Partea I | Partea a II-a | Partea a III-a | Partea a IV-a | Partea a V-a | Partea a VI-a | Partea a VII-a (ultima)
Clonarea umană reproductivă și terapeutică
XII. 6. Clonarea (producerea de copii genetice) a animalelor, realizată de oamenii de știință, ridică problema admisibilității și a posibilelor consecințe ale clonării ființei umane. Materializarea acestei idei, contestate de mulţi oameni, poate avea efecte distructive asupra societăţii. Clonarea deschide calea către manipulări ale componentei genetice a persoanei umane într-un grad mai mare decât o pot face unele tehnologii de reproducere și contribuie la devalorizarea fiinţei umane. Omul nu are dreptul să se pretindă a fi creator al semenilor săi sau să le stabilească acestora prototipurile genetice, determinându-le astfel caracteristicile personale după bunul său plac.
Conceptul de clonare reprezintă un atentat evident asupra naturii fiinţei umane şi a chipului lui Dumnezeu întipărit în el, libertatea şi unicitatea personalităţii făcând parte integrantă din acest chip. „Producerea în masă” de fiinţe umane cu parametri gata stabiliţi poate fi considerată o idee bună numai de cei care aderă la ideologiile totalitare.
Clonarea ființelor umane poate denatura fundamentele naturale ale nașterii, înrudirii, maternității și paternității. Un copil poate deveni sora mamei sale, fratele tatălui său sau fiica bunicului său. Consecințele psihologice ale clonării sunt, de asemenea, extrem de periculoase. O ființă umană care ia naştere în urma acestei proceduri nu se poate simți ca fiind o persoană independentă, ci doar ca „o copie” a cuiva care trăiește sau care a trăit în trecut. Trebuie luat în considerare şi faptul că experimentele legate de clonarea umană vor genera în mod inevitabil, ca „produse secundare”, numeroase vieți neîmplinite și, cel mai probabil, un număr mare de urmaşi inapţi pentru o viaţă firească.
În același timp, clonarea unor celule organice și țesuturi separate nu reprezintă o încălcare a demnității persoanei umane și, în unele cazuri, s-a dovedit utilă în practica medicală şi biologică.
Transplantul și donarea de organe
XII. 7. Transplantologia modernă (teoria și practica transplantului de organe și țesuturi) face posibilă acordarea de ajutor multor pacienți care înainte erau sortiţi morţii sau să trăiască suferinţa unei infirmităţi severe. În același timp, dezvoltarea acestei sfere medicale, ducând la creşterea cererii pentru organe necesare, ridică anumite probleme de natură etică și poate reprezenta o amenințare la adresa societăţii.
Astfel, propaganda lipsită de scrupule a donării și comercializarea transplantului creează condiţiile pentru comerțul cu părți ale corpului uman, punând astfel în primejdie viața și sănătatea oamenilor. Biserica consideră că organele umane nu pot fi privite ca obiecte pentru cumpărare și vânzare. Transplantul de organe de la un donator viu poate fi posibil numai datorită sacrificiului voluntar al unei persoane de dragul altei persoane, a cărei viaţă vrea să o salveze. În acest caz, consimțământul pentru explantare (prelevarea unui organ) devine o manifestare a iubirii și a compasiunii.
Totuşi, un potențial donator trebuie să fie pe deplin informat cu privire la posibilele consecințe pe care le are asupra sănătăţii sale explantarea organului său. În condiţiile în care aceasta reprezintă o amenințare directă la adresa vieţii donatorului, explantul este inadmisibil sub aspect moral.
Cea mai comună practică este cea a prelevării de organe de la oameni imediat după ce aceştia au încetat din viaţă. În aceste cazuri, orice incertitudine cu privire la momentul când are loc decesul trebuie exclusă. Este inacceptabilă ideea de a fi scurtată viața unui om – inclusiv prin refuzul de a-i administra tratamentul pentru menţinerea funcţiilor vitale – pentru a fi prelungită viața altui om.
