Este permisă participarea creștinului la avort sau eutanasie? Care trebuie să fie atitudinea sa față de legiferarea acestor acte?

„72. În continuitate cu întreaga tradiție a Bisericii se află şi învățătura cu privire la necesitatea conformității legii civile cu legea morală, aşa cum apare ea şi în enciclica citată a lui Ioan al XXIII‑lea: «Autoritatea e postulată de ordinea morală şi provine de la Dum­nezeu. Prin urmare, atunci când legile sau autorizările date de ea sunt în opoziție cu această ordine şi deci în opoziție cu voința lui Dum­nezeu, ele nu au putere să oblige conştiința […]; într‑un astfel de caz, dim­potrivă, autoritatea încetează să mai fie autoritate şi degenerează în samavolnicie»[1]. Aceasta este învățătura limpede a sfântului Toma de Aquino, care scrie printre altele: «Legea umană e lege în măsura în care e conformă cu rațiunea corectă şi astfel derivă din legea veşnică. Însă atunci când o lege contravine rațiunii, se numeşte lege nedreaptă; într‑un astfel de caz ea de fapt încetează de a mai fi lege şi devine mai degrabă un act de violență»[2]. Şi mai departe: «Orice lege dată de oameni are menirea de lege în măsura în care derivă din legea naturală. Dacă, însă, se opune în vreo privință legii naturale, ea nu mai este lege, ci stricarea legii»[3].

Or, cea dintâi şi imediată aplicare a acestei învățături priveşte legea umană care nu recunoaşte dreptul fundamental la viață pe care îl are fiecare om. Astfel legile care, prin avort şi eutanasie, legitimează suprimarea directă a unor ființe umane nevinovate se află în totală şi iremediabilă contradicție cu dreptul inviolabil la viață propriu tuturor oamenilor şi neagă, în felul acesta, egalitatea tuturor în fața legii. […]

Legile care autorizează şi favorizează avortul şi eutanasia se ridică deci în mod radical nu numai împotriva binelui individului, ci şi împotriva binelui comun şi, deci, sunt total lipsite de validitate juridică autentică. Căci nerecunoaşterea dreptului la viață, tocmai pentru că duce la suprimarea persoanei în slujba căreia societatea îşi are rațiunea de a fi, este ceea ce se opune în modul cel mai deschis şi ireparabil posibilității de înfăptuire a binelui comun. În consecință, atunci când o lege civilă legitimează avortul sau eutanasia, ea încetează, prin însuşi acest fapt, să mai fie o adevărată lege civilă care să oblige moralmente.

73. Avortul şi eutanasia sunt aşadar crime pe care nici o lege umană nu poate pretinde să le legitimeze. Legi de acest fel nu numai că nu creează nici o obligație pentru conştiință, ci dimpotrivă, determină obligația gravă şi precisă de a li se împotrivi prin obiecția de conştiință. Încă de la începuturile Bisericii, propovăduirea apostolică i‑a educat pe creştini în spiritul datoriei de a asculta de autoritățile publice legitim constituite (cf. Rom 13, 1‑7; 1 Pt 2, 13‑14), dar totodată a atras atenția cu fermitate că «trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni» (Fapte 5, 29). Încă în Vechiul Testament, tocmai referitor la amenințări împotriva vieții, găsim un exemplu grăitor de rezistență împotriva poruncii nedrepte a autorită­ții. Faraonului, care poruncise să fie dați la moarte toți noii‑născuți de parte bărbătească, i s‑au opus moaşele evreilor. Ele «nu au făcut cum le poruncise regele Egiptului şi i‑au lăsat în viață pe prunci» (Exod 1, 17). Dar să observăm motivul profund al acestui comportament al lor: «Moaşele s‑au temut de Dumnezeu». Tocmai din ascultarea față de Dumnezeu – căruia singur i se cuvine acea teamă care e recunoaşte­rea suveranității lui absolute – se nasc puterea şi curajul de a opune rezistență legilor nedrepte ale oamenilor. Este puterea şi curajul acelora care sunt gata să meargă la închisoare sau să fie ucişi cu sabia având certitudinea că «în aceasta stă răbdarea şi credința sfinților» (Ap 13, 10).

Deci în cazul unei legi în mod intrinsec nedrepte, cum este aceea care admite avortul sau eutanasia, nu este în nici un fel îngăduit să ne conformăm ei, «nici să luăm parte la o campanie de opinie în favoarea unei astfel de legi, nici să‑i acordăm sufragiul propriului vot»[4].

