Citiți toate episoadele serialului aici
De mai mulţi ani încoace, au apărut şi în presă informaţii şi luări de poziţii despre o aşa numită educatie sexuala promovată în rândul tinerilor nu în clandestinitate, nu prin medii interlope, nici prin mediile de difuzare în masă, ci de-a dreptul prin instituţia naţională destinată anume educaţiei acestei generaţii, adică învăţământul de stat, gimnazial şi liceal.[1] Nu era vorba de un subiect oarecare, banal, ci unul – sexualitatea – intim legat de ceea ce reprezentatul cel mai înalt al ierarhiei bisericeşti numea nu de mult „o adevărată avalanşă de desfigurare morală a societăţii noastre”[2].
Nu era vorba despre o educaţie sexuală oarecare, ingenuă, ci una care nici nu pomeneşte căsătoria, dar descrie amănunţit anatomia şi fiziologia actului sexual, prezintă homosexualitatea ca deplin respectabilă şi se concentrează asupra metodelor anticoncepţionale.[3] Luările de poziţie amintite, pe un ton de urgenţă, par a fi provocat ridicări de sprâncene sau încruntarea lor, fiind considerate fie exagerate, prea alarmiste, fie neavenite, imixtiuni într-un domeniu strict rezervat al conştiinţei, care nu-i priveşte pe ceilalţi, nici Biserica, nici pe păstorii turmei cuvântătoare. În orice caz, nici un fel de atitudine sau de acţiune nu pare a se fi urnit în acest sens dincolo de cercul membrilor unor asociaţii ortodoxe, puţine şi minuscule, preocupate de nişte realităţi foarte neplăcute dar a căror dezbatere publică, eventual la biserică, este socotită tocmai de aceea de un anumit prost gust.
Iată însă că pentru alţii acest subiect, departe de a fi considerat unul sacrosanct ori indecent, este ţinta unei atenţii deopotrivă tot mai intense şi tot mai extinse. Încă o dată, nu este vorba de proxeneţi ori comercianţi de produse erotice, ci de instituţiile statului, obligate de acum în acolo să treacă peste pudoarea reală sau doar pseudo-pudoarea părinţilor, trupeşti sau spirituali, şi „să adopte… derularea sistematică în unităţile şcolare de programe de educaţie pentru viaţă, inclusiv educaţie sexuală pentru copii [subl.n.], în vederea prevenirii contactării bolilor cu transmitere sexuală şi a gravidităţii minorelor”, cum citim în proaspăta (pe atunci, n. red.) „Lege nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului”. [4]
De fapt, legea conferă temei juridic unei situaţii în plină desfăşurare, căci iniţiativele de educaţie sexuală amintite mai sus, experimentate ca „proiecte-pilot” de diverse organizaţii neguvernamentale – dar care activau în şcoli cu aprobarea ministerului şi inspectoratelor de resort au fost preluate în 2003 în aşa numitul „Program Naţional Educaţia pentru Sănătate în Şcoala Românească” care a introdus în învăţământul pre-universitar disciplina, pentru moment opţională, „Educaţie pentru sănătate”.
Deşi destinată în principiu „dezvoltării armonioase a copilului şi adolescentului, a stării lui de bine şi a unei calităţi superioare a vieţii… din punct de vedere somatic, fiziologic, mintal, emoţional, social şi spiritual” [5], disciplina este dominată începând cu clasa a şasea de temele de educaţie sexuală, printre acestea detaşându-se cele precum „sarcina nedorită şi avortul – servicii sociale: planificare familială, consiliere”, „plani-ficare familială, concepţie, contracepţie”, „diagnoza prenatală; identitate şi orientare sexuală; legislaţia privitoare la sexualitate”.[6]
Şi cum toată lumea recunoaşte precocitatea copiilor de astăzi, cei care nu mai consideră sexualitatea un tabu s-au gândit să extindă educaţia sexuală la copiii preşcolari, aşa cum ne demonstrează un proiect realizat de Societatea Naţională pentru Copilul Abuzat şi Neglijat. Cu premiza că este „mai bine prea repede decât prea târziu”, proiectul a demarat în grădiniţe din 12 judeţe, printre care şi Sibiul, oferindu-le părinţilor amatori arta de a-i învăţa pe preşcolarii lor „ce şi cum”, adică realităţile – anatomia, fiziologia şi practica reproducerii umane, desigur într-un limbaj considerat accesibil copiilor între 4 şi 7 ani. [7] Motivaţia este serioasă, anume necesitatea feririi copiilor de eventuale abuzuri sexuale, dar de ce tocmai educaţia sexuală explicită îi poate feri pe copii de aşa ceva nu este de loc limpede. N-ar fi mai bine să-i învăţăm în acest scop artele marţiale? În orice caz, violenţa de orice natură îndreptată asupra copiilor se poate îndepărta nu prin maturizarea lor forţată ci prin maturizarea reală a adulţilor, mai ales a părinţilor lor, destui dintre ei diminuaţi sau desfiguraţi sufleteşte de patimile care îi bântuie, din tinereţile lor, vorba cântării, în lipsa unei educaţii privitoare la viaţa intimă demnă de numele ei. [8]
