Citiți toate episoadele serialului aici
Când cineva caută să-şi lumineze înţelegerea prin cuvântul inspirat al Noului Testament despre sensul căsătoriei şi al tainei care o iniţiază, nu are prea mult de ales. Locurile consacrate, şi fixate ca atare ca pericopă evanghelică, respectiv apostolică în slujba cununiei, sunt Ioan 2, 1-11 şi Efeseni 5, 20-33. Dacă cuvintele Sf. Ap. Pavel sunt cel mai adesea preferate, deopotrivă de predicatori şi de nuntaşi, de teologi şi de laici, pentru măreţia pe care o descoperă căsătoriei ca taină „în Hristos şi în Biserică” şi pentru îndemnurile la o iubire între soţi după chipul şi asemănarea dintre Mire şi Plinirea Sa, pericopa evanghelică rămâne oarecum în umbră, mai mult ca relatare a prezenţei şi a minunii Mântuitorului care demonstrează instituirea divină a tainei, ilustrând astfel demnitatea la care este ridicată căsătoria în creştinism.
Dar despre sensul minunii de la nunta din Cana Sfinţii noştri Părinţi au de spus, dacă nu mai multe, oricum ceva mai mult. Dar primul lucru pe care ar trebui să-l reamintim este că Biserica primară prăznuia cum se cuvine această minune, odată cu sărbătoarea Epifaniei, Arătarea Domnului, din care s-au desprins ulterior sărbătorile Naşterii şi Botezului.[1]
Legătura teologică dintre aceste trei evenimente ale iconomiei după trup a Mântuitorului, Naşterea, Botezul şi Nunta din Cana, care explică împreuna lor prăznuire, e tocmai aceea a întreitei Sale arătări sub chip ipostatic („Cerul şi pământul s-a unit astăzi, născându-se Hristos… Astăzi este văzut cu trup pentru om Cel din fire nevăzut…”, stihire la Litie, 25 dec.), cosmic („Lumina cea adevărată s-a arătat şi tuturor luminare se dăruieşte. Se botează Hristos cu noi… Pune sfinţenie în ape şi aceasta se face curăţire sufletelor. Pământesc lucru este cel ce se arată, şi mai presus de ceruri Cel ce se cunoaşte…”, stihire la Laude, 6 ian.) şi euharistic („Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa…”, Ioan 2,11). Apa era atunci prefăcută în vin pentru ca, la sosirea ceasului, vinul să se prefacă în sângele mărturiei Noului Legământ (cf. 1Ioan 5,8).[2]
Explicând neofiţilor cu ocazia botezului tainele iniţierii creştine, Sf. Chiril al Ierusalimului remarca această iconomie treptată, de la anticipare la împlinire, astfel:
„Prin propria încuviinţare a prefăcut oarecând în Cana Galileii apa în vin, şi oare nu-i vrednic de crezare când preface vinul în sânge? La o nuntă trupească fiind chemat a săvârşit această minune străină, oare nu va fi mărturisit cu atât mai mult când dăruieşte fiilor Mirelui îndulcirea trupului şi sângelui Său?” (Cateheze mistagogice, IV, 2) [3]
