„Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Cristos” – 1 Cor 3:11
Drepturile omului constituie un subiect care suscită interes teoreticienilor şi practicienilor dreptului, filozofilor şi teologilor, omului secular şi omului religios.
Violarea drepturilor omului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în special prin atrocităţile comise asupra a 6 milioane de evrei, a determinat reacţii în rândul Aliaţilor. Astfel, aceştia au organizat procese pentru judecarea crimelor de război, cel mai cunoscut fiind cel de la Nurenberg. În pledoaria sa finală, Robert H. Jackson, judecător asociat la Curtea Supremă a Statelor Unite, consilier şef pentru SUA la Nurenberg, declara:
„Două războaie mondiale au lăsat în urmă mai mulţi morţi decât au numărat toate armatele angajate în vreun război intrat în istoria antică sau medievală. Nici o altă jumătate de secol nu a fost vreodată martoră la un măcel de asemenea proporţii, la asemenea cruzimi şi atrocităţi, la asemenea deportări în masă ale unor oameni duşi în robie, la asemenea anihilări ale minorităţilor. Teroarea lui Torquemada păleşte în faţa inchiziţiei naziste. Aceste fapte vor umbri toate celelalte realităţi istorice, şi după ele îşi vor aminti generaţiile următoare acest ultim deceniu. Dacă nu putem elimina cauzele şi preveni repetarea unor astfel de evenimente barbare, atunci nu aş face deloc o profeţie iresponsabilă dacă aş afirma că secolul al XX-lea poate încă să aducă distrugerea civilizaţiei. Stimulaţi de aceste fapte, am început să „reparăm năpasta care s-a abătut peste memoria vremurilor noastre.”
Se pare că procesul de la Nűrenberg a marcat momentul evoluţiei drepturilor omului. În încercarea de a se „repara năpasta” s-a ajuns la elaborarea de către Naţiunile Unite a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a acordurilor privind respectarea drepturilor civile şi politice, economice, sociale şi culturale, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi la fondarea mecanismelor legale de implementare a acestui document de o importanţă covârşitoare.
Pare-se că profeţia lui Robert H. Jackson se verifică. Sec XX şi începutul mileniului III au fost marcate de numeroase violări ale drepturilor omului: reprimarea disidenţei politice şi ideologice (a se vedea în special ţările din Sud-Estul Europei), încălcarea libertăţii religioase (atrocităţile necreştinilor împotriva creştinilor, în special în ţările din Orientul Mijlociu), discriminarea de clasă şi persecuţia minorităţilor (cazul fostei Yugoslavii), practicarea unor pedepse inumane (a se vedea cazul SUA în războiul din Irac) ş.a..
Aşadar, problema drepturilor omului este de actualitate.
Din punct de vedere juridic, drepturile subiective sunt prerogative care-l îndreptăţesc pe titular să aibă o anumită conduită sau să pretindă celorlalţi o anumită conduită, apelând la nevoie la forţa coercitivă a statului. După gradul lor de opozabilitate, drepturile subiective sunt absolute şi relative. Drepturile omului au caracter absolut. Dreptul absolut este acel drept subiectiv pe care titularul său îl exercită fără a apela la concursul altei persoane. Ele sunt opozabile tuturor, erga omnes. Toţi ceilalți au obligaţia generală de a nu aduce atingere dreptului absolut al titularului.
În opinia lui Joel Feinberg, drepturile omului sunt nişte posesiuni preţioase şi indispensabile:
„O lume fără ele, oricât ar fi ea de binevoitoare şi de preocupată de îndeplinirea propriilor responsabilităţi, ar suferi o profundă sărăcie morală. Oamenii nu ar mai spera la un tratament decent din partea altora, pe baza unor merite şi aşteptări legitime. Mai mult, ar ajunge să creadă că nu au dreptul să se aştepte la bunătate sau la respect din partea altora, aşa că, atunci când vor beneficia chiar şi de un minimum de tratament decent, se vor considera mai degrabă norocoşi decât inerent îndreptăţiţi la acel tratament, iar binefăcătorii lor vor fi socotiţi ca fiind deosebit de virtuoşi şi vrednici de recunoştinţă.
