Kenji Yoshino, profesor la New York University, un jurist care militează pentru drepturile homosexualilor, a publicat in Slate o replică la articolul nostru, sub titlul „Cel mai bun raționament împotriva căsătoriei gay”, propunându-și să arate „de ce acesta nu funcționează”. Deși suntem bucuroși că eforturile noaste au atras atenția unui important partizan al redefinirii căsătoriei, răspunsul prof. Yoshino este un discurs steril, fără temei, lipsit de argumente, menit doar să înfiereze ideile contrare.
Într-adevar, articolul prof. Yoshino reamintește ideile expuse recent de prof. Jeremy Waldron, unul dintre cei mai prestigioși profesori de Filosofia dreptului. Waldron remarcă că mulți dintre prietenii săi liberali sunt „extrem de supărați” că mulți intelectuali sunt hotărâți „să dezbată asupra unor lucruri despre care liberalii susțin că nu pot fi puse la îndoială”, lucruri care, spune Waldron, „credem că trebuie să fie determinate de sentimente și convingeri comune”. Waldron adaugă: „mulți dintre cei convinși de punctul de vedere al homosexualilor sunt supărați” că ceilalți „refuză să accepte ideile liberale ca atare și să le considere adevărate”.
Argumentul central al articolului nostru este că noțiunile de egalitate și dreptate sunt cruciale în dezbaterea asupra legii căsătoriei civile, dar pentru a stabili acest fapt, trebuie să răspundem la o întrebare: „Ce este căsătoria?” Acesta este de fapt obiectul dezbaterii.
În conceperea pledoariei nostre pentru căsătoria tradițională, am luat în considerare chintesența naturii umane; cum aceasta face posibilă uniunea interpersonală pecetluită în acte conjugale; cum asemenea uniune și legătura ei intrinsecă cu procrearea dau căsătoriei trăsăturile specifice de monogamie, exclusivitate și durabilitate.
Printre cele mai însemnate obiecții aduse părerii pe care o susținem se numără: că nu există temei nici pentru recunoașterea căsătoriei cuplurilor infertile; că ignoră nevoile celor atrași de același sex; că este similară cu susținerea legilor împotriva căsătoriei interrasiale; că se sprijină pe credințe religioase sau că nu reușește să arate răul concret ce rezultă din redefinirea căsătoriei civile.
Articolul nostru oferă răspunsuri detaliate la toate aceste obiecții.
Am arătat în articol că aceia care ar dori să redefinească mariajul civil, eliminând complementaritatea sexuală ca element esențial, nu pot da nicio explicație corectă de ce căsătoria ar însemna (1) un parteneriat sexual, în contrast cu un parteneriat ce se distinge prin exclusivitate privind alte activități (incluzând relațiile non-sexuale, ca cele dintre frații adulți care locuiesc împreună) sau (2) o uniune doar între două persoane (și nu trei sau mai mult, ca în grupările poliamoroase). Nici nu pot da un motiv solid pentru a recunoaște legal drept căsătorie (3) o relație (de vreme ce nu se recunosc legal și nu se reglementează multe alte forme de prietenie).
Am calificat clar, în fața susținătorilor căsătoriei homosexuale, toate acestea ca fiind provocări. Cel mai în măsură să răspundă era prof. Yoshino. El a ignorat însă poziția noastră, ceea ce a confirmat și a întărit ideea că numai perspectiva maritală poate răspunde acestor provocări.
Dacă doar acest argument al articolului nostru este corect, atunci pledoaria făcută într-un for decizional împotriva legii existente cu privire la căsătorie nu are sorți de izbândă, iar Yoshino știe acest lucru. Dacă logica recunoașterii parteneriatelor unisex ca fiind căsătorie subminează temeiul rațional al ideii potrivit căreia căsătoria reprezintă o uniune exclusivă și monogamă, atunci toți, cu excepția celor mai extremi promotori ai libertății sexuale, își vor retrage susținerea pentru acestea. Și dacă același argument pentru a reforma radical politica maritală subminează ideea reglementării legale a căsătoriei în general, atunci e un argument autodistructiv.
În loc să răspundă acestor idei, Yoshino (1) face o prezentare inadecvată și eronată a pricipalului nostru argument pentru perspectiva conjugală (ceea ce el numește „argumentul comun de procreare”) și (2) sustrage semnificații inexistente din simple analogii. El ne prezintă ca exprimând păreri pe care nu le-am avut, nu le-am prezentat și nici nu le-am insinuat vreodată (cum ar fi aceea că cuplurile infertile sunt ca niște ratați într-un meci de baseball sau că părinții adoptivi nu sunt părinți adevărați).
