Acest text își propune să răspundă la întrebarea de mai sus, sugerând guvernelor să formuleze o „declarație interpretativă“.
Această propunere se bazează pe identificarea punctului slab al argumentelor care susțin că există un drept la avort, și anume confuzia dintre titularul și domeniul de aplicare al dreptului la viață. Organismele internaționale permit avortul și, prin urmare, reduc domeniul de aplicare al dreptului la viață, excluzând copilul nenăscut din categoria celor care dețin dreptul la viață. (I) Împotriva acestui raționament, statele ar putea afirma, într-o declarație interpretativă, că interpretează noțiunea de „persoană“ ca aplicându-se copilului nenăscut. O astfel de declarație este ușor de formulat (II) și ar produce mai multe efecte, principalul fiind acela de a arăta clar jurisdicțiilor și organismelor internaționale că acestea nu sunt autorizate să interpreteze instrumentele internaționale de protecție a drepturilor omului în așa fel încât să limiteze sau să submineze drepturile deja garantate în ordinea juridică internă a unei țări. În plus, recunoașterea copilului nenăscut ca persoană sau ființă umană ar împiedica afirmarea de către aceste autorități a unui drept subiectiv de a avorta ființa în cauză (III).
I. Punctele slabe ale afirmării dreptului la avort: confuzia dintre titularul și domeniul de aplicare al dreptului la viață
În ultimii douăzeci de ani, comitetele Națiunilor Unite și jurisdicțiile internaționale au dezvoltat treptat o obligație pentru state de a legaliza avortul, cel puțin în anumite circumstanțe. Pentru a face acest lucru, aceste autorități au exclus perioada prenatală a vieții umane din sfera de aplicare a dreptului la viață, extinzând în același timp, în mod corelativ, sfera de aplicare a drepturilor referitoare la respectarea vieții private, pentru a include avortul. De exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) afirmă că „articolul 2 din Convenție [privind dreptul la viață] nu menționează nimic în ceea ce privește limitările temporale ale dreptului la viață“.[1] În mod similar, Curtea Interamericană a Drepturilor Omului afirmă că „protecția dreptului la viață nu este absolută (…), ci mai degrabă treptată și progresivă, în funcție de dezvoltarea sa“.[2] În cele din urmă, Comitetul pentru Drepturile Omului a eliminat toate referirile la copilul nenăscut din textul Observațiilor sale generale nr. 36 privind dreptul la viață, incluzând în același timp referiri la avort.[3] Acesta este, de asemenea, cazul altor comitete ale Națiunilor Unite[4] care recomandă liberalizarea avortului, precum și al Organizației Mondiale a Sănătății, organism care a publicat orientări privind avortul[5] care recomandă liberalizarea completă și necondiționată a acestuia.
Organismele internaționale afirmă astfel existența unei obligații care apasă din ce în ce mai mult asupra statelor de a legaliza avortul pe scară tot mai largă, ceea ce face ca statelor să le fie cu atât mai dificil să reziste la această presiune internațională.
Este adevărat că jurisdicțiile și organismele internaționale își pot concentra în mod legitim interpretarea asupra domeniului de aplicare a drepturilor, modificând sfera de aplicare a acestora. Dar situația este foarte specifică atunci când este vorba de dreptul la viață, deoarece interpretarea care vizează autorizarea avortului nu se referă atât la domeniul de aplicare al dreptului, cât la definirea titularului acestuia. Prin negarea, cel puțin implicit, a faptului că copilul nenăscut este titularul dreptului la viață, avortul este făcut posibil, respectând în același timp formal acest drept. Această abordare rezultă din imposibilitatea organismelor internaționale de a crea o excepție la dreptul la viață, deoarece există deja o listă exhaustivă de astfel de excepții în textele internaționale. În plus, crearea unei excepții la dreptul la viață pentru avort a fost respinsă în momentul elaborării Declarației Universale.[6] Mai simplu spus, organismele internaționale acționează „în amonte“ față de dreptul la viață, direct asupra definiției titularului acestuia, deoarece nu pot crea nicio excepție, inclusiv pentru avort.