Iată-ne ajunşi la responsabilitatea Bisericii şi la pilda Sfântului Ioan Gură de Aur. După cum reiese din pericopele omiletice prezentate mai jos, [9] nici marele Părinte, asemenea educatorilor noştri, n-a considerat că o anumită educaţie sexuală nu-l priveşte şi că ar fi inoportun amestecându-se în intimităţile enoriaşilor săi; dimpotrivă, convins că „un singur Trup şi un singur Duh” nu este o pioasă figură de stil ci conţinutul şi hotarul Bisericii, privea aceste intimităţi ca ale sale. Prin ce altceva aparţinem Bisericii dacă nu prin conştiinţe şi ce altceva au de îndrumat păstorii dacă nu mintea şi inima noastră, cu toate cele ascunse ale lor, astfel încât să ne curăţim de „toată necurăţia” (cf. Mt. 23, 27)?
Desigur, curăţirea inimii şi îndrumarea ei nu se fac oricum, mădularele nu stau oricum laolaltă; există riscul brutalităţii sau indecenţei, cum remarcă Sf. Ioan: „multe şi variate sunt plăcerile desfrânării, despre care nici nu putem vorbi; de aceea zicând în general „feriţi-vă de desfrânare” (1 Tes. 4, 3), apostolul le lasă la conştiinţa celor ce le săvârşesc”. Dar, continuă: „când el [apostolul] zice „fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească vasul [trupul]” (1 Tes. 4, 4), arată că lucrul acesta se obţine prin învăţătură, şi încă multă, astfel încât să nu cadă în desfrânare”. [10] Mai ales atunci când educaţia contrară, cea care atrage la desfrânare, se revarsă nestingherită în case şi în public. Pe atunci contra-educaţia o făceau îndeosebi teatrul, baia publică şi petrecerile de la nunţi, şi cu destul succes de vreme ce Sf. Ioan se vedea nevoit să lase şi el deoparte chestiunea decenţei sau a gustului pentru a-şi face datoria învăţătorească. Dacă vindecă şi nu dacă e imaculată sau de aur era problema care îl preocupa pe Sf. Ioan în legătură cu gura sa.
În ce măsură mai este actuală această nelinişte a Părintelui predicatorilor, în ce măsură se mai potrivesc cuvintele sale cu sensibilităţile auditoriului tânăr şi adult de astăzi, îl invităm pe binevoitorul cititor să concluzioneze la sfârşitul lecturii, adăugând doar rugămintea de a nu uita să pună în comparaţie priveliştea teatrului antic descrisă aici cu priveliştile similare obişnuite în zilele noastre. [11]
„[…] Îngăduiţi-mi, vă rog, să vă vorbesc şi ceva necurat, cum se zice, deşi mi se dogoreşte faţa de ruşine. Nu o fac de bunăvoie ci nevoit din cauza celor ce nu se ruşinează de faptele lor. Vedem aşa ceva de multe ori chiar şi în Sfintele Scripturi. De pildă, Iezechiel când mustră Ierusalimul spune multe de acest fel şi nu se ruşinează, căci nu vorbeşte de bună voia sa ci datorită marii purtări de grijă ce o avea pentru iudei. Deşi cuvintele ar părea nedemne, totuşi scopul fiind demn sunt foarte potrivite pentru cel ce vrea să scoată necurăţia din suflet; pentru că dacă nu va auzi asemenea cuvinte, sufletul neruşinat nu se va îndrepta niciodată. Chiar şi doctorul când vrea să scoată puroiul din vreo rană, mai întâi pune degetele pe rană, pentru că dacă nu murdăreşte mai întâi mâinile lui vindecătoare nu va putea tămădui pe bolnav. Aşa şi eu, dacă mai întâi nu-mi voi murdări gura cea vindecătoare, vorbind despre patimile voastre, nu vă voi putea tămădui. Însă, la drept vorbind, nici gura nu se murdăreşte, precum nici mâinile doctorului. Şi de ce oare? Pentru că necurăţia ce iese din ea nu-i este proprie, după cum şi acolo necurăţia nu este din mâinile doctorului ci din trupuri străine. Deci dacă doctorul nu se poate da în lături să pună mâinile lui curate pe un trup străin şi degetele pe puroi, apoi oare noi ne vom da în lături să ne atingem de propriul nostru trup? Căci trupul nostru voi sunteţi, iubiţilor, slab şi necurat de multe ori, însă al nostru.