Biserica mărturisește, pe baza Revelaţiei dumnezeieşti, credința în învierea trupească a morților (Isaia 26:19, Romani 8:11, 1 Corinteni 15: 42-44, 52-54, Filipeni 3:21). În slujba creștină a înmormântării, Biserica exprimă cinstea arătată trupului celui mort. Totuși, donarea postumă de organe și țesuturi poate reprezenta o manifestare a dragostei care trece dincolo de moarte. Această donare sau voință de a dona nu poate fi considerată o obligaţie. Prin urmare, consimțământul benevol pe care îl dă un donator în timpul vieții sale constituie situaţia în care explantul poate fi considerat legitim și acceptabil sub aspect etic. Dacă medicii nu cunosc voința unui potențial donator, ei trebuie să afle voința unui om aflat pe moarte sau care a murit contactând rudele acestuia. Așa-numitul consimțământ prezumat al unui potențial donator pentru prelevarea organelor şi a țesuturilor sale, prevăzut în legislația unor țări, este considerat de Biserică o încălcare inadmisibilă a libertății umane.
Destinatarul organelor asimilează organele și țesuturile donatorului, intrând în sfera integrităţii sale spirituale și fizice. Prin urmare, nu poate fi justificat moral, în nici un caz, transplantul care amenință identitatea celui care primeşte organele, afectându-i unicitatea sa ca persoană și reprezentant al speciei. Este deosebit de important să ţinem seama de această condiție în abordarea problemelor ridicate de transplantul de organe și de țesuturi ale animalelor.
Biserica socoteşte că este absolut inadmisibilă utilizarea metodelor legate de aşa-zisa terapie fetală, în care fătul uman, aflat în diferite etape ale dezvoltării sale, este avortat și folosit în încercarea de a trata diferite boli și de a „întineri” organismul. Denunțând avortul ca fiind un păcat capital, Biserica nu poate găsi nicio justificare pentru săvârşirea acestuia chiar dacă întreruperea unei vieți umane concepute i-ar putea aduce cuiva beneficii pentru sănătate. Contribuind inevitabil la răspândirea și comercializarea tot mai mare a avortului, această practică (chiar în cazul în care eficacitatea ei încă ipotetică ar putea fi dovedită științific) reprezintă un exemplu de imoralitate flagrantă și este criminală.
Finalul vieții. Eutanasia și îngrijirea paliativă
XII. 8. Practica prelevării de organe umane pentru transplant și dezvoltarea terapiei intensive au ridicat problema stabilirii precise a momentului decesului. Anterior, criteriul în funcţie de care era constatat decesul era întreruperea ireversibilă a funcţiei respiraţiei și a circulației sângelui. Totuşi, datorită îmbunătățirii tehnologiilor folosite în terapia intensivă, aceste funcții vitale pot fi menţinute în mod artificial pentru o lungă perioadă de timp. Astfel, actul morţii se transformă într-o stare specifică muribundului în funcție de decizia medicului, ceea ce plasează o responsabilitate substanţial nouă asupra medicinii contemporane.
În Sfânta Scriptură moartea este prezentată ca fiind separarea sufletului de trup (Ps 146: 4, Luca 12:20). Astfel, se poate vorbi despre continuarea vieţii atâta vreme cât un organism funcționează ca întreg. Prelungirea vieții prin mijloace artificiale care fac ca, de fapt, numai câteva organe să continue să funcționeze, nu poate fi considerată o sarcină obligatorie și de dorit în toate cazurile a medicinei. Încercările de întârziere a momentului morții vor prelungi uneori agonia pacientului, ceea ce-l va priva de dreptul la o moarte „demnă și în pace”, pentru care se roagă la Dumnezeu creștinul ortodox în timpul Liturghiei. Atunci când terapia intensivă nu mai poate avea efect, locul ei ar trebui luat de îngrijirea paliativă (anestezie, asistență medicală, socială și psihologică) și susţinerea pastorală. Toate acestea au rolul de a asigura un sfârşit al vieții cu adevărat demn şi de a înconjura fiinţa umană cu compasiune și iubire.
