Se știe deja că oricărei viitoare mămici i se recomandă dublul sau triplul test, pentru a avea un indiciu preliminar dacă bebelușul său ar putea avea sindrom Down sau alte anomalii cromozomiale, precum și defecte de tub neural.
În cazul unui rezultat de risc crescut, mai ales la începuturile oferirii lui în România, dublul/triplul test era adeseori însoțit de „recomandări” active (dacă nu chiar agresive) ale unora dintre medici de a avorta direct, de multe ori strict în baza testului.
Ulterior, după decelarea informațiilor, inițial vagi și rezumate la marketingul furnizorilor, deținute chiar de medici referitor la valoarea predictivă reală a testului, după ani de avortare a mii de copii perfect sănătoși și a unui număr mai mic de copii la fel de prețioși și minunați cu sindrom Down, în luni de sarcină la care erau (aproape) viabili sau nu doar viabili, ci chiar prematuri și ar fi supraviețuit fără probleme, întreaga comunitate medicală și eventual și mămica cibernaută s-au lămurit că testul este „nediagnostic”. Adică, oferă doar o estimare statistică de „risc crescut”, care, înainte de a presa mama să avorteze (sic!), trebuie confirmată prin examenul – riscant – al amniocentezei, dovedindu-se a crea doar stres inutil în cel puțin 19 din 20 de cazuri… Adică, practic, un copil cu rezultat pozitiv la dublu/triplu test are, de fapt, minim 95% șanse de a fi sănătos!
Mai mult, amniocenteza fiind efectuată târziu în sarcină, în practică mama ajungea să afle rezultatul mai concludent și considerat diagnostic, dar nici acesta creditat cu o precizie absolută, de 100%, într-o etapă în care copilul ei ar fi fost aproape de a putea supraviețui în mediul extrauterin. Astfel, până la primirea rezultatelor diagnostice, se ajungea până aproape de 20 de săptămâni sau mai mult, deci aproape de viabilitate, incluzând timpul de reflecție al părinților cu privire la opțiunea avortului.
Desigur, aceasta nu i-a vexat pe mulți în alegerea unei „întreruperi de sarcină”, dar scrupulele multor părinți sau temerile lor referitoare la un avort riscant în lună mare, cumulat cu faptul că femeile informate puteau refuza amniocenteza invazivă, neconfortabilă și riscantă, nu puteau să nu constituie un inconvenient pentru furnizorii testului și prestatorii de avorturi.
Iată, așadar, că am ajuns în etapa în care ni se propune o nouă „soluție”. Ultima găselniță a testelor genetice prenatale, promovată de acum ca un fel de test minune, extraordinar de precis și indicat, este testarea ADN-ului fetal din sângele mamei.
Aflăm de pe site-urile de prezentare că testul este neinvaziv – constă pur și simplu în prelevarea unei probe de sânge de la femeia însărcinată în săptămânile de sarcină 10-24. Practic, pentru mamă el nu presupune decât prelevarea unei eprubete de sânge în plus.
Din această probă de sânge matern se analizează ADN-ul copilului, pentru că, aparent, acest material genetic se transferă în sângele matern prin placentă. Practic, se examinează genele copilului pentru anomaliile genetice cu trei cromozomi (trisomia 21 – sindrom Down, trisomia 18 – sindrom Edwards și trisomia 13 – sindrom Patau) sau, în unele variante ale testelor, cu un singur cromozom (monosomie – sindrom Turner).
Până acum, dincolo de mirarea față de progresul tehnologic în materie și strict din punct de vedere practic pentru mămici, nimic prea nou. Însă, față de variantele anterioare de teste similare (dublu/triplu test), acest test este creditat cu o „precizie” (iluzorie!) de (peste) 99% în detectarea feților cu anomalii genetice, fiind îmbrățișat de comunitatea medicală ca o revelație în domeniu și de temut de orice persoană care iubește viața și apără copiii nenăscuți.
În blogurile occidentale, de la apariția, excesiv lăudată, a acestui tip de teste de ADN fetal, au început să apară, chiar în unele analize foarte interesante, inclusiv predicții futurologice referitoare la o lume de tip Gattaca, în care embrionii sunt testați genetic și „selectați”, în primul rând pentru o stare de sănătate perfectă, apoi în funcție de diverse potențialități fizice și intelectuale, ba chiar trăsături de personalitate. Cine nu corespunde, poate fi cu ușurință distrus intrauterin, din fazele incipiente ale vieții sale.
Desigur, în cazul în care genele umane ar fi înțelese în totalitate și asignate cu precizie de 100% anumitor trăsături, iar cariotiparea ADN-ului fetal ar ajunge la fel de precisă, precum și accesibilă ca preț, nu ar mai exista nicio limită în demersurile de tip eugenic de „îmbunătățire” a rasei.