Aşadar, despre ce voiesc să vă vorbesc acum şi am făcut o aşa digresiune? Ei bine, ascultă. Tu n-ai îmbrăca o haină murdară a slugii tale, ci ai prefera mai bine să stai gol decât s-o îmbraci, de teamă să nu te molipseşti de vreo boală sau să nu te murdăreşti, iar cu un trup necurat şi murdar, pe care l-a folosit nu numai sluga ta ci şi nenumăraţi alţii, te îmbraci şi nu te murdăreşti? V-aţi ruşinat poate auzind acestea? Ruşinaţi-vă însă în fapte, nu în vorbe! Trec cu vederea multe altele, ca deşănţarea şi stricarea moravurilor şi toate câte contribuie în a face pe cineva rob unei vieţi stricate, şi te întreb: intri la aceeaşi femeie şi tu şi sluga ta? Şi dacă ar fi numai sluga ta cel puţin, dar mai intră acolo şi călăul. Ei bine, pe călău nai suporta nici să-l prinzi de mână, dar cea pe care s-a făcut un trup cu el o îmbrăţişezi şi o săruţi cu foc şi nu te înfricoşezi, nu te sfiieşti? Nu te ruşinezi şi nu te tulburi?
Am spus mai înainte către părinţii voştri să vă căsătorească curând, cu toate acestea nici voi nu sunteţi nevinovaţi de pedeapsă. Dacă nu ar fi fost, mai demult sau chiar şi astăzi, mulţi tineri care să trăiască în înfrânare12 şi neprihăniţi, poate atunci aţi fi avut cuvânt de apărare. Însă cum sunt, ce veţi mai zice? Că n-aţi putut stăpâni văpaia poftelor? Dar vă acuză cei ce au putut şi care au aceeaşi natură ca şi voi. Ascultaţi pe Pavel care zice: „Căutaţi pacea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.” (Evrei 12, 14) Ameninţarea aceasta oare nu este îndeajuns ca să vă înfricoşeze? Vezi pe alţii înfrânaţi şi petrecându-şi cu demnitate întreaga viaţă şi tu nu te stăpâneşti nici măcar în vremea tinereţii? Vezi pe alţii luptându-se necontenit contra poftelor şi tu nu poţi răbda nici măcar o dată?
Dacă vreţi, vă spun eu motivul. Nu tinereţea este de vină, căci dacă ar fi aşa atunci toţi tinerii ar trebui să fie desfrânaţi, ci noi înşine suntem de vină, noi înşine ne împingem în foc. Când te duci la teatru şi stai acolo privind şi sorbind cu ochii pe acele femei cu pieptul gol, simţi pe moment plăcere, dar ai aţâţat prin asta frigurile ce te-au cuprins pe urmă. Când vezi pe scenă femei arătându-şi forma trupului, când auzi şi cântări care nu conţin altceva decât amoruri nebuneşti – „cutare femeie, zice, a iubit pe cutare bărbat însă nu l-a cucerit şi s-a spânzurat” –, când vezi că-şi îndreaptă amorurile anormale către mamele lor, când toate acestea le simţi şi prin auz şi prin formele în care ţi se prezintă piesa teatrală, şi prin femei şi chiar prin bărbaţi bătrâni – căci mulţi punându-şi mască imită pe femei –, când vezi toate acestea, zic, cum vei mai putea să fii înfrânat, când acele povestiri, acele privelişti, acela cântece, acele mişcări ţi-au cucerit mintea şi i-au inoculat atâtea şi atâtea vise care se succed unul după altul? Căci în mod firesc mintea îşi imaginează de cele mai multe ori acele lucruri care le vrea şi le doreşte în timpul zilei.