O problemă deosebită de conştiință s‑ar putea ivi în cazurile în care un vot parlamentar ar fi determinant pentru favorizarea unei legi mai restrictive, menite adică să restrângă numărul avorturilor autorizate, în alternativă cu o lege mai permisivă deja în vigoare sau supusă la vot. Astfel de cazuri nu sunt rare. […] În asemenea cazuri, când nu se poate evita sau abroga total o lege în favoarea avortului, un parlamentar a cărui opoziție personală absolută față de avort este clară şi cunoscută tuturor îşi poate oferi în mod licit sprijinul unor propuneri menite să limiteze daunele unei astfel de legi şi să‑i diminueze efectele negative pe planul culturii şi al moralității publice. Făcând astfel, el nu colaborează ilicit la o lege nedreaptă, ci face o încercare legitimă şi necesară de a‑i limita aspectele criminale.

74. Introducerea unor legislații nedrepte îi pune adesea pe oamenii corecți din punct de vedere moral în fața unor dificile probleme de conştiință în materie de colaborare, căci trebuie să‑şi afirme dreptul de a nu fi constrânşi să participe la acțiuni moralmente rele. Uneori, alegerile care se impun sunt dureroase şi pot cere sacrificarea unor situații profesionale dobândite sau renunțarea la perspective legitime de avansare în carieră. În alte cazuri se poate întâmpla ca îndeplinirea unor acțiuni în sine indiferente sau chiar pozitive, prevăzute în cadrul unor legislații în mod global nedrepte, să îngăduie salvarea de vieți omeneşti amenințate. Pe de altă parte, există temeri justificate că disponibilitatea de a împlini astfel de acțiuni nu numai că ar scan­daliza şi ar favoriza slăbirea opoziției necesare față de atentatele împotriva vieții, ci ar şi duce pe nesimțite la acceptarea tot mai mare a unei logici permisive.

Pentru a lumina această dificilă problemă morală, trebuie să facem apel la principiile generale asupra colaborării la acțiuni rele. Creştinii, ca şi toți oamenii de bunăvoință, sunt chemați, în virtutea unei grave îndatoriri de conştiință, să nu colaboreze la acele practici care, deşi admise de legislația civilă, sunt în opoziție cu Legea lui Dumnezeu. Într‑adevăr, din punct de vedere moral nu e niciodată îngăduită colaborarea la rău. O astfel de colaborare se realizează atunci când acțiunea săvârşită, fie prin natura ei, fie prin înfățişarea pe care o dobândeşte într‑un context concret, se califică drept participare directă la un act împotriva vieții omeneşti nevinovate sau ca o împărtăşire a intenției imorale a agentului principal. Această colaborare nu poate fi nicidecum justificată, nici invocând respectarea libertății altora, nici pretinzând că legea civilă o prevede şi o cere: căci pentru actele pe care fiecare personal le săvârşeşte există o răspun­dere morală căreia nu i se poate sustrage nimeni niciodată şi pentru care fiecare va fi judecat de Dumnezeu însuşi (cf. Rom 2, 6; 14, 12).

Refuzul de a participa la comiterea unei nedreptăți este nu numai o îndatorire morală, ci şi un drept omenesc fundamental. Dacă nu ar fi aşa, persoana umană ar fi constrânsă să îndeplinească o acțiune în mod intrinsec incompatibilă cu demnitatea ei şi astfel însăşi libertatea ei, al cărei sens şi scop autentic rezidă în orientarea spre adevăr şi bine, ar fi radical compromisă. E vorba, deci, de un drept esențial care, ca atare, ar trebui prevăzut şi ocrotit de însăşi legea civilă. În acest sens, posibilitatea de a refuza participarea la faza consultatorie, pregătitoare şi executivă a unor asemenea acte împotriva vieții ar trebui să fie asigurată medicilor, lucrătorilor sanitari şi celor cu răspundere din instituțiile spitaliceşti, din clinici şi din centrele de îngrijire. Cei care recurg la obiecția de conştiință trebuie să fie scutiți nu numai de sancțiuni penale, ci şi de orice daune pe plan legal, disciplinar, economic şi profesional.”

–

[1] Pacem in terris, l.c., 271.
[2] Summa theologić, I‑II, q. 93, a. 3 ad 2um.
[3] Ibid., I‑II, q. 95, a. 2. Sfântul Toma îl citează pe Sfântul Augustin: «Non videtur esse lex, quć iusta non fuerit», De libero arbitrio, I, 5, 11: PL 32, 1227.
[4] Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarație cu privire la avortul provocat (18 noiembrie 1974), 22: AAS 66 (1974), 744.