Relevarea conţinutului fundamental al minunii din Cana, cel mistagogic – care ne iniţiază în taina lui Hristos – ce ne-o prilejuieşte ziua prăznuirii sale, ne arată că nu e vorba de o minune de circumstanţă, ca să zicem aşa – s-ar fi întâmplat ca Domnul să se afle prin preajmă, să fie chemat şi, dacă tot a venit, ar fi găsit ocazia să reconfirme binecuvântarea originară a căsătoriei. Aceasta ar lăsa căsătoriei înseşi un loc de circumstanţă în creştinism, cum s-ar putea crede, mai ales raportând-o la fecioria consacrată. Faptul că Hristos s-a arătat pe Sine atât la Botez, cât şi la Nuntă şi acestea se prăznuiesc împreună, ne arată botezul creştin ca o însoţire nupţială cu Hristos-Mirele, iar nunta ca îmbrăcare în haina baptismală a sfinţeniei fecioriei Sale, aşa încât cununia şi fecioria, asumate de Hristos, îşi comunică una alteia calităţile, fără confuzie şi fără separare. [4]
Sf. Efrem Sirul lăuda cu astfel de cuvinte Arătarea Domnului şi pecetluirea casnicilor Săi, cu ocazia praznicului:
„Din apă a făcut vin şi a dat de băut oamenilor la nunta Sa. Pentru voi care aţi postit/v-aţi înfrânat, untdelemnul este mai bun decât băutura. Prin vinul Lui mirii s-au însoţit, prin untdelemnul Său soţii s-au făcut feciorelnici: cu vinul Lui se face căsătoria, iar cu untdelemnul Său sfinţirea/fecioria.” [5]
De câte ori plasăm fecioria consacrată la înălţimea idealului prin contrapunerea ei unei banalităţi conjugale prea lesne de la sine înţeleasă, îi impunem un nimb nu doar pe cât de sublim, pe atât de inaccesibil, ci şi străin de finalitatea comună a ambelor vocaţii de altfel atât de specifice, unirea cu şi în Hristos a fiecăruia şi a umanităţii deopotrivă. Nunta din Cana ar trebui să şteargă imaginea de „cenuşăreasă” a căsătoriei, [6] de vreme ce, după cum ne spune Sf. Ioan Gură de Aur, fecioria însăşi cinsteşte nunta oferindu-i totodată conţinutul şi prestigiul ei:
„Dar Hristos? Deşi din fecioară, s-a înfăţişat la nuntă şi a adus un dar: „Nu au vin”, zice, şi apa vin a făcut-o, cinstind nunta cu fecioria, minunând lucrul cu darul, ca să nu dispreţuieşti nunta, ci să urăşti desfrânarea…” (Omilii la Ozia, IV, 3)
Fecioria proprie căsătoriei este integritatea ei, fidelitatea deplină în acelaşi timp faţă de soţ şi faţă de Hristos şi de aceea, în preocuparea sa neobosită pentru reaşezarea moravurilor credincioşilor săi pe temeiul acestei integrităţii, Sf. Ioan apelează frecvent, pe lângă învăţătura paulină, la sensul exemplar al Nunţii din Cana:
„Pavel dă legi pentru căsătorie şi nu se ruşinează, nici nu roşeşte. Şi pe bună dreptate. Dacă Stăpânul lui a cinstit nunta şi nu s-a ruşinat, ci a împodobit-o cu venirea Sa şi cu darul Său – că a adus nunţii din Cana Galileii un dar mai mare decât toţi prefăcând apa în vin – pentru ce s-ar fi ruşinat robul să dea legi pentru căsătorie? Căsătoria nu e un lucru rău; rău e adulterul, rea e desfrânarea. Căsătoria, însă, e leac ce stârpeşte desfrânarea. Să nu necinstim, dar, căsătoria cu alaiuri drăceşti, ci cei ce se căsătoresc acum să facă ce au făcut atunci cei din Cana Galileii. Să aibă pe Hristos în mijlocul lor.