Pe de altă parte, drepturile nu sunt numai daruri sau favoruri motivate de dragoste sau de milă, pentru care gratitudinea este singurul răspuns potrivit. Un drept este ceva pe care omul se poate baza, ceva ce poate fi pretins sau asupra căruia se poate insista fără jenă sau ruşine…O lume cu drepturi ce pot fi oricând revendicate este o lume în care toţi oamenii, ca solicitanţi reali sau potenţiali, sunt obiecte demne de respect atât în ochii lor înşişi, cât şi în ai altora. Dragostea şi compasiunea, supunerea faţă de autoritate superioară, ori nobless oblige nu pot înlocui aceste valori”
(Joel Feinberg, Duties, Right and Claims, American Philosophical Quaterly 3:2 1966, 8).
Folosind ca fundament cele trei sloganuri ale Revoluţiei Franceze – „liberté, egalité, fraternité” , juristul francez Karel Vasak clasifică drepturile omului în „trei generaţii”.
Prima generaţie – guvernată de conceptul „libertate” – cuprinde libertăţile civile şi politice care au jucat un rol esenţial în revoluţiile americană şi franceză din sec. XVIII: dreptul la viaţă, libertatea şi securitatea persoanei, dreptul la apărare, libertatea de circulaţie, dreptul la cetăţenie, dreptul de proprietate, libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie, libertatea de exprimare, libertatea de asociere, dreptul de a alege şi a fi ales. SUA au conferit statut constituţional acestor drepturi, ele fiind încorporate în primele zece amendamente la Constituţia federală. De asemenea, ele sunt consacrate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Drepturile din prima generaţie traduc idealul politic liberal al libertăţii individului împotriva puterii abuzive a statului. Recunoaşterea legală a acestor drepturi implică, indirect, recunoaşterea valorii de adevăr a aforismului Lordului Acton, istoric creştin: „Puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut”.
Din a doua generaţie fac parte drepturile economice, sociale şi culturale. Acestea îşi găsesc originea în tradiţiile socialiste de la începutul sec. XIX şi în socialismul marxist din a doua jumătate a aceluiaşi secol. Ele se regăsesc în art. 22 –27 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: dreptul la muncă, odihnă şi timp liber, dreptul la securitate socială, dreptul la educaţie, dreptul la protecţia proprietăţii intelectuale. Aceste drepturi au fost puternic accentuate îndeosebi în blocul răsăritean.
A treia generaţie – controversată în literatura de specialitate – include: dreptul la un mediu sănătos, la pace şi la ajutor umanitar în caz de calamităţi sau dezastre. Aceste drepturi sunt invocate de către statele Lumii a Treia şi marxiste pentru a obţine avantaje propagandistice şi, mai ales materiale.
Sintetizând, cele trei generaţii de drepturi reflectă valorile şi preocupările majore ale principalelor trei grupuri de interese de pe Glob: Occidentul, individualist din punct de vedere politic, Estul colectivist cu orientare socială şi ţările în curs de dezvoltare ale Lumii a Treia ( A se vedea John W. Montgomery, Drepturile Omului & Demnitatea Umană, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2004, p. 27).
După cum am arătat, protejarea drepturilor omului a constituit o preocupare majoră a Naţiunilor Unite. În acest scop au fost create instrumente şi mecanisme specializate, pe care le vom prezenta în continuare.
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost semnată la Paris la 10 decembrie 1948. Documentul cuprinde 30 de articole. Autorul său, René Cassin, fondatorul Institutului Internaţional pentru Drepturile Omului din Strassbourg, câştigător al Premiului Nobel pentru pace, afirma că originea ideologică a Declaraţiei se găseşte în cele Zece Porunci.
2. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale a fost semnată la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Este structurată pe 18 articole. Convenţia se completează cu: Primul Protocol semnat la 20 martie 1952, care cuprinde 6 articole şi recunoaşte şi garantează dreptul de proprietate al, consacră dreptul la instruire; al patrulea Protocol, semnat la 16 septembrie 1963, protejează anumite drepturi şi libertăţi care nu au fost incluse în Convenţie şi primul Protocol, cum sunt: libertatea de deplasare a persoanei fizice; al şaptelea Protocol, semnat la 22 noiembrie 1984, reglementează expulzarea şi egalitatea în drepturi şi obligaţii a soţilor.
Autorul Convenţiei este Arthur H. Robertson, avocat, profesor asociat la Universitatea din Paris, secretar general al Institutului Internaţional pentru Drepturile Omului din Strassbourg. În opinia sa, sistemul european pentru protecţia drepturilor omului este cel mai bun sistem instituit până în prezent de vreo organizaţie internaţională.
