirmat că, sub acest aspect, bovinele sunt mai protejate decât omul. Urmările clonării, – nu este vorba de clonarea animalelor care poate fi foarte folositoare pentru producţia de lapte şi de carne, sau pentru salvarea unor specii pe cale de dispariţie, deşi ecologiştii au mari rezerve şi sunt îngrijoraţi pentru viitorul ecosistemului planetei, ci este vorba de clonarea umană -, urmările clonării nici măcar nu pot fi bănuite pentru viitorul omenirii după cum prin anii 1935, când s-a descoperit posibilitatea fisiunii atomului de uraniu prin bombardarea cu neutroni, nimeni nu bănuia Hiroshima şi tona de exploziv pe care o avem pe cap de locuitor, cu posibilitatea de a distruge în prezent de 300 de ori întreaga populaţie a globului.
Totuşi, câteva urmări ale acestei revoluţii radicale le putem cunoaşte cu certitudine.
Mai întâi este distrugerea familiei, dispariţia legăturilor de rudenie, de consangvinitate: soţ-soţie, tată-fiu sau fiică, mamă-fiu sau fiică. Prin acest sistem de reproducere asexuată pot apărea combinaţiile cele mai stranii: un copil, de pildă, poate fi tatăl sau mama fratelui sau surorii sale sau un fiu, o fiică, poate fi frate sau soră cu mama sau cu tatăl.
La un moment dat, femeile, multiplicându-se prin clonare, ar putea să se dispenseze de bărbaţi şi să-i elimine de pe faţa pământului, reproducându-se pe ele însele sau reciproc. Mitul amazoanelor, acea populaţie formată exclusiv din femei războinice de pe ţărmul Pontului Euxin (Marea Neagră) practic, prin autoclonare, sau clonare reciprocă, poate deveni realitate. Este expresia absolută a egoismului şi narcisismului. Femeia, spre deosebire de bărbat, se poate autocrea, făcându-şi o copie identică.
Preşedintele Bill Clinton, în declaraţia sa de dezaprobare a clonării umane făcută după naşterea lui Dolly, i-a avertizat pe oamenii de ştiinţă „să nu se joace de-a Dumnezeu„. Aici e toată gravitatea faptului. Îndărătul clonării se ascunde aceeaşi tentaţie luciferică a omului de a fi ca Dumnezeu, de a se substitui lui Dumnezeu, de a-i sustrage lui Dumnezeu prerogativele, de a-şi afirma autonomia totală faţă de Dumnezeu. Omul consideră că poate deveni stăpânul vieţii creând fiinţe umane sau autocreându-se, în alt mod decât o face Dumnezeu; se consideră nemuritor şi veşnic perpetuându-şi propria fiinţă în clonii somatic identici pe care îi creează. Ca şi Dumnezeu care creează omul după chipul şi asemănarea sa, omul creează şi el oameni după chipul şi asemănarea sa.
„Am furat din nou zeilor focul” – scria Aldo Schiavone în ziarul italian Repubblica, imediat după ce s-a născut Dolly.
Biserica condamnase clonarea umană deja cu zece ani înainte de a veni pe lume Dolly, în documentul Donum vitae, întrucât ea este o negare totală a demnităţii procreării umane. Clonarea nu este o procreare, ci o reproducere la nivel zootehnic. E un atentat la demnitatea persoanei obţinute prin clonare. Un clon nu are un tată şi o mamă, nu e rodul unui act de iubire dintre părinţi, ci un produs de laborator, obţinut cu ajutorul unei maşini de fabricat fiinţe umane în serie, un obiect făcut la comandă.
„Tentativele sau ipotezele făcute pentru a obţine fiinţe umane fără nici o legătură cu sexualitatea, trebuie considerate ca fiind contrare moralei, deoarece se împotrivesc demnităţii atât a procreării umane cât şi a unirii conjugale” (Donum vitae).
Parlamentul României a votat în anul 1998 o lege prin care este interzisă la noi în ţară clonarea.