– Dar cum pot face aceasta? – Prin preoţi! „Cel ce vă primeşte pe voi, zice, pe Mine Mă primeşte”. Aşadar dacă alungi pe diavol, dacă îndepărtezi cântecele desfrânate, cuvintele neruşinate, dansurile deşănţate, alaiul drăcesc, tărăboiul, râsul nebunesc şi restul schimonoselii şi aduci pe sfinţii slujitori ai lui Hristos, atunci negreşit va fi acolo şi Hristos cu Maica Lui şi cu fraţii Lui. „Că oricine face voia Tatălui Meu, zice, acela este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea”. Ştiu că unora le par greoi şi împovărător, când dau sfatul acesta, când caut să curm un obicei vechi. Dar nu-mi pasă de asta; că n-am trebuinţă de mulţumirile voastre, ci de folosul vostru; nu de aplauzele şi laudele voastre, ci de câştigul vostru, de filosofia voastră. Să nu-mi spună nimeni: „Aşa e obiceiul la nuntă”! Când se săvârşeşte păcatul, să nu-mi pomeneşti de obicei, ci dacă cele ce se fac sunt rele, chiar dacă e un obicei vechi, stârpeşte-le! Dar dacă cele ce se fac nu-s rele, chiar dacă nu-s obicei, fă-le, sădeşte-le!” (Omilia la cuvântul apostolic „Dar din pricina desfrânării fiecare să-şi aibă femeia sa”, 1) [7]
N-ar trebui să credem că vorba aici o simplă predică moralizatoare împotriva obiceiurilor licenţioase specifice nunţii păgâneşti, degradări ale vechilor ritualuri pentru fecunditate ce însoţeau nunta. [8] Între „alaiul drăcesc” – oare câte dintre ospeţele nunţilor de azi nu le-ar califica marele ierarh astfel! şi alaiul lui Hristos nu este nimic comun, căci prezenţa Mântuitorului nu înseamnă oarecare sobrietate sau cuminţenie (pe care destui le confundă cu posomorârea şi plictisul), ci iniţiază, liturgic şi sacramental, în arta dobândirii desăvârşirii creştine, adică a „filosofiei” cum o numeşte Sf. Ioan. Tocmai aceasta o pretinde integritatea iubirii şi a căsătoriei, ceea ce presupune o adevărată prefacere a dorinţei factor major al orientării vieţii – soţii devenind din căutători ai bucuriei unei însoţiri trupeşti şi sociale, părtaşi ai Nunţii Împărăţiei celei neînserate:
„Nu auziţi pe proorocul care zice: «Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi întru El cu cutremur» (Ps. 2,11)? Voi însă vă revărsaţi. Oare nu se poate şi să te bucuri şi să fi potolit? Voieşti să asculţi melodii frumoase? Cel mai bine ar fi să nu asculţi; totuşi îngădui dacă voieşti: nu asculta cele sataniceşti, ci cele duhovniceşti. Voieşti să vezi coruri de dansatori? Priveşte corul îngerilor. Dar, zice, cum poate fi văzut? Dacă le înlături pe acestea, şi Hristos va veni la astfel de nuntă, şi fiind Hristos prezent, este şi corul îngerilor. De voieşti, şi acum săvârşeşte minuni ca şi atunci; va face şi acum apa vin. Şi ceea ce e cu mult mai minunat, va preface această poftă rece ce se revarsă şi se risipeşte, şi o va schimba în cea duhovnicească. Aceasta înseamnă a face apa vin!” (Omilii la Coloseni, XII,6)
N-ar trebui să credem nici că vorba aici numai de o prefacere „spirituală”, cuvânt folosit să desemneze adesea realităţi pe care le atribuim doar sferei intelectuale a vieţii noastre. După Sf. Chiril al Alexandriei, prezenţa şi minunea Mântuitorului la nuntă e cuprinsă în însuşi rostul Întrupării, acela de-a schimba prin moartea şi învierea Sa condiţia tragică a existenţei noastre supuse legăturii fatale dintre naştere şi stricăciune [9]:
„Dar nu pentru că ar fi fost necesară pentru propria Sa natură naşterea cea în timp şi în vremurile din urmă ale veacului, ci pentru ca să binecuvinteze şi însuşi începutul existenţei noastre şi pentru ca născându-L femeia unit cu trup să înceteze blestemul cel împotriva a tot neamul, care trimite la moarte trupurile noastre cele din pământ şi pentru ca să fie nimicit prin El şi acel „Întru dureri vei naşte fii” şi să se adeverească ce s-a zis prin gura profetului „A înghiţit moartea biruind” şi iarăşi „A şters Dumnezeu lacrima de la toată faţa”. Din pricina aceasta, zicem că El a binecuvântat nunta şi fiind chemat a venit în Cana Galileii împreună cu sfinţii apostoli.” (Epistola sinodului alexandrin din anul 413 către Nestorie) [10]
Este un adevăr atât de important încât Sf. Chiril revine adesea pentru a-l explica. Locul unde face una dintre cele mai frumoase şi pătrunzătoare tâlcuiri a Nunţii, este tocmai cel din marele său comentariu la Evanghelia după Ioan:
„Şi în ziua a treia s-a făcut nuntă în Cana Galileii, şi era şi Mama lui Iisus acolo. Şi a fost chemat şi Iisus şi ucenicii Lui la nuntă. Şi isprăvindu-se vinul, zise Mama lui Iisus către El: Nu au vin. Şi-i zise ei Iisus.” (Ioan 2, 1-3)
În chip folositor vine la începutul semnelor, deşi părea ca e chemat întâmplător la el. Căci sărbătorindu-se nunta, desigur în chip cu totul cuviincios, era de faţă şi Mama Mântuitorului. Şi fiind chemat şi El, soseşte împreună cu ucenicii Săi, nu atât ca să se aşeze la masă, cât să săvârşească minunea, dar şi ca să sfinţească începutul naşterii omului, atât cât ţine de trup vreau să zic. [11] Căci trebuia ca Cel ce recapitula în El însăşi firea omului şi o ridica întreagă la o treaptă mai bună, să nu le dăruiască binecuvântarea numai celor deja chemaţi la existenţă, ci să le dăruiască de mai înainte harul şi celor ce se vor naşte mai pe urmă, şi să le facă sfântă trecerea la existenţă.
