În trecut ca şi astăzi, natalitatea reprezintă un factor determinant în efortul de afirmare al fiecărui neam, mai ales atunci când fiinţarea sa istorică este primejduită de puteri ostile. Să luăm un exemplu.
În 1911, un observator credibil, anume cotidianul de limbă germană Kronstaedter Zeitung din Braşov, făcea, pe fondul guvernării contelui Tisza, ale cărei măsuri anti-româneşti au fost dintre cele mai severe, următoarele consideraţii:
„Femeia română asigură poporului ei poziţia sigură în Ungaria viitoare, grijind de înmulţirea lui… A vedea în jurul ei o droaie de copii e bucuria ei cea mai mare. […] Mulţimea de copii e izvorul fiecărui progres na ţional.” [1]
şi argumenta cum creşterea demografică creează bazele emancipării economice şi culturale a românilor ardeleni, zădărnicind planurile maghiare de marginalizare şi asimilare a lor. Observatorul avea perfectă dreptate. După numai câţiva ani, principiul autodeterminării naţionale valorifica din plin ascendentul demografic românesc permiţând realizarea Marii Uniri. [2]
N-a trecut nici un secol şi perspectivele demografice ale naţiunii române sunt mult mai sumbre. Ultima prospecţie realizată de ONU estimează că până în 2050 România va avea mai puţin cu 4 milioane de locuitori, în principal datorită scăderii natalităţii. Rata totală a fertilităţii actuală, de 1,3 copii născuţi vii la o femeie, este cu mult sub limita de înlocuire a populaţiei (2,1). La care trebuie adăugat faptul, şi mai important, al îmbătrânirii populaţiei, dezechilibrul raportului de vârste, dezechilibrul dintre populaţia activă şi cea pasivă, care vor accentua dramatic dificultăţile economice şi sociale ale ţării.[3] Deja, din totalul populaţiei apte de muncă, populaţia pasivă este o dată şi jumătate mai mare decât cea activă, cu implicaţiile pe care le cunoaştem.
Deşi principiul naţionalităţii pare a fi tot mai contestat de ideologia globalizării, forţa demografică va juca încă un rol extrem de important în Europa lărgită spre care aspirăm şi e cazul să ne întrebăm care va fi viitorul unei Românii excesiv de îmbătrânite în această comunitate. Vor plăti vest-europenii, ei înşişi cu probleme asemănătoare, întreţinerea unei naţii care sucombă din lipsă de contribuabili?
Însă scopul acestei intervenţii nu este de a explora mai departe problemele demografice ale neamului, ci de a prezenta pe scurt motivele pentru care chestiunea procreaţiei şi natalităţii nu este fără semnificaţii propriu-zis religioase şi, ca atare, nu este în afara preocupărilor autentice ale Bisericii. Nu puţini sunt aceia care consideră că acest gen de probleme ar ieşi din sfera misiunii şi competenţelor ei, făcându-se vinovată în acest caz de filetism. În acelaşi timp, după alţii, ea n-ar fi de fapt decât prea superficial angajată în destinul istoric al românilor, dezminţind astfel pretenţia de a fi „Biserica neamului”. [4]
Se cuvin mai întâi menţionate două prejudecăţi care viciază înţelegerea atitudinii Bisericii faţă de aceste probleme:
O prejudecată culturală, intelectualistă, moştenitoare a maniheismului de altădată, însuşită din păcate chiar de unii teologi mai noi, după care naşterea e o lucrare a speciei, o servitute înjositoare, iar eliberarea de ea este sinonimă cu biruinţa creaţiei persoanei împotriva naturii şi „blocajelor” ei. [5] Cei care nu o agreează sunt consideraţi retrograzi, cu concepţii tribale, anti-democratice, naţionaliste.
Să-i dăm cuvântul, atunci, unuia dintre cei mai mari filosofi politici ai vremii noastre, evreica Hannah Arendt:
„Miracolul care salvează lumea, domeniul lucrurilor omeneşti, de la ruina ei normală, „naturală”, este în cele din urmă faptul natalităţii, în care se înrădăcinează ontologic facultatea de a acţiona. Cu alte cuvinte, e vorba de naşterea unor noi oameni, de faptul că o iau de la început, de acţiunea de care sunt capabili prin dreptul de a se naşte. Numai experierea totală a acestei capacităţi poate oferi lucrurilor omeneşti credinţa şi speranţa (…). Tocmai această speranţă şi această credinţă în lume şi-au găsit fără îndoială expresia cea mai succintă, cea mai măreaţă în mica frază a Evangheliilor care îşi anunţă‚ vestea cea bună‘: ‚Un prunc s-a născut nouă‘.” [6]
Trebuie să recunoaştem aşadar un adevăr elementar şi incontestabil: după Dumnezeu, omul este creatorul şi suportul tuturor celorlalte valori, sociale, economice, politice, culturale şi civilizaţia umană nu poate dăinui decât mizând pe valoarea pe care o poate aduce în lume fiecare nou-venit.