Această discuție ar fi inutilă, dacă am răspunde în același mod. Vom încerca să răspundem la obiecțiile concrete prezentate de prof. Yoshino în comunicarea sa.
Yoshino spune la un moment dat că „avem dreptate”, dar distorsionează lucrurile în avantajul său: „Ei susțin că activitatea sexuală a fost privilegiată față de alte forme de legături pentru a determina cine are voie să se căsătorească”. A se observa semnificația întrebării generate „cine are voie să se căsătorească”. Yoshio presupune (și spune că noi presupunem) că instituția căsătoriei nu are nicio legătură în mod inerent cu complementaritatea sexuală și că noi doar susținem predispoziția istorică de a „privilegia” anumite activități determinând cine are dreptul la căsătoria legală (văzută ca o instituție neutră din punct de vedere al genului).
Dar, așa cum arată însuși titlul articolului nostru, scopul este de a arăta că dezbaterea asupra definiției căsătoriei civile înseamnă să răspundem la întrebarea „ce este căsătoria”, considerată ca o realitate pe care statul are interes să o urmărească.
Am folosit și ne-am apărat părerea potrivit căreia legăturilor dintre doi bărbați și două femei – ca și acelora între trei sau mai mai mulți – le lipsesc trăsăturile esențiale ale căsătoriei. Aceste cazuri cărora li se refuză recunoașterea legală nu sunt căsătorie în adevăratul sens.
Am oferit un raport coerent al căsătoriei, ca un parteneriat sexual modelat de normele monogamiei și exclusivității sexuale. Am stabilit că orice viziune asupra căsătoriei care ar include parteneriatele de același sex nu poate apăra aceste norme ca o chestiune de principiu, ci, mai degrabă, apără sentimentele și preferințele și i-am provocat pe cei care vor revizuirea legii, să demonstreze contrariul.
Yoshino nu a avut argumente eficiente. În loc să răspundă la întrebarea „ce este căsătoria?”, el dă un răspuns neclar, reproșându-ne un atac nefondat. Conform spuselor sale, noi „declarăm război” oamenilor, iar argumentele noaste „îi înjosesc” și „denigrează” pe cei care nu pot avea copii biologici proprii.
Putem spune atunci că și prof. Yoshino a „declarat război” celor 500.000 de relații poliamoroase din SUA, deoarece nu susține recunoașterea angajamentului lor romantic drept o formă de căsătorie? Conform acestui criteriu, n-ar fi acceptată nicio politică prin care diferite legături, cu excepția celei tradiționale, pot fi legal recunoscute ca fiind căsătorie.
Prof. Yoshino vrea, cu orice preț, să-i caracterizeze pe conservatori ca fiind meschini și bigoți ce doresc doar să-i anihileze pe cei cu idei contrare.
Dar raționamentul nostru ori funcționează, ori nu. Dacă funcționează, etichetarea peiorativă nu-l poate distruge; dacă nu funcționează, o explicație clară cu privire la viciile sale – spre exemplu, aratând că se bazează pe o premisă falsă sau pe concluzii greșite – ar da oamenilor toate motivele să ceară respingerea lui.
Yoshino îndreaptă multe dintre blamările sale spre o analogie pe care o folosim pentru a ne apăra poziția (și viziunea înscrisă în legea existentă), aceea potrivit căreia căsătoriile, fiind uniuni interpersonale, sunt consumate și unic reprezentate în relația sexuală, în acte ce extind unirea inimii și minții soților în dimensiunea biologică a ființei lor, cei doi „formând un singur trup”; acte care le permit să se coordoneze împreună spre o funcție biologică (în acest caz de reproducere) a întregului (cuplul ca unitate).
Ca orice analogie, analogia noastră – pe care o critică Yoshino – intenționa să ilustreze un punct de vedere restrâns: o comunitate își poate forma o structură și poate să definească reguli pentru un anumit scop; însă această comunitate are o valoare intrinsecă, indiferent dacă își îndeplinește sau nu scopul.
Am dat următorul exemplu:
O echipă de baseball are structura sa proprie, în mare parte datorată scopului de a câștiga meciurile; implică dezvoltarea și contribuția, trup și suflet, în modul cel mai potrivit, a îndemânărilor atletice ale jucătorilor, pentru obținerea unei victorii (la aceasta adăugându-se și exercițiul asiduu și spiritul sportiv). Dar asemenea dezvoltare și contribuție sunt posibile și intrinsec valoroase pentru membrii unei echipe chiar și atunci când aceștia pierd meciul.