Această abordare se bazează pe premisa că există o îndoială cu privire la aplicabilitatea dreptului la viață înainte de naștere. Astfel, CEDO declară că, în absența unui „consens european“ cu privire la „definiția științifică și juridică a începutului vieții umane“, nu poate „răspunde la întrebarea dacă copilul nenăscut este o «persoan㻓 în sensul Convenției Europene.[7] Această premisă dă naștere la controverse doctrinare din care pare imposibilă ieșirea, deoarece opiniile sunt atât de polarizate. De fapt, eforturile de a demonstra și de a convinge că dreptul la respectarea vieții, garantat de dreptul internațional, este în beneficiul copilului nenăscut au avut un succes redus.[8]
Cu toate acestea, o altă abordare poate fi luată în considerare de statele care doresc să protejeze viețile copiilor nenăscuți. În loc să încerce să demonstreze că dreptul la viață se aplică încă dinainte de naștere, statele au opțiunea de a-l afirma răspunzând la îndoiala exprimată de autoritățile internaționale și adresându-se bazei raționamentului lor. Această afirmare privește o chestiune de fapt, mai degrabă decât de drept: de aceea CEDO recunoaște că aceasta este o chestiune pe care statele trebuie să o decidă atunci când declară că pot „alege în mod legitim să considere copilul nenăscut ca fiind o persoană și să îi protejeze viața”[9]. Pur și simplu, ar fi suficient să credem CEDO pe cuvânt. La urma urmei, legile mai multor țări – în special cele europene – recunosc copilul nenăscut ca persoană sau subiect de drept.
Această afirmație ar putea fi formulată printr-o declarație interpretativă.
II. Declarația interpretativă: termeni și admisibilitate
Mai degrabă decât să cedeze organismelor internaționale puterea de a redefini titularul dreptului la viață, guvernele au posibilitatea de a merge mai departe cu o definiție preventivă, prin formularea unei „declarații interpretative“. O astfel de declarație ar consta în faptul că un stat-parte la un tratat informează în mod oficial depozitarul tratatului respectiv că interpretează noțiunea de „persoană“ sau „ființă umană“ care deține dreptul la viață în temeiul tratatului respectiv, ca aplicându-se ființei umane de dinainte de naștere sau de la un moment specific determinat, de exemplu de la concepție.
Termeni
Punerea în aplicare a unei astfel de declarații interpretative este simplă și a fost prezentată de Comisia de Drept Internațional în Ghidul său de practică privind rezervele la tratate (2011).[10] Potrivit acestui ghid, o declarație unilaterală „urmărește să precizeze sau să clarifice sensul sau domeniul de aplicare al unui tratat sau al anumitor dispoziții ale acestuia“. Ea este formulată de o persoană „considerată ca reprezentând un stat“, „în orice moment“, de preferință în scris, iar aceasta „ar trebui, pe cât posibil, să fie în măsură să ofere o motivare“. Ea poate fi formulată cu privire la orice tratat, inclusiv la cele care exclud posibilitatea formulării de rezerve, „cu excepția cazului în care declarația interpretativă este interzisă de tratat“.