O altă prejudecată, sau mai degrabă o ignoranţă, o exprimă opinia destul de răspândită că Biserica Ortodoxă, în general, şi cea Română, în particular, nu s-ar fi pronunţat oficial cu privire la aceste probleme, pentru că, printre alte motive, acestea nu ar privi decât conştiinţa soţilor. Ce a avut de spus Biserica în trecut, prin glasul Părinţilor, se va vedea puţin mai jos. Să constatăm aici că există cel puţin două exprimări ale unei poziţii oficiale a ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române. Conform catehismului oficial al BOR, Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, printre păcatele de moarte se află şi „sodomia, adică desfrâul împotriva firii, precum şi împiedicarea cu bună ştiinţă a zămislirii de prunci şi lepădarea lor.” (Întrebarea 110: „Care sunt păcatele strigătoare la cer?”, par. 2). [7]
În acelaşi sens se pronunţă şi Cuvântul Pastoral al Sfântului Sinod intitulat „Copiii sunt un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu”, adresat clerului şi drept-credincioşilor cu ocazia zilei internaţionale a copilului, la 1 iunie 1997:
„Nu numai avortul, dar şi contracepţia, au urmări grave şi dureroase. Violarea legilor naturii, aşezate de Dumnezeu, prin practici anticoncepţionale presupune şi expunerea la sancţiuni ulterioare. Natura nu se lasă înşelată fără ca sănătatea femeii, mai ales, să nu resimtă loviturile răzbunătoare ale ei”. [8]
Această atitudine nu vine de pur şi simplu de la oameni ci de la Dumnezeu, „de la Care îşi trage numele toată paternitatea în cer şi pe pământ” (Efes. 3,15), având astfel temeiuri în Revelaţie şi în învăţătura Sfinţilor Părinţi. Vom rezuma câteva în continuare.
În Taina Botezului, care ne incorporează printr-o a doua naştere în Hristos şi în Biserică, trupul celui ce urmează a se boteza este uns cu untdelemn sfinţit, mărturisindu-se originea primei naşteri:
„Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Ps. 118, 73). Aceeaşi mărturisire în primul articol al Simbolului de credinţă, rostit în adunare euharistică: „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl, Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”. Dacă crinii ţarinii şi păsările cerului îşi au existenţa ca lucrare a lui Dumnezeu, cu cât mai mult noi, oamenii?
Nu doar protopărinţii Adam şi Eva s-au bucurat de o plăsmuire aparte, ci şi noi, urmaşii lor, nu suntem în mod simplul rezultatul unui proces natural, biochimic, ci în crearea fiecăruia este implicat printr-o intervenţie specifică Ziditorul, după cum ne învaţă Sf. Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei:
„Iar dacă ar fi să-i recunoaştem celui dintâi zidit un privilegiu, ca fiind învrednicit de mana lui Dumnezeu, acesta e unul numai de cinste iar nu de fire. Căci s-a făcut din pământ ca şi toţi [ceilalţi], iar mâna care l-a plămădit cândva pe Adam aceeaşi [e cea care] şi acum şi întotdeauna plămădeşte şi îi constituie pe cei care vin după el.” [9]
Dacă a doua naştere, de sus, este o Cincizecime („Primit-aţi voi Duhul Sfânt când aţi crezut?”, FA 19,2), o cincizecime este şi venirea pe lume, devreme ce aceeaşi suflare de viaţă a Duhului de la creaţie (Gen. 2,7) ne aduce pe toţi oamenii la fiinţă.
De aici nu anularea rolului părinţilor în acest act, ci înălţarea lor ca iconomi ai unei uniri tainice cu Dumnezeu întru o asemănare cu El. În cuvintele Sf. Chiril al Alexandriei:
„Şi precum Dumnezeu e începutul şi obârşia tuturor, ca Făcător şi Creator, aşa şi fiecare dintre cei ridicaţi la ştiinţa de născători este ca o rădăcina a naşterii copilului ca născut din sine şi ca un izvor al trecerii lui în existenta. Aşadar, slujba tatălui şi a mamei spre aducerea la existenţă a tuturor celor de pe pământ este un chip al Creatorului tuturor.” [10]
Venirea în existenţă reprezintă după Sfânta noastră Tradiţie o unire cu Dumnezeu, primă şi întemeietoare pentru cel ce se naşte, secundă şi revelatoare pentru născători. Desigur, nu este decât începutul, destinaţia fiind o unire „mai cu adevărat”, în veşnica Sa Împărăţie. Nu există dorinţă mai mare a creştinilor ca aceea a venirii întru slavă a Împărăţiei inaugurate prin întruparea, jertfa şi învierea Domnului: „Vie Împărăţia Ta!”, ne rugăm zilnic, iar Sfânta Scriptură se încheie cu strigătul Duhului şi Miresei „Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc. 22,20) Numai că, atunci când e vorba de Împărăţia lui Dumnezeu, nimeni nu va putea intra acolo fără să fi fost mai întâi conceput şi născut aici, în această lume.