Iar a treia zi (ziua învierii, n. trad.) socoteşte că are acest înţeles. [12] S-a spus undeva de către Dumnezeu femeii: „În dureri vei naşte prunci” (Gen. 3, 10). Oare cum trebuia să scăpam noi şi de acest blestem? Sau cum altfel să scăpăm de nunta osândită? A dezlegat şi aceasta Mântuitorul ca un iubitor de oameni. A cinstit nunta cu prezenţa Sa, Cel ce e veselia şi bucuria tuturor, ca să elibereze naşterea de prunci de vechea tristeţe. Precum zice Pavel, „De este cineva in Hristos, e făptură nouă”, şi „Cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi” (2 Cor. 5, 17).
[…] Multe lucruri preafrumoase a săvârşit deodată prin acest prim semn. Căci s-au sfinţit nunţile cele cinstite şi s-a desfiinţat blestemul femeilor. Fiindcă nu vor mai naşte prunci în dureri şi Hristos a binecuvântat însuşi începutul naşterii noastre. Iar slava Mântuitorului nostru a strălucit ca o raza a soarelui […]” [13]
Ce vrea să spună de fapt Sf. Chiril? Dispar durerile naşterii? Sau, din punct de vedere moral, îşi pierd actualitatea tulburătoarele cuvinte ale Psalmului 50 privitoare la zămislire şi naştere? Nu putem răspunde aici aşa cum s-ar cuveni la aceste întrebări deosebit de importante. [14] Pe scurt, e vorba de vindecarea stricăciunii firii căzute a cărei imagine elocventă este nunta însăşi prin întreita ei osândă: întinăciunea poftei trupeşti, durerile copleşitoare ale naşterii şi condamnarea la moarte a progeniturii. Durerile naşterii apar ele însele ca imagine a stricăciunii nunţii, imagine a stricăciunii noastre, întrucât Sf. Chiril le are în vedere nu doar ca dureri fizice care însoţesc naşterea, ci mai degrabă ca dureri ale inutilităţii absolute ale acestor dureri, atâta vreme cât la originea lor stă o patimă morală, iar la capătul lor aşteaptă patima ontologică, adică moartea. Dar întrucât Domnul nostru ne eliberează de moarte şi ne dă harul sfinţeniei, naşterea şi nunta sunt ele însele eliberate de străvechea osândă, aşa cum afirmă Sf. Chiril:
„Căci Domnul tuturor era Dumnezeu în forma noastră, [15] ca să dezlege blestemul cel asupra primei femei; fiindcă s-a zis ei „Întru dureri vei naşte fii”. Căci (femeile) au purtat boldul întristării, ca unele care năşteau spre moarte. Însă după ce o femeie l-a născut după trup pe Emanuel, care este Viaţă, s-a dezlegat puterea blestemului şi s-a stins odată cu moartea şi naşterea întru dureri a mamelor de pe pământ.” (Comentariu la Luca, în catene, PG 72, 489)
Iar în altă parte:
„Aşadar unirea (trupească) este osândită dacă nu-l are ca lege pe Cel ce încununează şi ca început cu adevărat al lucrului dorinţa naşterii de prunci. Prin urmare, cel puţin referitor la apetiturile singure şi la mişcarea carnală, zămislirea noastră e întru fărădelegi şi mamele concep întru păcate. Dacă naşterea are iubirea de carne a trupurilor ca rădăcină, bolnavă e şi ea şi cele născute din ea. […] Mulţumesc însă lui Dumnezeu prin Iisus Hristos Domnul nostru, prin Care şi legea păcatului a fost îmblânzită, şi momeala mişcărilor trupeşti […] prin încuviinţări, şi nu o mai cuprinde cu voia.” [16] (Comentariu la Psalmi, în catene, PG 69, 1090-1091)