În opinia profesorului şi teologului John W. Montgomery, la baza acestui succes stau valorile comune ale statelor europene – toate derivându-şi sistemele legale din clasicul Cod creştin al lui Iustinian sau din dreptul comun de inspiraţie biblică, iar orientarea lor morală provine direct din Sfânta Scriptură.
3. Declaraţia Americană a Drepturilor şi Îndatoririlor Omului a fost adoptată în anul 1948. Este structurată în două capitole. Capitolul I cuprinde drepturile omului: dreptul la viaţă, la egalitate în faţa legii, la libertatea religioasă şi a cultului, la libertatea investigării, a opiniei, a exprimării şi a răspândirii ideilor, la ocrotirea onoarei şi reputaţiei personale, a vieţii de familie şi a vieţii private, la familie şi la ocrotirea acesteia, la domiciliu şi la libertatea de mişcare, la inviolabilitatea locuinţei, la inviolabilitatea corespondenţei şi al transmiterea ei, la păstrarea sănătăţii şi la bunăstare, la educaţie, la muncă şi remuneraţie corectă, la timp de odihnă şi la folosirea acestuia, la securitate socială, al recunoaşterea personalităţii juridice şi a drepturilor civile, la o judecată dreaptă, la cetăţenie, dreptul de a alege şi a fi ales, dreptul la întrunire, la asociere, la proprietate, la ocrotire faţă de arestul arbitrar, la un proces legal corespunzător, la azil. Capitolul II conţine îndatoririle omului: faţă de societate, faţă de copii şi părinţi, datoria de a primi instruire, datoria votului, datoria ed a sluji comunitatea şi naţiunea, de a plăti impozitele, de muncă şi de a se abţine de la activităţi politice într-o ţară străină.
4. Convenţia Americană pentru drepturile Omului a fost semnată la data de 22 noiembrie 1969 şi a intrat în vigoare la data de 18 iulie 1978. Convenţia a fost ratificată de 17 state din America de Sus şi rămas neratificată de SUA.. Partea I, care se referă strict la materia drepturilor omului, este structurată în V capitole şi 32 de articole. Primul capitol cuprinde obligaţiile generale (obligaţia de a respecta drepturile omului). Capitolul II conţine drepturile civile şi politice: dreptul la personalitate juridică, dreptul la viaţă, la un tratament uman, libertatea de sclavie, dreptul la libertate personală, dreptul la o judecată dreaptă, dreptul de a beneficia de legea penală mai favorabilă, dreptul la compensaţie, dreptul la intimitate, libertatea de conştiinţă şi religie, libertatea de gândire şi exprimare, dreptul la replică, la întrunire, libertatea de asociere, drepturile familie, dreptul la nume, drepturile copilului, dreptul la cetăţenie, dreptul la proprietate, libertatea de mişcare şi a domiciliului, dreptul de a participa la guvernare, dreptul la protecţie legală şi la protecţie juridică. Capitolul III este structurat într-un singur articol şi se referă la drepturile economice, sociale şi culturale. Capitolul IV reglementează suspendarea garanţiilor, interpretarea şi aplicarea Convenţiei.
Autorul Convenţiei Europene a fost consilierul autorilor Convenţiei Americane. Aceasta are o structură asemănătoare cu cea a Convenţiei Europene, însă se ocupă foarte puţin de drepturile economice şi sociale. Cea mai mare atenţie se acordă drepturilor politice şi civile.
Formularea dreptului la viaţă în Convenţie, puternic influenţată de creştinismul catolic din America Centrală şi de Sud, a stârnit mari dispute în Congres. Articolul 4 (1) prevede:
„Fiecare persoană are dreptul ca viaţa să-i fie respectată. Acest drept va fi protejat de lege şi, în general, din momentul concepţiei. Nimeni nu trebuie să fie privat arbitrar de viaţa sa”.
Profesorul John W. Montgomery susţine că
„tonul autoritar al acestui articol a neliniştit mai mulţi congresmeni: oare, nu cumva după ratificare, Statele Unite se vor găsi în postura de inculpat înaintea Curţii Interamericane a drepturilor omului din cauza procesului Roe v, Wade (n.n. – un proces celebru provocat de practicarea avortului în SUA)?”
(John W. Montgomery, Slaughter of the Innocents: Abortion, Birth Control and Divorce, în Light of Science, Law and Theology, Westchester, II, Crossway, 1981, p. 118-119).
În lupta pentru apărarea drepturilor omului sunt angajate numeroase organizaţii nonguvernamentale.