Deci când vezi acolo lucruri josnice şi auzi cuvinte şi mai josnice, când eşti rănit din toate părţile dar medicamente nu pui peste acele răni, atunci cum să nu sporească puroiul? Cum să nu se întindă boala şi încă mult mai tare decât boala sau cangrena din trupurile noastre? Dar dacă am voi, am putea să o îndreptăm mult mai uşor decât bolile trupului, fiind vorba numai de voinţa noastră. În bolile trupeşti este nevoie şi de medicamente şi de doctori şi de timp, pe când în cazul de faţă este de ajuns voinţa; ea singură îl face pe cineva bun, tot ea îl face şi rău. Când grămădim în sufletul nostru cele vătămătoare şi nici nu pomenim măcar de cele folositoare, atunci de ce sănătate mai poate fi vorba? De aceea şi Pavel zice [despre asemenea oameni]: „ca şi păgânii care nu cunosc pe Dumnezeu” (1 Tes. 4, 5). De aceea, iubiţilor, să ne ruşinăm şi să ne înfricoşăm, deoarece chiar şi păgânii, care nu cunosc pe Dumnezeu, de multe ori sunt înţelepţi şi înfrânaţi. Să ne ruşinăm, zic, fiindcă suntem de multe ori mai răi decât aceia. […]”
(Omilia a V-a la 1 Tesaloniceni, din Comentariile sau explicarea epistolei către Coloseni, I şi II Thesaloniceni a celui întru sfinţi părintelui nostru Ioan Chrisostom, trad. arhim. Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1905, p. 217-219.)
„[…] Spune-mi, despre care plăcere vorbeşti? Despre cea a împreunării, trecătoare şi scurtă? Dar aceasta îndată e răscolită de război, de valuri, de tulburare, de aceeaşi nebunie iarăşi.
Şi acestea ne sunt spuse ca şi cum ar vorbi cineva unor tineri desfrânaţi, nu ca unora care stau îndelung să asculte vorbindu-li-se despre Împărăţia cerurilor şi despre iad. Însă dacă aducem în discuţie şi aceste lucruri, nici nu putem exprima cât de mare este plăcerea celui înfrânat, gândindu-ne la cununile, premiul, petrecerea împreună cu îngerii, lauda lumii întregi, îndrăzneala ce o va avea, precum şi la acele nădejdi bune şi nepieritoare.
„Dar împreunarea are în sine o anumită plăcere, mereu se trâmbiţează asta, pe când cel înfrânat suferă într-una luptându-se cu tirania naturii.” Şi cu toate acestea, se întâmplă tocmai contrariul, căci năvala şi tulburarea aceasta se găseşte mai mult la cel desfrânat. Căci şi învălmăşeala în trup îi este foarte mare, fiind mai rău decât orice mare furtunoasă, neputând sta niciodată împotriva poftei, ci mereu este lovit de ea, precum cei demonizaţi, care întruna sunt tulburaţi de duhuri rele. Dar cel înfrânat, ca un luptător eminent, aruncând întruna de la sine acea plăcere, câştigă cea mai bună şi mai plăcută plăcere dintre miile de plăceri, împodobindu-se întruna cu biruinţa aceasta, cu cugetul împăcat şi cu cele mai strălucite trofee. Celălalt, dacă după împreunare se odihneşte puţin, asta nu înseamnă nimic, căci iarăşi a venit furtuna peste el, iarăşi valurile de dinainte, pe când cel ce filosofează [13] nu permite ca o astfel de tulburare să-şi ia măcar început, nici ca marea să se înfurie, nici ca fiara sălbatică să urle. Iar dacă, stăpânindu-şi o astfel de înclinaţie, chiar ar suferi vreo silă sau vreo tulburare, fiind totuşi întruna hărţuit şi atacat, el nu va ceda de loc, asemănându-se cu cel ce ţine în frâu un cal sălbatic şi înfuriat şi-l stăpâneşte cu toată băgarea de seamă, pe când cel care cedează ca să scape de osteneală va fi tras de cal şi purtat în toate părţile.