Aşadar, putem înţelege acum mai cu adevărat de ce şi cum e nunta mare taină, şi anume taină a făpturii celei noi „în Hristos şi în Biserică”, cu un nou început, sfânt, şi un nou sfârşit, viaţa veşnică. E adevărat, însă, există uneori o dorinţă de a nu înţelege despre căsătorie lucruri atât de sublime, poate din teama de-a nu deveni prin aceasta la fel de inaccesibilă precum fecioria consacrată. În acest caz, binecuvântarea nunţii din Cana rămâne nu mai mult – desigur, nici mai puţin decât semnul îngăduinţei divine faţă de prea-omeneasca noastră bucurie pentru plăcerile nevinovate ale acestei vieţi şi aşa trecătoare. Pentru menţinerea ei la acest sens mai degrabă profan, constată unii că nuntaşii mai întâi s-au îmbătat şi apoi i-a binecuvântat Domnul şi le-a dat vinul cel bun.
Întradevăr, celor ce se îmbată şi cu apă de ploaie la ce le-ar mai folosi vinul Domnului?! Fiindcă nu putem să nu constatăm în general lipsa de vin a elogiilor de azi la adresa căsătoriei. Adesea o ebrietatea apatică, resemnată („beau ca să uit de ruşinea că beau!” [17]) este preferată unei sobrietăţi pline de fervoare pentru netrecătoarea beţie a iubirii curate. Hristos dă nunţii să bea din vinul cel nou al Împărăţiei [18] ca să ne câştige dorinţa şi s-o atragă spre dragostea Sa, ca prin unirea aceasta să zămislească o altă viaţă, de sus, neîntinată, eliberată de păcat şi de moarte (cf. 1Ioan 3,9).
În această prefacere căsătoria nu este doar beneficiara unui alt înţeles, mai curat, al rostul ei pe acest pământ. Ea este în primul rând, ca instituţie a dăinuirii istorice, un laborator al acestei prefaceri, loc unde se frământă, se plămădeşte, se împărtăşeşte şi se consumă pâinea cea de toate zilele a iniţierii în taina credinţei. Fermentul ei este, evident, fecioria, şi mai precis fecioria minţii, a cunoaşterii. Iar mintea, contemplaţia, sau fecioria, împreună cu virtutea, activitatea sau căsătoria fac omul deplin, omul cel nou, care se înnoieşte după chipul Celui ce l-a zidit. Este ceea ce ne învaţă, cu minunata lui înţelepciune duhovnicească, Sf. Maxim Mărturisitorul:
„Iar mirele e, în chip vădit, mintea omenească, care îşi ia drept mireasă, spre împreună vieţuire, virtutea. Cuvântul, fiind chemat, vine bucuros, cinstind însoţirea lor, şi întăreşte învoiala nunţii lor duhovniceşti şi încălzeşte duhovniceşte, prin vinul Său, dorinţa lor după multă rodire de prunci. […] Fie ca o asemenea nuntă să încheiem şi noi totdeauna şi fie ca Iisus şi Maica Sa să vină la ea ca să readune conştiinţa noastră care curge afară din pricina păcatului şi să o prefacă în îndumnezeire.” (Răspunsuri către Talasie, 40) [19].
_____________________
Note bibliografice
[1] Pentru amănunte privind Epifania, vezi prezentarea la Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului, trad. şi prez. de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis: Sibiu, 2000, p. 5-11.