La fel, căsătoria are o structură caracteristică datorată în mare parte orientării spre procreare, implică dezvoltarea și contribuția fiecăruia, trup și suflet, permanent și exclusiv, în modul cel mai potrivit, pentru a deveni părinți. Dar, asemenea dezvoltare și contribuție, incluzând uniunea corporală prin actul procreativ, sunt posibile și intrinsec valoroase pentru soți, chiar și atunci când nu pot concepe copii.
Profesorii de drept și filosofii sunt familiarizați cu astfel de analogii. Analogiile nu sunt ecuații, așa cum clarificăm în articolul nostru. O diferență clară între căsătorie și sport este că sportul reprezintă o activitate competitivă unde pot exista învingători și învinși. Căsătoria – nu. Așadar, ideea noastră nu era de a clasifica soții care nu au copii biologici sau actele maritale care nu duc la procreare, ca ,,învinși” (care ar fi „denigrați” și „înjosiți”).
Prof. Yoshino nu ține cont nici de un alt argument prezentat – acela că doar viziunea maritală poate fi luată în considerare, datorită legăturii profunde dintre căsătorie și copii – pe motiv că acest raționament se bazează pe studii ce susțin superioritatea creșterii și educării copiilor de parinții biologici, fară să facă o paralelă cu creșterea copiilor de cuplurile unisex. Dar noi nu am tăgăduit niciodată faptul că nu există încă studii de calitate care să compare cele două moduri de creștere și educare.
Iată ce am spus despre legătura dintre căsătorie, ca uniune conjugală, și copii:
Învățăm ceva despre o relație din felul în care este determinată sau exprimată în diferite activitați. În mod universal, simplele prietenii sunt centrate pe o unitate de gândire și de voință, prin care fiecare persoană cunoaște și caută lucruri pozitive la celelalte; așadar prieteniile sunt determinate de conversații și ocupații comune. În mod similar, relațiile academice sunt determinate sau exprimate în cercetări comune, investigații, descoperiri; relațiile sportive – în antrenamente și meciuri.
Dacă există o legătură conceptuală între copii și căsătorie, atunci se deduce o legătură între copii și modul în care sunt determinate căsătoriile. Această legătură este evidentă dacă perspectiva maritală a căsătoriei este cea corectă. Căsătoria este uniunea a două persoane complementare sexual, care pecetluiesc relația lor prin actul de procreare – prin acea activitate care este împlinită prin concepția unui copil. Așadar, căsătoria însăși este împlinită prin nașterea, creșterea și educarea copiilor. Actul de procreare completează sau determină într-un mod distinct o uniune de tip procreativ.
[….]
Dată fiind orientarea naturală a relației maritale spre copii, nu este surprinzător că, potrivit celor mai bune demonstrații sociologice existente, copiii trăiesc mai bine, conform indicatorilor de bunăstare, când sunt crescuți de părinți biologici căsătoriți. Studiile care observă alți factori relevanți, precum sărăcia și chiar genetica, arată că, într-adevăr, copiii crescuți în cămine parintești intacte o duc mai bine, potrivit acestor indici.
Am invocat niște demonstrații care arată că mamele și tații aduc energii diferite la activitatea de creștere și educare a copiilor. Dar credem că fiecare participant la dezbatere ar trebui să susțină studii temeinice, făcute cu scopul de a compara direct mai multe tipuri de creștere a copiilor (inclusiv cele din grupările poliamoroase), îndeplinite de sociologi care nu convin asupra chestiunilor morale despre sex și căsătorie, astfel încât toți să fie devotați rezultatului final. Așteptăm, de asemenea, să fie luate în considerare concluziile sociologice ca hotărâtoare în problematica centrală (ce este căsătoria?), așa cum am făcut în articolul nostru. Dar aceasta ridică o întrebare: Neagă Yoshino faptul că copiii merită să fie crescuți, atunci când acest lucru este posibil, de o mamă și de un tată, și că această idee merită să fie promovată ca ideal?
În fine, Yoshino își încheie „critica” printr-o asociere lingvistică deplasată și injustă; se mulțumește cu etichetarea peiorativă și ignoră toate provocările noastre, cu o răsunătoare declarație a victoriei: Chiar și cel mai bun raționament al oponenților noștri eșuează! Se „refuză” căsătoriile partenerilor de același sex, doar prin ,,înjosirea” și „denigrarea” căsătoriilor multor cupluri heterosexuale.
Dar lui Yoshino i s-ar fi garantat victoria dacă ar fi prezentat corect raționamentele noastre și ar fi găsit argumente pentru a le respinge. Dar el n-a făcut nimic din toate acestea.