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii are ca scop promovarea drepturilor omului. Denumirea „Crucea Roşie” îşi găseşte rădăcinile în Sfintele Scripturi, întrucât face referire la moartea jertfitoare a lui Cristos pe cruce pentru păcatele lumii şi la îndemnul biblic dat de Petru (1Pet 2:21): „Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Cristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă ca să călcaţi pe urmele Lui”. CICR coordonează activitatea a aproximativ 130 de societăţi naţionale pe cele 5 continente.
Amnesty Internaţional s-a născut din viziunea unui avocat catolic, Peter Beneson. Este cea mai cunoscută organizaţie în domeniul drepturilor omului. Având sediul la Londra, organizaţia este răspândită în întreaga lume, având filiale în 40 de ţări. Prin publicarea rapoartelor asupra violării drepturilor omului, elaborate fără prejudecăţi politice, Amnesty Internaţional joacă un rol foarte important în planul protecţiei drepturilor omului. [Din păcate, ulterior scrierii acestui articol, AI a fost acaparată de curentul socialist-revoluționar și se declară deschis în favoarea „dreptului la avort„ și a „căsătoriei” între persoane de același sex; n. red. CV.]
Comisia Internaţională a Juriştilor, cu sediul la Geneva, are un obiect de activitate specializat. Activitatea sa constă în publicarea cu regularitate a rapoartelor asupra gradului de nerespectare a legii, corectitudinii proceselor şi dreptului natural pe tot cuprinsul Globului.
Biserica a reprezentat şi reprezintă o forţă puternică în lupta împotriva violării drepturilor omului.
Biserica Romano-Catolică are o contribuţie semnificativă prin eforturile depuse de PAPA Ioan al XXII-lea şi Papa Ioan Paul al II-lea. Primul a fost preocupat de drepturile omului şi de obligaţiile ce revin acestuia şi a făcut un apel la ONU să depună toate diligenţele pentru a asimila idealurile Declaraţiei Universale. Al doilea s-a implicat activ în lupta pentru apărarea drepturilor omului, cunoscută fiind intervenţia şi influenţa sa asupra organismelor internaţionale în sângeroasele conflicte interetnice/interregionale.
Fundamentaliştii. Unii evanghelici au îmbrăţişat doctrina fundamentalismului sociologic şi privesc cu suspiciune mişcarea pentru promovarea drepturilor omului. Argumentele lor pentru această atitudine sunt: 1) organizaţiile internaţionale sunt inerent nespirituale şi pot fi instrumente ale puterii anticristice centralizate de la sfârşitul vremurilor; 2) Statele Unite sunt „ţara lui Dumnezeu” şi de aceea nu necesită nici o îmbunătăţire în domeniul drepturilor omului; 3) drepturile omului sunt o manifestare a „evangheliei sociale”, nu a adevăratei Evanghelii biblice a mântuirii; 4) creştinul trebuie să se separeu de necredincioşi şi să nu coopereze cu cine nu îi împărtăşeşte întrutotul doctrinele.
Argumentele nu rezistă criticii. De altfel, am arătat deja influenţa pozitivă a creştinismului în apărarea drepturilor omului, contribuţiile importante ale unor personalităţi marcante în domeniu, creştini autentici.
Evanghelicii. Cei mai mulţi evanghelici critică gândirea fundamentalistă. În opinia profesorului John W, Montgomery, pe care o împărtăşim, ironia este că fundamentaliştii au răspunsul biblic la cruzimea omului faţă de om, dar se izolează ermetic de aceia care au nevoie disperată de mesajul lor (John W. Motgomery, Demnitatea….,, lucr. cit., p. 59).
Activităţile evanghelicilor pe plan naţional şi internaţional în materia drepturilor omului sunt impresionante. Astfel, menţionăm aici: Colegiul Keston din Anglia, fondat de Michael Bourdeaux, care se concentrează asupra ameliorării condiţiilor creştinilor persecutaţi în Europa de Est şi Uniunea Sovietică; Acţiunea Creştină pentru Abolirea Torturii, organizaţie creştină franceză; Solidaritatea Creştină Internaţională (o organizaţie creştină asemănătoare cu Amnesty International; evanghelici americani de prestigiu în mediul academic: dr. Harold O.J.Brown; dr. C. Everett Koop; Francis Schaeffer; John W. Montgomery.
Biblia ca fundament pentru drepturile omului
În continuare ne propunem să prezentăm o abordare biblică a demnităţii umane şi a drepturilor omului. Fără îndoială, abordările filozofice şi religioase sunt valoroase, dar ca intelectuali creştini, avem datoria de a merge cu cercetarea direct la sursa primară, la izvorul nesecat de informaţii: Biblia.