[2] Cf. Pr. Prof. Ilie Moldovan, Încadrare liturgică la săptămâna I-a după Bobotează, în Teologie Morală Ortodoxă (note de curs 1992-1993).
[3] Acolo unde nu se specifică altfel, traducerea îmi aparţine. De asemenea, am intervenit minor în traducerile citate.
[4] Mai pe larg despre relaţia căsătorie-botez la Pr. Prof. Ilie Moldovan, „În Hristos şi în Biserică”. Adevărul şi frumuseţea căsătoriei (Teologia iubirii II), Alba Iulia, 1996, p. 13-19.
[5] Imnele Arătării, III, 22, op. cit., p. 140. Pentru edificare se poate consulta frumoasa introducere a lui Sebastian Brock, Efrem Sirul, trad. pr. Mircea Ielciu, diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis: Sibiu, 1998, mai ales cap. 5, 7 şi 8.
[6] După expresia lui Mihail Neamţu dintr-un eseu de remarcat, O fenomenologie a iubirii între cenzura idolatră şi perspectiva iconică, Altarul Banatului, nr. 1-3, 2000, p. 31-61, aici p. 31.
[7] Trad. Pr. Dumitru Fecioru, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 1-2, 1978, p. 86-95, aici p. 88-89.
[8] Zorica Laţcu (Maica Teodosia) ne-a dat o încântătoare versiune contemporană în poemul Epitalam; vezi Poezii, ediţie şi postfaţă Pr. Cornel Toma, cuvânt înainte Arhim. Teofil Părăian, Ed. Sofia: Bucureşti, 2000, p. 49-50.
[9] Cf. Pr. Prof. Ilie Moldovan: „Hristos prin Înviere a schimbat condiţiile ontologice ale existenţei”, afirmaţia fundamentală a întregului Curs de Teologie Morală.
[10] După Pr. Olimp Căciulă, Anatematismele Sf. Ciril al Alexandriei, Bucureşti, Tip. Cărţilor Bisericeşti, 1937, p. 32-33.
[11] Pasajul poate fi înţeles fie ca referire la scopul venirii lui Hristos la nuntă, adică vindecarea şi sfinţirea aspectului trupesc al naşterii, fie la modul în care, prin recapitularea întregii umanităţi în Întrupare, Hristos îi asumă şi pe membrii viitori ai umanităţii. În acest caz, traducerea mai limpede ar fi „în măsura în care a venit în trup” şi pregăteşte fraza ce urmează. Ambele sensuri sunt prezente în gândirea Sf. Chiril.
[12] După altă traducere „Iată totodată şi un al treilea motiv”, cu alte cuvinte, pe lângă prefacerea apei în vin şi sfinţirea procreaţiei, prezenţa lui Hristos vesteşte şi eliberarea femeii de blestemul ancestral.
[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri. Partea a 4-a: Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. şi note Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, PSB 41, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 156-157, 159. În textul volumului tocmai citat, omiterea prezenţei Maicii Domnului – ceea ce creează o repetiţie inutilă – pare a fi o greşeală de dactilografie.
[14] Sf. Chiril, alături de Sf. Ioan Gură de Aur, este unul dintre cei mai importanţi Părinţi la care se poate apela pentru a discuta în duh ortodox problemele atât de delicate ale moralei conjugale. Din nefericire, opera sa – masivă, e adevărat – este puţin tradusă şi aproape de loc citită.
[15] Întrupat, cu alte cuvinte.
[16] Din păcate, textul original este corupt în câteva locuri. Îi mulţumesc Părintelui diac. Ioan Ică Jr. pentru amabilitatea de a mă ajuta să lămuresc pasajul.
[17] Cum ar suspina beţivul din „Micul Prinţ” de Antoine de Saint-Exupery.
[18] Nietzsche era de altă părere: „Creştinismul i-a dat lui Eros, zeul iubirii, să bea otravă; e adevărat, n-a murit din asta, dar a degenerat în viciu”.
[19] Filocalia III, trad. Pr. Dumitru Staniloae, Ed. Arhidiecezană, Sibiu, 1948, p. 140-141.
