UPDATE 20 octombrie: textul deciziei CEDO.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a emis recent decizia în cauza „M.P. și alții contra ROMÂNIA” constatând că nu există un „drept de a muri” sau un „drept de a nu fi născut”, ci doar dreptul la viață.
În cauză au fost implicate ca intervenienți (terță parte) 3 ONG-uri care apără viața copilului nenăscut, European Center for Law and Justice (Centrul European pentru Lege și Justiție) cu sediul la Strasbourg și asociațiile românești PRO VITA – filiala din București și Alianța Familiilor din România.
Reclamanții, doi soți români și fiul lor, conceput prin inseminare artificială, născut cu o malformație (tibia agenesis), au solicitat în instanță despăgubiri pentru pierderea suferită prin faptul că copilul s-a născut cu o malformație genetică. Mama a pretins că, dacă medicii i-ar fi explicat pe parcursul sarcinii că fătul are această anomalie, ea ar fi putut alege dacă să facă sau nu avort și deci ar fi putut evita suferirea unui prejudiciu.
În numele copilului lor, părinții s-au la CEDO plâns că dreptul acestuia la viață ar fi fost afectat prin nașterea sa cu dizabilități din cauza unei neglijențe medicale, bazându-se pe articolele 2 (Dreptul la viață) și 8 (Dreptul la respectarea vieții private și de familie) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Totodată, în numele lor, cei doi părinți s-au plâns că nașterea unui copil cu dizabilități le-a adus atingere dreptului la protecția vieții private și de familie.
În intervenția lor, cele 3 ONG-uri menționate au argumentat că:
- articolul 2 al Convenției nu garantează „dreptul de a nu fi născut” (wrongful life) ci doar dreptul la viață, care în România este garantat din săptămâna a 14-a
- copilul nu este rezultatul unei erori medicale
- articolul 8 al Convenției nu garantează părinților un drept de a nu naște un copil handicapat (wrongful birth)
- obligațiile pozitive ale Statului român pe terenul articolului 8 al Convenției au fost îndeplinite
În ceea ce privește „dreptul copilului a nu se fi născut”, Curtea a statuat că un astfel de drept nu există sub articolul 2, „Dreptul la viață”, al Convenției, arătând că acesta „nu poate fi interpretat ca oferind un drept diametral opus, adică dreptul de a muri; nici nu poate crea un drept la autodeterminare în sensul de a oferi unui individ dreptul de a alege moartea în fața vieții.” (un caz similar precedent fiind Pretty c. Marea Britanie).
Curtea a aplicat jurisprudența din cauza Costa și Walter Pavan contra Italia, constatând în același timp, că în Convenție nu este prevăzut un drept autonom la avort.
Însă, dat fiind că instanțele interne au recunoscut violarea (anume, că mama avea dreptul să fie informată asupra anomaliei) și considerând că astfel a fost reparat prejudiciul prin primirea de daune morale, Curtea a conchis că reclamanții nu mai pot fi priviți ca victime ale încălcării drepturilor lor. În concluzie, a declarat cererea reclamanților inadmisibilă (cu unanimitate pentru părinți și cu majoritate pentru copil).
* Conținutul articolului 2 din C.E.D.O.:
„Dreptul la viaţă
1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă :
a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale ;
b. pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute ;
c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”
* Conținutul articolului 8 din C.E.D.O.:
„Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie
1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