Dar deși, în ciuda entuziasmului științific elitist, suntem departe de o astfel de lume, testele de ADN fetal actuale, cu toate deficiențele lor prezentate detaliat mai jos, sunt extrem de periculoase în prezent.
De ce? Răspunsul îl aflăm de la o doamnă doctor ginecolog care, acum puține luni, prezenta aceste teste la știrile de dimineață ale TVR. Aceasta anunța nonșalant – și parcă nu fără un zâmbet inexplicabil de satisfacție sadică în colțul gurii – că acest test „cu o specificitate de 99%” se poate efectua de la 10 săptămâni de sarcină, iar rezultatele se obțin în 2 săptămâni. Prin urmare, în cazul unui rezultat pozitiv pentru sindrom Down, se poate efectua avort de către părinții doritori, în termenul legal pentru avort la cerere.
Acest test, ca și dublul/triplul test precedente, NU este însă diagnostic, teoretic trebuind să fie confirmat și el prin aceeași amniocenteză sau prelevare de vilozități corionice, cu riscurile și neplăcerile aferente. Dar nu toate laboratoarele avertizează cadrele medicale și părinții asupra acestui fapt și, din cele de mai sus, este clar că prima recomandare a multor medici este de a avorta direct, pe baza acestui test.
Iată, deci, povestea se repetă: marketingul eugenic „a prins” din nou la medici. S-a zis cu avortul în lună mare – practic, în România, un infanticid realizat prin nașterea prematură indusă a copilului și lăsarea acestuia să moară în echivalentul spitalicesc al unui tomberon, chiar dacă ar fi fost viabil. Gata cu testele invazive, gata cu „fițele” medicilor care nu ar fi fost în ruptul capului de acord cu așa ceva, gata cu necesitatea de a apela la comisii medicale pentru a obține „dreptul” de a scăpa de „fetusul” „cu defect” și incomod… Sau nu?
Și de această dată, dincolo de faptul că promovează o mentalitate eugenică ce refuză să accepte valoarea omului în orice situație de viață, ducând acest refuz chiar până la măsuri criminale, marketingul acestor teste este extrem de înșelător – nu în sensul că ar spune direct minciuni, ci pentru că iar ascunde, în spatele terminologiei statistice și a cifrelor mai impresionante, informații importante referitor la ce înseamnă în realitate un rezultat pozitiv al testului.
În blogul The DNA Exchange, Katie Stoll, consilier genetic din statul Washington, explică ce se ascunde, de fapt, în spatele „specificității” și „sensibilității” statistice (nu preciziei!) de „peste 99%”.
„Un test poate avea atât o sensibilitate, cât și o specificitate mare fără a fi un bun predictor al prezenței efective a bolii. Probabilitatea ca un rezultat pozitiv să fie corect depinde și de incidența bolii” (frecvența apariției acesteia în cadrul populației – n.a.).
De exemplu, la mamele între 25-29 de ani, incidența sindromului Down este de circa 1/1000. Aceasta înseamnă că, din 100.000 de gravide, doar 100 vor avea un copil cu sindrom Down. Dintre cele 100 de mămici, 99,5% (aproximativ 100 de femei) vor primi un rezultat pozitiv la test, 99,5% fiind „sensibilitatea” testului. Dar și 100 de femei care NU au copii cu sindrom Down vor primi tot un rezultat pozitiv: (100.000 – 100) = 99.900 femei cu copii sănătoși x (100% – 99,9%) (99,9% fiind „specificitatea” testului) = 99,9 (aproximativ 100).
Practic, la 995 de rezultate pozitive corecte se raportează, teoretic, 999 false. Astfel, un rezultat „pozitiv” la test la populația de femei tinere, cu risc scăzut, ar însemna o șansă de ușor sub 50% ca acel copil să aibă efectiv sindrom Down. Conform unor calcule similare, chiar și pentru populația de peste 35 de ani, la care incidența este de circa 1/250, șansele de a avea un copil sănătos rămân de circa 20%.
În plus, întrucât laboratoarele nu urmăresc și nu raportează rata reală de predicție corectă a testului, nu putem ști în ce măsură calculul statistic teoretic, care este doar o estimare, supusă diferitelor erori matematice, se și verifică în practică – așadar, ratele reale de predicție corectă pot fi mai scăzute decât cele calculate statistic.
În cazul celorlalte trisomii, mai rare, care au incidențe de 1/2000 (trisomie 18) sau 1/5000 (trisomie 13), și aceasta încă la vârstele materne înaintate, rezultatele pozitive nu sunt altceva decât stres inutil pentru vasta majoritate a mamelor.