În Vechiul Testament se găseşte unul dintre fundamentele drepturilor omului: creaţia.
Gen. 1: 26: „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”. Originea noastră justifică demnitatea umană. Fiecare om este creaţia lui Dumnezeu. Existăm pentru că este voia Lui. Darul vieţii, al existenţei noastre, ni l-a dat Dumnezeu. Faptul că existăm conferă fiecăruia dintre noi valoare, preţ. Omul, individul, privit în singularitatea lui, are valoare. Substantivul „om” este folosit la singular.
Ca şi creaţii ale Lui, am fost dotaţi cu intelect, voinţă, emoţii şi sentimente. Libertatea de gândire şi libertatea de a alege o anumită conduită ne sunt date de Dumnezeu.
Viaţa este mai mult decât un dar. Din punct de vedere juridic, fiecare om are dreptul la viaţă. Ce justifică acest drept? Creaţia însăşi. Înaintea legiuitorului, Dumnezeu Însuşi, Creatorul tuturor fiinţelor şi lucrurilor, este Cel care ne îndreptăţeşte să existăm. El are drept de viaţă şi de moarte asupra noastră. Originea noastră comună constituie premisa demnităţii umane. Statutul de fiinţă umană creată după chipul şi asemănarea Lui ne obligă să respectăm demnitatea aproapelui, zămislit de acelaşi Creator, respectându-L astfel pe El.
Elaine Pagel, profesor de istorie şi religie la Bernard College, Universitatea Columbia susţine, pe bună dreptate, că actul creaţiei sugerează egalitatea tuturor fiinţelor umane şi sprijină ideea drepturilor de care se bucură cu toţii în virtutea umanităţii lor comune.
În Noul Testament, Dumnezeu se întrupează în omul Isus Cristos, sfinţind condiţia umană. În drumul Lui pe acest tărâm, Isus, fiul lui Dumnezeu, a transformat vieţile, inimile şi minţile oamenilor, trecând dincolo de barierele rasiale, sociale, culturale, religioase, intelectuale. Relatările biblice îl înfăţişează pe Isus ca fiind Omul care a preţuit oamenii. Tâlharul, criminalul, intelectualul, ţăranul, demnitarul, bogatul, săracul, bărbatul, femeia, iudeul, grecul, romanul, deopotrivă, au avut valoare în ochii lui Isus.
H.D. Mc Donald afirmă:
„Această evaluare a omului şi-a găsit expresia revoluţionară în istoria omenirii pentru prima dată în Isus Cristos. În aceasta constă, într-adevăr, una din cele mai distincte contribuţii ale creştinismului aduse civilizaţiei (….). Pentru Isus, omul nu a fost o creatură trecătoare, un purtător de valori împrumutate, un lucru fără valoare, ale cărui eşecuri nu sunt un motiv de ruşine sau aducătoare de distrugere, şi nici un prilej de regret”
(în „The Christian View of Man, Londra, Marshall, Morgan&Scott, 1981, p. 2).
Donald MacKay, fizician la Universitatea Keele, specialist în mecanismele de comunicare din interiorul creierului, găseşte în Scripturi secretul demnităţii umane:
„Demnitatea noastră nu are nimic de-a face cu faptul că ocupăm un loc central în univers, sau că suntem produsul unui proces special, sau că suntem făcuţi din nişte materiale speciale, sau că nu putem fi explicaţi la un nivel ştiinţific sau altul. Noi contăm pur şi simplu pentru că El, Creatorul nostru, ne-a conceput după chipul Său pentru a ni se putea adresa şi chema stăruitor, pentru a ne putea salva şi ierta.”
Jertfa Fiului lui Dumnezeu reprezintă un alt fundament al demnităţii umane şi a drepturilor omului. Isus a murit pentru fiecare dintre noi, indiferent de rasă, naţionalitate, religie, sex, statut social. Şi aceasta dovedeşte încă o dată valoarea pe care o are individul înaintea lui Dumnezeu. Prin jertfa Lui omenirea a fost răscumpărată. Dumnezeu a iubit lumea încât a dat pe singurul Său Fiu. Ce a motivat jertfa lui Isus? Dragostea lui Dumnezeu pentru om, pentru creaţia Lui.