Acestea, iubiţilor, deşi vi s-au spus poate mai lămurit decât trebuie, totuşi nimeni să nu mă învinovăţească, fiindcă eu nu caut să mă împodobesc cu măreţia cuvintelor, ci să fac măreţi pe cei ce mă ascultă. De aceea şi Proorocii nu cruţă nici unul dintre aceste cuvinte voind să taie din rădăcină neînfrânarea iudeilor, ba încă îi atacă mai pe faţă decât noi, în toate cele ce v-am vorbit. De altfel şi medicul care vrea să taie rana în putrefacţie nu se gândeşte cum să-şi ţină mâinile curate ci cum să scape bolnavul de acea rană. De asemenea, cel ce voieşte să înalţe pe cel smerit, se smereşte el mai întâi. Şi cel ce încearcă să lichideze un atentator, se va umple de sânge odată cu acela, însă acest fapt îl face încă şi mai strălucit. Şi când ar vedea cineva un ostaş întorcându-se de la război mânjit de sânge şi de creieri, nu-l va urî din cauza acesta, nici nu-l va dispreţui, ci mai mult îl va admira.
Tot aşa deci facem şi noi; căci dacă vedem pe cineva întorcându-se plin de sânge după ce a sfâşiat pofta, încă mai mult îl admirăm, şi ne facem părtaşi luptei şi biruinţei lui, iar către cei ce o iubesc zicem: Arătaţi-ne plăcerea ce o aveţi din poftele voastre. Cel înfrânat o are de la lupta şi biruinţa sa, iar tu de nicăieri. Dacă îmi veţi spune de plăcerea cea din împreunare eu vă voi dovedi că plăcerea celui cumpătat este mai evidentă, mai persistentă. Tu ai o mulţumire în urma unei plăceri scurte şi care aproape nici nu se vede, pe când acela o are de la conştiinţa sa, mai mare, mai îndelungată, mai dulce.
Împreunarea cu femeia nici nu poate să ţină sufletul netulburat şi să-l înaripeze ca filosofia fiindcă acesta, după cum am zis, ne arată lămurit plăcerea sa, pe când la tine văd numai dezgustul ce-l ai în urma înfrângerii, şi chiar dacă aş voi să-ţi văd plăcerea, n-aş găsi-o nicăieri. Căci ce timp vrei să-ţi afli de plăcere? Cel dinainte de împreunare? Dar acela e de nebunie, de zăpăceală, de ieşire din fire, întrucât a scrâşni din dinţi şi a te pierde nu vine de la plăcere, deoarece dacă ar fi de la plăcere nu te-ar fi făcut să suferi precum cei în dureri. Căci şi pugiliştii când sunt loviţi scrâşnesc din dinţi şi femeile când nasc sfârşindu-se de dureri acelaşi lucru îl fac. Aşa că aceasta nu este plăcere ci mai mult o ieşire din fire, o sminteală, o tulburare. Dar poate timpul de după împreunare? Nici acesta nu este plăcere, fiindcă nici despre femeia ce a născut nu zicem că este în plăcere ci că a scăpat de dureri. Însă asta nu este plăcere ci mai degrabă boală şi slăbiciune sau cel mult la mijloc între acestea două. Deci, spune-mi, care este timpul plăcerii? Nu este nici unul sau, chiar dacă ar fi, apoi este atât de scurt încât mai că nici nu este. Deşi ne-am silit mult să găsim acel timp şi să punem stăpânire pe el, totuşi n-am putut. Nu aşa este şi cu timpul celui înfrânat, căci acesta este îndelungat şi evident tuturor. Mai bine zis întreaga lui viaţă este în plăcere, conştiinţa lui fiind liniştită, valurile fiindu-i potolite, ne având de nicăieri vreo tulburare. Aşadar, fiindcă mai ales acesta este în plăcere, pe când iubitorul de plăcere este veşnic în tristeţe şi tulburare, să fugim de desfrânare şi să ne ţinem de înfrânare ca astfel să ne învrednicim şi de bunurile viitoare, cărora fie să ne învrednicim cu toţii, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.”
(Omilia a XXXVII-a la 1 Corinteni, din Comentariile sau explicarea epistolei I către Corintheni, a celui întru sfinţi părintelui nostru Ioan Chrisostom, trad. arhim. Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1908, p. 521-523.)
Note bibliografice
[1]. Vezi Îndrumătorul Pastoral al Arhiepiscopiei Sibiului începând cu anul 2000.
[2]. Prea Fericitul Patriarh Teoctist, „Biserica – acoperemântul sufletelor noastre”, cuvânt adresat membrilor Adunării Eparhiale a Mitropoliei Ortodoxe Române din Germania, Nüremberg, 10 mai 2003, acum în vol. XII al seriei „Pe treptele slujirii creştine”, EIBMBOR, 2004, aici p. 186.