Stoll se întreabă:
„Cum reconciliem faptul că, pentru multe femei, șansele unui rezultat fals pozitiv la testele de ADN fetal pot fi mai mari decât șansele unui rezultat pozitiv corect, când acest lucru pare a fi contrazis de modul în care laboratoarele raportează rezultatele? […] Există o îngrijorare reală că pacientele iau decizii cu privire la sarcină pe baza testelor de screening, înțelegând greșit că testul ar fi diagnostic.”
Prin „decizii cu privire la sarcină”, Stoll se referă, desigur, la avort. O întrebare mai pertinentă ar fi, însă, cum ne împăcăm cu faptul că se avortează orice copii, nu doar cei sănătoși sacrificați accidental pe altarul eugeniei contemporane? Ce spune despre noi, ca societate, faptul că atâția dintre noi suntem gata să omorâm un mic om neajutorat pentru doar bănuiala că ar putea avea un „defect” – și încă unul complet arbitrar și care, dacă s-ar naște copilul, i-ar permite să ducă o viață normală: să aibă un loc de muncă, să întemeieze o familie? (Ne referim aici la sindromul Down.)
Și încă s-au efectuat, inclusiv în România, și alte avorturi, pentru „defecte” depistate ecografic, dar insignifiante, care ar fi fost tratabile – de exemplu o poziție incorectă a piciorului, care s-ar fi corectat punând piciorul respectiv în ghips timp de circa o lună după naștere.
În plus, există boli cu adevărat dizabilitante, nedetectabile în prezent antenatal, cu mult mai rele decât sindromul Down, care de asemenea nu anulează dreptul acelor copii la viață: infanticidul rămâne condamnat universal ca un rău abject.
Despre avortul selectiv pe criteriul sexului s-a scris mult, el fiind înfierat doar de comunitatea pro-viață, întrucât, conform taberei pro-avortiste, care se pretinde promotoarea drepturilor femeii, un fetus e un fetus, și nu o ființă umană, indiferent de sex.
Cunoaștem cu toții situația din China și India, unde avortul selectiv e o practică răspândită, în defavoarea fetelor. Desigur, la noi, din fericire, nu există infama lege a unui singur copil, care constituie o cauză primară a acestui fenomen regretabil – apar însă mentalități profund antinataliste la nivel de individ și societate, un număr crescând de familii urbane dorind de acum chiar un singur copil și o majoritate a familiilor mulțumindu-se cu doi (preferabil, băiețel și fetiță), și de multe ori considerându-se absența unui băiat ca un neajuns sau un eșec.
Nu avem date privind eventuale sondaje de opinie efectuate în România cu privire la avortul selectiv, dar indiferent de preferințele teoretice privind sexul copilului, o majoritate covârșitoare a occidentalilor / europenilor par a declara în sondaje că avortarea unui copil strict pe baza sexului este imorală, putându-ne aștepta că, cel puțin la nivel declarativ, situația stă la fel și la noi.
În practică însă, nu putem ști câți dintre respondenții la această întrebare teoretică, puși în situația de a alege, ar opta totuși pentru un avort dacă li s-ar oferi „șansa” într-o săptămână mai mică de sarcină, încadrată în termenele legale pentru avort la cerere și care presupune riscuri „mai mici” pentru mamă (riscuri care sunt, suplimentar, cu mult subestimate).
În țările cu preferințe puternice pentru băieți, nu numai asiatice, ci și, de exemplu, țările din Balcanii de Vest (cel mai notabil Albania), raportul de băieți născuți la o fată este cu mult peste normalul de maxim 1,05-1,06 la care țara noastră se situează în prezent. Nu am vrea să vedem acest tip de decalaj și în România, pentru că, acolo unde abuzurile devin posibile, putem fi siguri că se vor și comite abuzuri, iar consecințele dezastruoase ale dezechilibrului numeric între sexe – creșterea gradului de violență, traficul de persoane și multe altele – sunt realități de necontestat.
Există și o palidă veste bună. Testele de ADN fetal costă, în prezent, sume cu trei zerouri în România, nefiind acoperite de asigurările de stat și, astfel, nici la îndemâna majorității populației. Dacă merită banii pentru „precizia” explicată mai sus, decide fiecare.
Având în vedere însă evoluția rapidă a pieței, prețul începe încetișor să scadă, neputându-se ști dacă nu cumva în scurt timp acest gen de teste nu va fi recomandat tuturor mamelor, similar cu dublul/triplul test în prezent. Or, proasta înțelegere a ceea ce înseamnă de fapt rezultatele, cumulat cu plăgile în continuă extindere a individualismului uman și a perfecționismului parental cu privire la propriii descendenți, reușesc să creeze o perspectivă teribilă pentru societatea viitorului apropiat.