Modul cum este înţeleasă din perspectiva ortodoxă o moarte demnă include pregătirea pentru sfârșitul vieţii, care este considerată a fi o etapă de o mare însemnătate duhovnicească a vieţii unei persoane. Un pacient care se bucură de asistenţă duhovnicească poate experimenta, în ultimele zile ale existenţei sale pe pământ, o transformare cu efect binefăcător asupra sufletului, generată de un mod nou de a reflecta asupra călătoriei sale și de aşteptarea în pocăinţă a vieţii veşnice. Pentru rudele unui om aflat pe moarte și pentru medici, ocazia de a-l îngriji devine o oportunitate de a-I sluji Însuşi Domnului. Căci, după cuvântul Mântuitorului, „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25:40). Încercarea de a ascunde unui pacient adevărul despre gravitatea stării sale sub pretextul menţinerii confortului său spiritual îl lipseşte deseori pe omul muribund de şansa de a fi pregătit în mod conștient pentru moarte și de a primi mângâiere duhovnicească prin Împărtăşirea cu Sfintele Taine. De asemenea, acest lucru deteriorează relațiile acestuia cu rudele și cu medicii prin inducerea neîncrederii.
Chinurile pe patul de moarte nu pot fi întotdeauna atenuate eficient cu ajutorul anestezicelor. Conștientă de acest lucru, Biserica, în aceste cazuri, se adresează lui Dumnezeu cu rugăciunea: „Dezleagă pe robul Tău de această durere nesuferită şi de această neputinţă amară ce-l ţine, şi-l odihneşte pe dânsul unde sunt sufletele Drepţilor” (Molitvelnic, Rugăciune pentru cel ce suferă îndelung pe patul morţii). Doar Domnul este Stăpânul vieții și al morții (1 Samuel 2: 6). „În mâna Lui El ţine viaţa a tot ce trăieşte şi suflarea întregii omeniri” (Cartea lui Iov 12:10). Astfel, Biserica, rămânând credincioasă poruncii lui Dumnezeu „să nu ucizi” (Exod 20:13), nu poate considera acceptabilă sub aspect moral tendinţa larg răspândită [în societatea secularizată occidentală, n. tr.] de a legaliza așa-numita eutanasie, adică uciderea deliberată a bolnavilor care nu mai au speranță de vindecare (și cu consimţământul acestora). Dorinţa unui pacient de a-și accelera moartea este uneori determinată de depresie, o stare care îl împiedică să-și evalueze corect starea. Legalizarea eutanasiei ar duce la devalorizarea demnității fiinţei umane și ar însemna o trădare din partea medicului a menirii sale profesionale, care constă în a proteja viața, nu în a-i pune capăt. „Dreptul la moarte” poate deveni cu ușurință o amenințare la adresa vieții pacienților al căror tratament nu poate continua din cauza lipsei de fonduri.
Prin urmare, eutanasia este o formă de omucidere sau de suicid, în funcţie de faptul dacă pacientul participă sau nu la aceasta. Dacă pacientul face acest lucru, eutanasia cade sub incidenţa canoanelor care stabilesc că atât sinuciderea deliberată, cât și actul înlesnirii ei sunt păcate grave. O persoană care se sinucide premeditat, care „a facut aceasta din cauza tratamentului jignitor al oamenilor sau din deznădejde”, nu trebuie să aibă parte de înmormântare creştinească sau să fie pomenită la Liturghie (Timotei al Alexandriei, canonul 14). Dacă sinuciderea este comisă de cineva care „nu este în toate minţile”, adică de cineva care suferă de o boală psihică, rugăciunile Bisericii pentru acesta sunt permise după ce cazul este cercetat de arhiereu.
În același timp, trebuie amintit că, de multe ori, vina pentru o sinucidere cade şi asupra persoanelor din jurul sinucigaşului care s-au dovedit incapabile să manifeste faţa de acesta sentimente autentice de compasiune și milă. Împreună cu Sfântul Pavel, Biserica ne îndeamnă: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6: 2).
(Va urma)