De fapt, Biblia conţine un ansamblu compact de prescripţii privind relaţiile dintre om şi Dumnezeu, om şi om, om şi colectivitate, om şi stat. Creştinismul însuşi este un mod de viaţă, personal, guvernat de principiile biblice. Însă ceea ce contează, nu este conformarea noastră la standardele sau prescripţiile Scripturii, ci motivaţia, starea lăuntrică a inimii care ne determină să acţionăm sau nu într-un mod sau altul. Isus a venit să interiorizeze legea Vechiului Testament: „Nu am venit să le distrug, ci să le împlinesc” (Mat 5: 17).
Profesorul John W. Montgomery a identificat în Biblie o gamă largă a drepturilor omului, fără a pretinde că are caracter exhaustiv, pe care o vom reda mai jos:
1. Dreptul la un proces corect din punct de vedere procedural (art.5,6,7 din Convenţia Europeană):
- imparţialitatea judecătorului – Mal. 2:9; 1 Tim. 5.21
- judecată echitabilă – Ex.22:9
- celeritatea procesului – Ezra 7: 26
- confruntarea martorilor – Is. 43:9
- răspunderea unică – Naum 1:9
2. Dreptul la un proces corect din punct de vedere material (art. 14 din Convenţia Europeană):
- discriminare inechitabilă – Fapte 10:34; Deut. 16:19; Prov. 24:23
- egalitatea în faţa legii atât a celor drepţi, cât şi a celor nedrepţi – Matei 5:45
- egalitatea în faţa legii indiferent de rasă sau sex – Gal. 3: 28 Amos 9:7; Ex. 21:2
- egalitatea în faţa legii indiferent de starea materială –Iac. 2_:1-7; Amos 5:12; Is. 1:16-17
- egalitatea în faţa legii indiferent de cetăţenie – Ex. 12-49; Lev. 23-22; 22:42; Num. 9:14;15:15-16
- egalitatea în faţa legii fără privilegii – 2 Sam. 11-12
3. Drepturi fundamentale de prima, a doua şi a treia generaţie
- dreptul la viaţă – Ex. 20:13; Ps. 51:5; Matei 5:21-22, Luca 1:15, 41
- dreptul la viaţa de familie – 1 Tim. 5:8
- condamnarea torturii sau a tratamentelor degradante – Luca 6:45
- libertatea de gândire, conştiinţă, religie, exprinare, întruinire, asociere şi mişcare – Ioan 7:17
- drepturi sociale şi economice – 1 Cor. 6: 19-20
- dreptul la educaţie universală – Deu. 6:7; 11:19
- dreptul la muncă, la remuneraţie echitabilă şi la condiţii bune de muncă Luca 10:7; 1 Tim. 5:18; Deut. 23:25-26, 24:6, 10, 12 -13, 15
- dreptul la protejarea onoarei şi a reputaţiei personale – Ex. 20-16
- dreptul la timp de odihnă – Ex. 20:16.
Aşadar avem drepturi pe care ni le conferă însuşi Creatorul. Nu sunt date de oameni, ci de El. Dacă sursa lor este Dumnezeu, atunci inalienabilitatea lor este cât se poate de clară:
„Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare”
(Iac. 1: 17).
Isus a venit în lume pentru a repara daunele pricinuite oamenilor prin încălcarea drepturilor lor. A venit să lege rănile lor, să vindece bolnavii şi să reabiliteze pe cei păcătoşi. Totodată, învăţăturile Lui justifică exercitarea drepturilor conform scopului pentru care au fost create de Dumnezeu, precum şi sancţionarea abuzului de drept.
În mod firesc ne întrebăm cum putem respecta drepturile celuilalt? Doar prin eliberarea de ego – ul nostru vom fi în măsură să slujim altora şi să protejăm drepturile celorlalţi. Iar „dacă Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi” (Ioan 8:36). Doar eliberându-ne de noi înşine, golindu-ne de sinea noastră, nu vom atinge drepturile semenilor noştri. Numai renunţând la eul nostru, vom respecta drepturile celorlalţi. Însă această renunţare trebuie să-şi găsească motivaţia în dragoste, dragostea de Dumnezeu şi dragostea de oameni, urmând modelul lui Isus Cristos.
Isus a spus:
”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi, şi dea mai mare poruncă.
Iar a doua, asemenea ei este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.”
(Matei 22:37-40).
Şi nu vom fi capabili să iubim decât dacă vom accepta să fim schimbaţi de Dumnezeu, pentru a fi după chipul şi asemănarea Lui.
Ce altă temelie am mai putea pune noi, oamenii, decât cea care a fost pusă şi care este Isus Cristos?