Statele fac numeroase declarații interpretative referitoare la diverse tratate.[11] De exemplu, Tunisia, atunci când a semnat Convenția privind drepturile copilului în 1990, care prevede „o protecție juridică adecvată [a „copilului“], atât înainte, cât și după naștere“, a declarat că dispozițiile acestei convenții, în special articolul 6 care garantează dreptul la viață, „nu vor fi interpretate ca împiedicând aplicarea legislației (…) referitoare la întreruperea voluntară a sarcinii“. Franța și Luxemburg au făcut declarații aproape identice. În schimb, Argentina a declarat că „cuvântul «copil» trebuie înțeles ca orice ființă umană din momentul concepției până la vârsta de 18 ani“. De asemenea, Guatemala a reamintit că, în conformitate cu constituția sa, „statul garantează și protejează viața umană din momentul concepției, precum și integritatea și securitatea persoanei“. În ceea ce privește Ecuadorul, acesta reafirmă că „sprijină în mod deosebit al nouălea paragraf din preambul care subliniază necesitatea de a proteja copilul înainte de naștere“.[12]
Admisibilitate
O declarație interpretativă este valabilă dacă nu constituie o rezervă, adică dacă nu restrânge domeniul de aplicare a clauzei în cauză, cu alte cuvinte dacă nu revizuiește tratatul.[13] (așa cum fac rezervele). O rezervă, de exemplu, anulează aplicabilitatea unei clauze sau reduce domeniul de aplicare al acesteia. Comisia și, ulterior, Curtea Europeană a Drepturilor Omului[14] au afirmat că rezervele diferă de declarații prin faptul că, pe de o parte, o rezervă constituie o condiție pentru consimțământul statului și, pe de altă parte, că scopul său este de a „exclude sau modifica“[15] efectul juridic al anumitor clauze. O declarație interpretativă care are ca scop precizarea unor noțiuni, cum ar fi persoană sau ființă umană care are dreptul la viață, nu reduce sfera de aplicare a acestui drept și, prin urmare, nu constituie o rezervă.[16]
„O declarație interpretativă compusă în acest mod nu ar extinde indirect domeniul de aplicare a dreptului la respectarea vieții și nici nu l-ar modifica, contra legem. Cu alte cuvinte, ar fi în concordanță atât cu litera, cât și cu spiritul tratatelor.“ Prin formularea unei astfel de declarații, statul nu se retrage de la niciuna dintre obligațiile sale privind dreptul la viață. În plus, în virtutea principiului subsidiarității în sistemul internațional de protecție a drepturilor omului, statele sunt libere să acorde în sistemele lor juridice interne un nivel de protecție a drepturilor omului mai ridicat decât cel garantat la nivel internațional, care este subsidiar și minim. Aceasta este situația în care se află statele care recunosc și protejează viața umană înainte de naștere.
III. Efectul unei declarații interpretative
Toate declarațiile interpretative constituie un „element de care trebuie să se țină seama în interpretarea tratatului în conformitate cu regula generală de interpretare a tratatelor“, potrivit Comisiei de Drept Internațional.
Spre deosebire de o rezervă, o declarație interpretativă nu este obligatorie pentru celelalte state-părți la un tratat, dar trebuie să fie respectată și luată în considerare de jurisdicțiile internaționale și de organismele de interpretare a drepturilor omului în cadrul unei plângeri împotriva statului care a emis declarația respectivă. Cu toate acestea, această declarație interpretativă – în virtutea naturii specifice a conținutului său – dobândește o forță obligatorie suplimentară în raport cu organismele internaționale atunci când este analizată în lumina principiului conform căruia legislația internațională privind drepturilor omului nu trebuie interpretată astfel încât să limiteze sau să încalce drepturile garantate în ordinea juridică internă. Acest principiu de drept internațional este enunțat la articolul 5.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și în Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale[17], la articolul 41 din Convenția internațională privind drepturile copilului[18], la articolul 53 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului[19], la articolul 27 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane cu privire la aplicațiile biologiei și medicinei, precum și la articolul H din Carta socială europeană revizuită[20], printre altele. Astfel, legislația europeană și internațională în domeniul drepturilor omului stabilește o bază comună minimă pentru protecția drepturilor și libertăților pe care statele sunt obligate să le asigure, putând, în același timp, să le depășească.[21] Rezultatul este că jurisdicțiile și organismele internaționale nu pot impune o interpretare a noțiunii de „persoană“ sau de „ființă umană“ unui stat care a formulat o astfel de declarație, dacă această interpretare ar avea ca efect reducerea protecției dreptului la viață în ordinea juridică internă.