[3]. Pentru a o deosebi de alte moduri de a-i iniţia pe cei tineri în acest subiect, a fost numită – datorită acestor caracteristici educaţie sexuală integrală sau explicită (comprehensive sexual education).
[4]. Copil fiind orice persoană care nu a împlinit 18 ani. Legea a fost promulgată prin Decretul nr. 481 din 21 iunie 2004 şi publicată în M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004; aici p. 1032-1033: secţiunea a 3-a „Sănătatea şi bunăstarea copilului”, art. 43, par. 3, lit. i). Date care vor intra probabil în istorie.
[5]. Cf. „notei de prezentare” din Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului-Consiliul Naţional pentru Curriculum, „Programe şcolare pentru disciplina opţională Educaţie Pentru Sănătate”, Bucureşti, 2003, p. 2.
[6]. Cf. Ministerul Educaţiei şi Cercetării-Consiliul Naţional pentru Curriculum, „Programe şcolare revizuite pentru disciplina opţională Educaţie Pentru Sănătate”, Bucureşti, 2004, p. 19, 25, 26.
[7]. În municipiul Sibiu proiectul s-a desfăşurat la grădiniţa cu program prelungit nr. 29, cu colaborarea unui cadru de la Direcţia pentru Protecţia Copilului! Detalii în presă, de pildă Jurnalul Naţional din 24 nov. 2004, p. 31 şi 29 nov. 2004, p. 28. O temeinică critică a acestui program la Larisa Iftime, „Scrisoare deschisă directorilor de grădiniţe, educatorilor şi părinţilor din Sibiu”, în Dosar ProVita Media, nr. 88, accesibil la www.provita.ro. Asociaţia Pro-Vita Sibiu a difuzat această scrisoare tuturor grădiniţelor din Sibiu.
[8]. Motivaţia este serioasă pentru toate programele naţionale desfăşurate: „campania pentru sănătatea reproducerii” invocă scăderea numărului de avorturi, a mortalităţii maternale, „educaţia pentru sănătate”, scăderea numărului sarcinilor adolescentine, scăderea incidenţei bolilor cu transmitere sexuală etc., numai că ceea ce propun, anume educaţia sexuală explicită şi contraceptivă, ostilă castităţii, ca şi familiei heterosexuale şi monogame, tratarea libertinajului prin distribuirea gratuită a prezervativelor şi permisiunea ca minorele să avorteze fără consimţământul părinţilor (cum propune proiectul legii pentru sănătatea reproducerii aflat în dezbaterea Parlamentului) nu pot decât amplifica fenomenul pe care îşi propun, să presupunem, să-l combată.
[9]. Am preluat, adaptat la limbajul actual şi, pe alocuri, modificat prin confruntare cu ediţia Migne, traducerea bună şi încă atât de utilă a arhimandritului, viitor ierarh, Teodosie Atanasiu (care a folosit însă ediţia Ford a omiliilor hrisostomiene la corpusul paulin).
[10]. Din primul fragment prezentat mai jos.
[11]. Cât despre motivul pentru care tocmai semnatarul acestei introduceri şi nu altcineva a găsit de cuviinţă să trateze delicatul subiect, precum şi calitatea în care o face, o justificare se poate citi la Luca 19, 40. Pentru alte competenţe se pot avea în vedere: în primul rând scrierile Sf. Ioan Gură de Aur, pe larg, mai ales Cateheze maritale. Omilii la căsătorie, Ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 2004, volum de antologie care va fi urmată de alte două, despre căsătorie şi educaţia copiilor; apoi: Pr. Prof. Ilie Moldovan, Adolescenţa, preludiu la poemul iubirii curate, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001; Monahul Daniel Cornea, Sexualitatea. O privire din tinda Bisericii, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004; V. V. Zenkovsky, Convorbiri cu tinerii despre sexualitate, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1997; Jean-Luc Marion, Fenomenul erosului, Ed. Deisis, Sibiu, 2004.
[12]. Sophrosune, putând fi tradus, după context, cu înfrânare, castitate, chiar cumpătare, desemnează o integritate a sufletului, dată de autocontrolul voinţei raportat la Dumnezeu, în actele care implică necesităţile trupeşti şi a căror satisfacere generează plăceri. Vechile traduceri, influenţate de slavonă, redau prin întreagă înţelepciune.
[13]. Pentru Sfântul Ioan filosofia este modul de viaţă specific Evangheliei, „viaţa în Hristos”, nu o teoretizare.