Aşa cum spune Sf. Simeon Noul Teolog,
„întrucât Biserica este trup al lui Hristos […], până când n-au venit la existenţă sau au bineplăcut toţi, nici trupul lui Hristos nu este întreg, nici lumea de sus nu se umple – iar aceasta este Biserica lui Dumnezeu – căci mulţi sunt astăzi în lume necredincioşi, […] mulţi care trebuie încă să se nască şi bine să placă lui Dumnezeu până la trâmbiţa cea de pe urmă. Căci trebuie să se nască şi să fie aduşi la existenţă toţi cei preştiuţi şi să se umple lumea cea mai presus de lume a Bisericii celor întâi născuţi…” [11]
Înaintea sa, Sf. Metodiu din Olimp interpretând instrucţiunile pe care le dă Dumnezeu israeliţilor cum să ţină Sărbătoarea Corturilor (Lev. 23,39-34) ca referitoare la învierea de obşte, cu trupurile-corturi restaurate în nestricăciune, consideră veacul de acum drept zilele creaţiei în care
„toate se fac prin voinţa şi prin puterea Sa: pământul îşi dă încă roadele sale, lumina se mai separă încă de întuneric, se mai creează încă oameni.”
Abia când Dumnezeu va înceta să mai lucreze se va împlini timpul pentru ziua cea mare a învierii. [12]
Cu alte cuvinte, venirea Împărăţiei este în legătură cu venirea pe lume a tuturor celor mai înainte rânduiţi, în iubirea Sfintei Treimi, să fie plinirea Celui care plineşte toate întru toţi (Efes. 1,5,23). Nu vom putea fi deplin părtaşi înfierii şi moştenirii hărăzite nouă în mod individual, fiecare pentru sine şi pentru meritele sale, ci numai laolaltă, toţi fraţii, între care Domnul Hristos este cel dintâi (Evr. 2,11-12). Aceasta nu înseamnă că Biserica este pur şi simplu pro-natalistă. Nu există o obligaţie de a naşte. A şti mărimea pleromei umane şi timpul împlinirii ei nu sunt ale noastre, deşi contribuim la ele. Există însă o vocaţie, o harismă a căsătoriei (1Cor. 7,7) în cadrul căreia dispoziţia bună şi afectuoasă de a deveni sălaş al unei prezenţe speciale a Duhului de viaţă Făcător, prin Care vine la existenţă o altă icoană personală a lui Dumnezeu, este un rod şi un criteriu al adevăratei iubiri conjugale.
Aşadar, nu raţiuni politice, nu interese de putere motivează atitudinea Ortodoxiei faţă de natalitate, faţă de destinul neamurilor în general, ci atitudinea euharistică, mulţumirea faţă de darul sfânt şi ireductibil al existenţei şi elanul către taina inexprimabilă a comuniunii cu Ziditorul în veşnica existenţă fericită.
–
Note bibliografice
[1] După editorialul „Femeia română”, Telegraful Român, 18/1911. [2] A se vedea Sorina Paula Bolovan, Familia în satul românesc din Transilvania, Cluj-Napoca 1999 şi Ioan Bolovan, Transilvania la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Realităţi etno-confesionale şi politici demografice, Cluj-Napoca 2000. [3] Pe larg la Cornelia Mureşan, Evoluţia demografică a României. Tendinţe vechi, schimbări recente, perspective (1870-2030), precum şi la Vasile Gheţău, „Populaţia României la sfârşit de secol şi de mileniu. Ce perspective?”, Populaţie şi societate, 1-2-3/2001. [4] Vezi, pentru prima acuză, de pildă Olivier Gillet, Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, Ed. Compania 2001. Pentru a doua, de pildă Daniel Barbu, „Etica ortodoxă şi „spiritul” românesc”, în vol. Firea românilor, Ed. Nemira, Bucureşti 2000. [5] O lămurire teologică de ordin general la diac. asist. Ioan I. Ică jr., „Persoană şi/sau Ontologie în gândirea ortodoxă contemporană”, în vol. Persoană şi comuniune. Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae, Sibiu 1993. [6] Condition de l’homme moderne, Paris, Ed. Calmann-Levy, 1988, p. 43. [7] Op. cit., tipărit cu aprobarea Sf. Sinod, EIBMBOR, Bucureşti 1992, p. 363; prima ediţie în 1952, ultima în 2002; subl. mea. [8] Op. cit., p.6. [9] Despre Sinodul de la Niceea, Patrologia Graeca 25, col. 429-431. [10] Închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, în Scrieri. Partea întâia, PSB 38, p. 237. [11] Discursuri teologice şi etice, Scrieri I, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 138-139. [12] Metodiu din Olimp, Banchetul sau despre castitate, IX,1, în Sf. Grigorie Taumaturgul şi Metodiu din Olimp, Scrieri, PSB 10, EIBMBOR, Bucureşti, 1984, p. 103.