Concomitent, o normă internațională privind drepturile omului este obligatorie în jurisdicțiile interne numai dacă nu există o dispoziție mai favorabilă în dreptul intern. Legislația internațională privind drepturile omului are întâietate față de legislația națională numai dacă oferă un nivel mai ridicat de protecție a drepturilor și libertăților.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu poate invoca absența unei garanții a dreptului la obiecția de conștiință împotriva serviciului militar în textul Convenției Europene pentru a condamna statele care îl garantează. În același mod, un judecător dintr-o țară care garantează acest drept în ordinea sa juridică internă nu poate invoca absența unei garanții internaționale pentru a argumenta împotriva dreptului intern. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu poate invoca îndoielile privind aplicabilitatea dreptului la viață înainte de naștere pentru a condamna țările care oferă un nivel de protecție mai ridicat.
Această declarație interpretativă ar produce și alte efecte. Cel mai evident ar fi acela de a demonstra în mod explicit că nu există un consens între state cu privire la întrebarea cine are dreptul la viață. Un alt efect ar fi acela de a împiedica ca încălcările dreptului la viață înainte de naștere să fie considerate drepturi subiective, deoarece nimeni nu poate dispune de dreptul la existență al unei persoane sau al unei ființe umane. Într-adevăr, avortul poate fi un drept subiectiv de a dispune de propriul corp doar dacă se ignoră copilul nenăscut. Rezultă că o astfel de declarație interpretativă ar fi un obstacol, cel puțin teoretic, în calea afirmației că există un drept la avort, în sensul de a putea dispune de viața copilului in utero. Într-adevăr, din momentul în care se recunoaște copilul nenăscut ca subiect care se bucură de dreptul la respectarea vieții, un atac la viața acestuia este posibil, pe lângă excepțiile prevăzute în mod explicit în tratate, doar în mod neintenționat[22], și anume ca efect secundar al unui act care vizează un bun proporțional, și anume viața mamei. Este ceea ce a decis Curtea Supremă a Statelor Unite în cauza Dobbs v. Jackson în 2022: avortul nu poate fi un drept în temeiul dispozițiilor privind protecția vieții private, deoarece „distruge ceea ce Roe numea «viață potențială» și ceea ce legea contestată în acest caz numește «ființă umană nenăscut㻓 (paragraful 3).
Guvernele ale căror constituție sau legislație protejează viața umană înainte de naștere ori care acordă statutul de persoană sau subiect de drept copilului nenăscut pot formula cu ușurință o astfel de declarație afirmând că aceasta este înțelegerea lor cu privire la noțiunea de „persoană“ sau „ființă umană“ și că această înțelegere nu a fost niciodată contestată de celelalte state-părți.
În Europa, o astfel de inițiativă ar putea fi de interes în special pentru Italia, Ungaria și Polonia. În plus, în temeiul Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor, în cazul în care mai multe părți la un tratat depun declarații interpretative similare, aceste declarații devin dovada „practicii ulterioare în aplicarea tratatului care stabilește acordul părților cu privire la interpretarea acestuia“ și devin o sursă primară pentru interpretarea contextului tratatului (VCLT, art. 31(3)(b)), cel puțin în ceea ce privește acele națiuni.
În original la ECLJ.org.
______________________________
[1] CEDO, Vo v France, GC, nr. 53924/00, 8 iulie 2004, § 75.
[2] Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, Artavia Murillo et al v. Costa Rica. 28 noiembrie 2012. Seria C nr. 257, § 264.
[3] Christophe Foltzenlogel, Observation générale sur le droit à la vie : Des mois de gestation pour aboutir à l’avortement, Compte rendu annoté de la 2e lecture des paragraphes 8 et 9 de l’Observation générale n° 36 du Comité des droits de l’homme, European Centre for Law and Justice.
[4]Vezi C-Fam, Evidence of Systemic and Unlawful Abortion Promotion by UN Secretariat, Agencies, and other Entities, septembrie 2022.
[5] OMS, Human Reproduction Programme (HRP), Abortion care guideline, 2022.
[6] Travaux préparatoires, E/CN.4/AC.1/SR.35, p. 1535.
[7] ECHR, A, B et C v. Ireland [GC], nr. 25579/05, 16 decembrie 2010, § 237.
[8] A se vedea, de exemplu, numeroasele contribuții depuse în acest sens la Comitetul pentru drepturile omului și ignorate de acesta în cadrul revizuirii Observațiilor generale privind dreptul la viață.
[9] ECHR, A. B. C., v. Ireland, GC, nr. 25579/05, 16 decembrie 2010, § 222, care confirmă Vo v. France, GC, nr. 53924/00, 8 iulie 2004.
[10] https://legal.un.org/ilc/reports/2011/english/addendum.pdf
[11] A se vedea aici lista referitoare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list?module=declarations-by-treaty&numSte=005&codeNature=0
[12] Organizația Națiunilor Unite, Convenția privind drepturile copilului: semnături, ratificări, rezerve și declarații. https://treaties.un.org/doc/Publication/MTDSG/Volume%20I/Chapter%20IV/IV-11.fr.pdf
[13] Curtea Internațională de Justiție, Avizul consultativ din 18 iulie 1950, Interpretation of Peace Treaties with Bulgaria, Hungary and Romania, p. 229, https://www.icj-cij.org/public/files/case-related/8/008-19500718-ADV-01-00-EN.pdf sau Hotărârea din 27 august 1952, Cauza privind drepturile resortisanților Statelor Unite ale Americii în Maroc, p. 196: https://www.icj-cij.org/public/files/case-related/11/011-19520827-JUD-01-00-EN.pdf
[14] ECHR, Belilos v. Suisse, nr. 10328/83, 29 aprilie 1988.
[15] Comitetul European pentru Drepturile Omului, Temeltasch against Switzerland, nr. 9116/80, 5 mai 1982.
[16] În această privință, este legitim să ne îndoim de validitatea „declarațiilor“ făcute de Franța, Luxemburg și Tunisia în ceea ce privește Convenția privind drepturile copilului, în sensul că scopul lor este de a restrânge definiția dreptului la viață pentru a permite avortul. Acestea sunt, de fapt, mai degrabă rezerve.
[17] Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, art. 5 alin. (2): „Nu va exista nicio restricție sau derogare de la niciunul dintre drepturile fundamentale ale omului recunoscute sau existente în orice stat-parte la prezentul pact, în conformitate cu legile, convențiile, reglementările sau obiceiurile, sub pretextul că prezentul pact nu recunoaște aceste drepturi sau că le recunoaște într-o măsură mai mică.“
[18] „Nicio dispoziție din prezenta convenție nu va aduce atingere dispozițiilor care sunt mai favorabile realizării drepturilor copilului și care pot fi cuprinse în: (a) legislația unui stat-parte; sau (b) dreptul internațional în vigoare pentru acel stat.“
[19] Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 53: „Nicio dispoziție a prezentei convenții nu poate fi interpretată ca o limitare sau derogare de la drepturile omului și libertățile fundamentale care pot fi garantate de legislația oricărei înalte părți contractante sau de orice alt acord la care aceasta este parte.“
[20] „Dispozițiile prezentei carte nu aduc atingere dispozițiilor dreptului intern sau ale oricărui tratat, convenții sau acord bilateral ori multilateral care este deja în vigoare sau care poate intra în vigoare, în temeiul căruia un tratament mai favorabil ar fi acordat persoanelor protejate.“
[21] F. SUDRE, Droit européen et international des droits de l’homme, Paris, PUF, 2008, p. 202 și 203.
[22] Articolul 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului stipulează că „Nimeni nu poate fi lipsit de viață în mod intenționat, cu excepția executării unei sentințe pronunțate de o instanță, ca urmare a condamnării sale pentru o infracțiune pentru care legea prevede această pedeapsă“.
